NICOLAE
MIHAI, „BUCURII
CARE STING SETEA”
ADAGIO
sau ELEGIE ZĂMISLITĂ
CU
STRUNELE INIMII RUPTE
Cu semnul uitării pc frunte şi
vinovat
că bea pe săturate vederea
dinspre stele,
el ţese lunii unicorn când somn
nu are şi scrie
cu mâinile durerea de la dreapta
înspre inimă
suspin lângă suspin, fără de
păcat,
prin cartiere infestate cu negre
şi obscene vorbe
sau prin parcuri, când ochiul
ascuns
şi fară martori
sărută trandafirii pe obraz.
Doar el, Poetul, vindecă în
hohote
cu a plânsului măsură veşnicia –
profetică mirare
ce seamănă la chip atât de mult
cu mama,
carne din cuvântul ci, mărturisit
ca un descânt
gătit de sărbătoare.
ATLANTIDA
sau ÎNGHIŢITORUL DE ILUZII
Pustiul din suflet, cu potecile
lui primitoare,
face parte din erorile mele,
născute din prea-plinul
celui aflat în cămaşă de forţă, vulnerabil
la tot ce înseamnă pierderea
unui vis la zaruri
ori traiul lângă o Atlantidă
populată cu Juliete
ce nu vor să mai moară.
Şi atunci ce fac?
Încerc să deturnez, cum pot,
deşertăciunea
nisipului din clepsidră; acopăr
cu un sărut
reproşul neîmblânzitelor blesteme
sau îngrop
lângă o furtună
plânsul celui care am fost,
Amfitrionul,
Marele înghiţitor de iluzii.
BUCURII CARE STING SETEA
Supărat pe păcate, în numele
râvnitei bucurii
care poate fi ispititoare,
aprinsă licoare,
dar şi împrumutată amărăciune
turnată în cană şi dată pe gât,
el împarte cu tine chinul
trandafirului treaz,
rămas necules şi suspinul celui
care,
întru disperare cade în genunchi
în faţa propriului destin şi cere
iertare
lacrimii pământului stoarsă
ce-i ţine de urât şi-l înveleşte
părinteşte
doar cu iarbă.
CEL NĂSCUT DIN CENUŞĂ
Şi ţărânii i se pot zări oasele,
când frigul îmblânzit stă de
vorbă,
numeşte suferinţa grai vinovat.
Uitasem că răul, cu bună ştiinţă
răsturnat
printre lucruri banale, e preţul
nisipului
numărat fir cu fir în deşert.
Îl poţi recunoaşte îngrădit
în pânza de păianjen, şobolan
fără somn,
amăgitor de străin, în aşteptarea
unui semn
al meu, al vostru, din ce în ce
mai orb.
CONCUBINAJ
Cum-necum, s-a scris despre tot,
despre toate. Poezia-i cu aripile frânte,
iar Poetul ajuns biet moşneag,
cu grijile şi cuvintele sprijinite-n toiag,
cu faţa spre verbele impudice,
nedumerite, se străduieşte să
numere
văzutul, nevăzutul, fără a mai
putea
înţelege ceva.
DECLARAŢII FĂRĂ ÎNTOARCERE
Te ascunzi în nopţile mele cu
disperare
pentru că doar eu ştiu să
răsfoiesc
până la capăt îmbrăţişările şi,
din trei în trei, dorinţele
între noi abandonate.
În dreptul surâsului, atârni
clopoţei de argint
şi fiecare suflare a ta e un
şirag
de stârnite ispite şi sunete fără
întoarcere.
Pe întuneric, cu braţele
despuiate,
împingi ca pe o şoaptă la
marginea patului
visul frumos şi dai
alt chip iubirii care începe să
doară.
DIN
CONFESIUNEA OCHILOR ÎNVINŞI
Lui Eugen Budău
Pe crengile golite, în pârgă dau
lacrimi.
O vorbă nu scot; par cernite
biserici
ce tulbură floarea, mai apoi o şi
sting.
Dinspre ele, cu stăruinţă bat
clopotele
şi urâtul clipei; sunt vechi
surâsuri
de care se agaţă negri fluturi şi
fauni
uitaţi lângă visele umbrite,
hăituite de păsări muribunde
lângă tâmpla ascunsă,
ce adună sub streşini puţinii
prieteni.
ILUZII DE ÎMPRUMUT
În tramvaiul 23, femeia urcată
avea surâsul ştrengăreşte dosit
în colţul gurii, când a început
să împartă cu dărnicie fiecăruia
răsunătoare ocheade, promisiuni
care mai de care mai ispititoare.
Pe când încercau să se ascundă
perfizi
după degetul ei ridicat a dojană,
priviri lacome, furibunde chiar,
o dezbrăcau
încetul cu încetul, cât mai mult
cu putinţă.
Şi uite aşa, năuciţi, dezarmaţi,
îi cădeau
cu toţii la picioare, iar
tramvaiul nu mai era
tramvai, ci un maidan plutitor
înverzit,
cu muzici celeste şi o rusalcă
purtând în braţe somnoroase
izvoare.
LA MILA FRUMUSEŢII
Nedumerită, dar nu străină
întâmplare,
e frumuseţea îmbătrânită
lângă bătăile inimii.
Privită de-aproape, capcane
desferecă,
tulbură sângele asurzit
de dorinţe;
ascunde la margini de gând
abisale poeme
scăpate din mâini grăitoare
de cei înzestraţi cu profetice
mistere.
Nici o ocară nu o atinge.
Poate doar visul de nenufar
înnoptat
când înalţă la porţile
aşteptării,
într-o limbă uitată,
cântecul alb.
LITOTĂ
Poetului Ion Tudor Iovian
O altă speranţă va împodobi mâine
visul meu,
arătând lumii cum păsări
înfricoşate se vor
furişa pe sub ramuri bănuite
că ar fi evadat din puşcăria
municipală.
Aplauzele vor fi scoase în afara
legii,
iar păianjenii, liliecii vor fi
singurele podoabe
pe obrazul omului de rând.
Căderea unei frunze nu va mai
supăra pe nimeni,
iar mirosul de smog fi-va mereu o
plăcere dorită
şi binecuvântată
doar de invazia muştelor egoiste.
În spatele ghetourilor, ploile
bătute cu pietre
vor acoperi, cu plânsul lor,
geamurile căzute în agonii răcoroase.
NONFIGURAŢIE sau DISCURS
ÎMPOTRIVA SPIRITULUI CONVERTIT
În expectativă stă ochiul să
întrebe ceva
despre umilinţă sau regrete;
cu zgârcenie reconstituie din
bucăţi
absenţa ploii ori se pregăteşte
să arunce
nevăzutul şi alte nimicuri,
ca pe nişte lucruri banale
căutând subtilităţi de limbaj.
Se întâmplă să creadă că
imaginaţia lui complice
poate improviza alte identităţi
spiritului cuprins
de febra unor mici stimuli, capabil
în cele din urmă să semnaleze
efemere pastişe ori vagi
dizertaţii onirice.
Cu greu recunoaşte că nu are idee
despre talentul lui nonfigurativ
şi că trăieşte
în risipă, adevărate esopice
instantanee
pentru a recâştiga câte ceva din
convertibila,
pierduta realitate.
VEŞNICIE PIERDUTĂ
La frontiera celor patruzeci de
zile,
când sângele devine, pentru
totdeauna,
o amăgitoare, nevrednică
târâtoare,
iese tata în faţa casei şi tace
cât îl ţin puterile, în dreptul
unui trandafir
ghiftuit de frumuseţe şi veşnicii
trecătoare.
Merge apoi în spatele bisericii,
numără
lacrimile unor rude şi prieteni,
după care,
împreună cu restul de lumânări,
le aruncă în lada
de gunoi a lumii.
Frigul îi îmbată trupul şi
urechile surde.
Între timp, întunericul a început
să facă
multă gălăgie, iar tata grăbit,
mai apucă să spună:
„Ce ştiţi voi, dragilor, cum îmi
cheltui eu nopţile
ori deşertăciunea care nu îmi mai
ajunge?”
NICOLAE MIHAI
