Dorin TUDORAN – „ION CARAION, «PRINŢ ŞI CERŞETOR»“
Creioanele lui. L-am urmărit cândva pregătindu-le.
Cu migală de filigranist, într-un ritm doar lui ştiut, scotea din pântecul
lemnului firul subţire al minei - negru misterios, prevestitor. Îl lăsa să
crească lung, foarte lung - câţiva centimetri, abia apoi începea să-i ascută
vârful. Un nerv de pe care îndepărta
teaca. Viaţa uluitoare a scrisului său de aici începea: scria cu propriul său
nerv, nu cu o unealtă. Nervul scrisului.
A fost o plajă de nervi încinşi, înroşiţi. Căzând pe ea, orice strop
de prostie s-a trezit jupuit de viu;
orice bob de impostură a pleznit asemeni băşicii de săpun.
Prima oară l-am văzut prin anii ʼ60 într-un birou al României literare. În spatele teancurilor de hârtii bine rânduite, părea un dublu simbol: al
fragilităţii, dar şi al forţei. Văzându-l refugiat parcă într-un buncăr de
hârtie îl simţeai apărat de idei. Când am ieşit din încăpere, prietenul ce
mă luase cu el acolo mi-a spus: „E un pur sânge. Gazetar ca el mai sunt azi
în România câţiva; doi, trei...“
A încercat, inutil!, să scoată praful din ochii celor care se vor, vai!,
neapărat, prostiţi. A dus toate
războaiele de nedus, spre a nu pieri de pe lume gustul lui a te opune – neomeniei grosolane, imposturii agresive, ori „aristocrate“, generalisimilor de zoaie, primadonelor nechezânde. A
râs de gloriole şi i-a plâns pe cei orbiţi de ele.
Masa lui de lucru o asociam unui anume fel de chirurgie. Căci pentru el
poezia a fost totdeauna o operaţie pe cord deschis,
confortul cel mai străin fiindu-i literaturizarea. Ajuns în exil, mărturisea
că de când e aici îl dor toate cuvintele. Adevărul e că l-au durut mereu, căci
s-a aflat întotdeauna în exil. Într-o
lume aşa cum este infernul în care trăim, nimic nu exilează
mai mult ca... libertatea; de gândire, de expresie, de mişcare... A scris
despre Bacovia o carte extraordinară – Sfârşitul continuu. Despre el, se poate scrie o
alta, cutremurătoare – Exilul perpetuu.
La urma urmelor, nu ştiu prea bine care este
diferenţa între un geniu şi un scriitor doar excepţional. Cea
dintre un scriitor adevărat şi unul
„pasabil“, însă o dă unghiul pe care sufletul îl face întâlnind cuvântul. Pentru
cel dintâi e durere, pentru celălalt – nu. Atât.
Cuvântul l-a durut, dar nu l-a
trădat. De aceea, când alţii doar înjurau el scria pamflet. A dat acestei specii literare capodopere. Nu s-a speriat de limbă şi ea, în schimb, nu l-a părăsit niciodată. A fost un prinţ al limbii,
fiindcă a ştiut să se îmbrace şi în zdrenţele ei. Cine se teme de ipostaza
cerşetorului nu va fi, nicicând, un prinţ adevărat. Limba-i va rămâne sclifosită ori va fi vulgară tocmai prin pudibonderia neputinţei.
El s-a slujit de toate cuvintele
româneşti, le-a încovoiat ca pe arcuri nărăvaşe. Truda lui înnoia ce ofilea
teama celorlalţi. Diamantul îşi câştigă limpezimea în măţăraia nedesluşită
a pământului şi nu în plictiseala ipocritelor cursuri de
bune maniere. A fi un prinţ al limbii înseamnă a fi toate la un loc: vlădică şi
opincă, grăjdar de cuvinte, doctor şi
antrenor, terapist şi manager, jocheu şi proprietar. El mângâia
cuvintele cum grăjdarul crupa calului de cursă. Le biciuia ca jocheul urcat în scări, trecându-şi
bidiviul în lumea gloriei. Le-a oblojit rănile puturoase, le-a scos din leşinul
timidităţilor, le-a lecuit de boli „ruşinoase“
în ochii altora. Şi când coroana victoriei aluneca pe grumazul cuvântului, răspândind
mirosul triumfului, mâna grăjdarului era un buchet de busuioc. El a fost dintre
cei ce au pus pe fruntea limbii române greu accesibile flori-de-colţ, fiindcă a ştiut să nu-i fie frică de balegă. Fără ei –
Eminescu, Arghezi, Caragiale, Macedonski, Cocea – limba românească s-ar fi
acrit de prea mult dulce, de numai dulce, s-ar fi ofilit ca o floare de seră lovită de lumina dură a vieţii despre care nu aflase
nimic.
Fără unul ca el, ar fi triumfat
mereu înjurătura. Cu el, pamfletul s-a dovedit, încă o dată, unul din marile
examene, pe care doar cei hărţuiţi şi le pot apropia.
Poezia lui
Caraion n-a fost nici lirică, nici epică – doar poezie. Când i
s-a îngăduit să fie din nou „autor
public“, destui poeţi de mâna întâi literaturizau limfatic.
Poemele sale au şocat încă o dată. Poetaştrii de toate calibrele, şi de toate
orgoliile, au încercat să-l imite, să-l fure. Şi-au frânt gâtul, şi apoi, s-au apucat să-l muşte prin te miri ce colţ de pagină. Nu
descoperiseră că un destin îl ai ori nu; de furat, de „împrumutat“ n-ai cum. L-au
muşcat, zic. Eterna poveste a prostiei omeneşti: originalul e vinovat de eşecul
copiei... Puţini poeţi români au supus poezia unui program de recuperare lingvistică
aşa cum a făcut-o el. Muşchii versului său
erau tari, proaspeţi, flexibili. De aceea tragicul era tragic, ironia
muşca nu cu proteze „culturale“, ci
cu propriii dinţi; de aceea balada avea aură, iar parabola lucra în registrul
eternităţii durerii (istorice, sociale, personale) şi nu slujea „şopârliţa“, tristul simptom al neputinţei scriitorului român de a se maturiza. Versul
său era briză, când trebuia să aline. Tunet – când trebuia să clatine din temelii nevrednicia lumii rău,
prea-rău-alcătuite.
A urât cu frenezie, fiindcă a iubit cu patimă. A
batjocorit, fiindcă ştia să respecte profund.
A arătat cu degetul, fiindcă ştia să îmbrăţişeze. A acuzat, căci ştia să apere.
A „biruit“, căci ştia să şi
omagieze. A fost iubit, a fost urât. Ce n-a reuşit însă a fost să lase pe cineva indiferent. Câţi se pot lăuda cu asta?
A fost şi
nedrept? Da! S-a înşelat? Da! Va fi şi greşit! Cum altfel?! Doar un imbecil poate afirma despre alt imbecil că a avut
mereu dreptate, că n-a greşit niciodată, că nu s-a înşelat, că n-a
nedreptăţit. Şi dacă a nedreptăţit, a făcut-o mai ales cu cei pe care-i iubea mai mult. Perfecţionist, aştepta de
la ei cu mult mai mult decât de la ceilalţi. Există şi o nedreptate săvârşită din dragoste.
A fost, cum
se spune într-o engleză intraductibilă pe deplin, a fost very much alive. Şi asta într-o lume de cadavre cu pretenţii de sprinteri, într-un sanatoriu
al celor atingând nebunia prin resemnare, într-o junglă de trădători născuţi înaintea
trădării, de fricoşi scuipaţi pe lume
înaintea pericolului; de proteze pentru tot şi toate; destin, istorie,
viaţă şi moarte. Când alţii se jucau cu chibrituri fără gămălie, el înfrunta un incendiu, ori altul.
Va fi greşit, nu zic nu. Va fi nedreptăţit, nu zic ba. Dar a plătit pentru
toate, cât n-au
plătit alţii pentru uciderea a o sută de prunci. Când
alţii continuau să câştige la loterii măsluite, el trudea pe rupte să
apere o idee, un gând, un sentiment, şi nu le numea pompos „principii“.
A părăsit circul lumii sărac, cu
buzunarele burduşite de notele de plată: achitate pentru iluziile nutrite, pentru setea de a fi cu adevărat, pentru greşealele sale, dar, destule!, pentru
ale altora...
Considerându-mă
cel mai înrudit cu personajul respectiv la venirea mea pe... lumea liberă, m-a uns redactor-şef al lui Don Quijote. În acelaşi timp, îmi cerea o carte, în manuscris. Aveam să aflu
mai târziu ce sacrificii făcuse
spre a nu părăsi această lume înainte de a
avea cartea mea în mâini („...pentru ca Autobiografia
ta să vadă lumina tiparului, nu voi precupeţi niciun efort, ca să
ne vedem visul cu ochii, numai să nu-i închid înaintea ajungerii la
liman – aceşti ochi obosiţi de privit la abjecţii necurmate“ [...] „Mă chinuie
abandonarea voastră undeva pe hartă, în condiţii aproape iraţionale“).
Aflasem. Mă
încăpăţânam însă a nu crede că nu se mai poate face nimic („Sănătatea mea? Îmi face rău să mai fiu întrebat şi să răspund. Ce a mai rămas ca
să meargă din întreaga maşinărie merge prost şi sigur spre neant. Luminile se
sting una câte una. Aşa a fost să fie... Vă îmbrăţişez“); ultimele rânduri de la el.
A făcut tot ce se poate să nu
aflu. Aflam prea târziu: rămas doar un pumn de carne dureroasă, numai o mână de oase contorsionate de nefericiri biologice,
a muncit ca un rob pe corecturile primei mele
cărţi apărute nu acasă, într-un fel, se poate spune că a murit aplecat pe această carte, sub povara unor dureri
neomeneşti. A vrut să mă scutească de orice trudă. A vrut să fie
marele lui cadou. Pentru el nu existau dureri „neomeneşti“.
Nu ştiu nici acum dacă a apucat
să aibă în mâini primul exemplar al
cărţii mele; şi a lui. Ştiu doar că a-ţi vedea sfârşitul la o geană, a-i simţi clipă de clipă
răsuflarea în ceafă, şi a-ţi sacrifica
ultimele clipe pentru literatura altcuiva e generozitatea în stare pură.
Eram la o azvârlitură
de băţ de locul unde se sfârşea. N-am reuşit să-l văd: paranoia birocraţiei generale mi-a refuzat acest drept.
Vestea m-a ajuns imediat după întoarcerea din Europa.
Şi ca de
fiecare dată când a plecat din viaţa mea o parte a vieţii mele,
n-am putut plânge. De data aceasta, m-am aruncat într-o piscină. Am stat pe fundul ei cât m-au ţinut puterile. O veşnicie, parcă. Albastrul
acela curat mi s-a părut o lacrimă imensă, al cărei
prizonier etern eram. Dintr-o dată, mi-am imaginat că mă aflu, din nou, în
lichidul amniotic prunc încă nevenit
pe lume, dar în pragul ei. Am deschis larg gura şi, cu puterile ce-mi mai rămăseseră în
plămâni, am urlat refuzul. Am văzut apa bolborosind pentru câteva clipe şi am urmărit acel Nuuuuuu!, ţâşnit
din fundul rărunchilor mei, pierzându-se într-o învolburare
efemeră.
Când am ieşit
la suprafaţă, soarele de iulie m-a orbit pentru câteva momente. Apoi, totul a
intrat „în normal“. Şi continuă. De-aş
fi acum lângă mormântul său, nu o lumânare aş aprinde, ci un cuvânt: Omule!
DORIN TUDORAN
(Rockville,
mai 1987)
