ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, „Şi Potemkin,
ministrul!...”
ACVARIUM
I
Gong flasc. Dar eu nu „meditând la
secoli
ca scoicile” ascult cum clipoceşte
Istoria: – ci ulcerat, cu ochii
măriţi de sare, şi ţinând în mână
o trestie cu floare de cerneală.
II
Ce-am vrea să fim se vede ca o mare
privită din acvariu. Şi Potemkin
(Grigori Alexandrovici), ministrul,
ştia prea bine-acestea, şi dispuse
a se-nălţa decoruri – case, turle –
la limita vederii, când ţarina
– în marea
ei iubire de poporul
dreptcredincios
şi blând – trecea-n caleaşcă.
III
Superbe astre, dincolo de pragul
şederii mele, se arată
celor
cu văzul dublu. Da. Când
visătorii
se uită-n jur, tot
spaţiul dintr-odată
se face pâlnie, şi
viitorul
– ca o
cişmea – se varsă brusc în lucruri.
Ferice-atunci
de cei ce ştiu să stea
de vorbă cu-arătările! Profeţii,
cei care văd prin
timpuri ca prin lupă,
întotdeauna au la îndemână
un parc, şi nebunia lor –
spre seară –
e născătoare de statui,
vorbeşte
cu ele sfătuindu-se-n
elină.
IV
Dar eu, ţinând în mâna
mea febrilă
doar trestia cu floare
de cerneală,
pe cine-anunţ? Şi eu
sunt un preludiu
de tobă, primii stropi
de ploaie
sunt ochii mei.
De-aceea, poate, umblu
precum o evidenţă
orbitoare
naintea vorbei, secerând
cu coasa,
spre-a nu lăsa în urma
mea decât
o mirişte de lucruri
secundare.
V
Când unei abstracţiuni i
se dau braţe,
şi cap, şi orizont,– care
icoane
nu se cojesc? Şi cine nu
se simte
în stare să răstoarne
zodii?
Iată: răspunsu-i gata,
şi servit nainte
de-a apuca să întrebăm –
pe tavă:
un mic dejun compus din
raci şi miere.
VI
Totul e transparent. Cel
ce se uită
prin noi ne vede mâine.
El dezgroapă
din noi, ca dintr-o
mistică livadă,
cireşu-abia plantat – ca
să-i măsoare
cu grijă rădăcinile, şi
strigă:
„S-a prins! S-a prins!” Şi
pruncii suie sprinteni
în crengi, şi muşcă fructele
abstracte.
VII
Dar eu, ţinând în mâna
mea plăpândă
o trestie cu floare de
cerneală,
abia mai stau pe fruntea
cea din mijloc
a Timpului, ca pe-un
tăiş de spadă.
Eu ştiu că vidul negru
într-o parte
şi vidul auriu în
ceealaltă
sunt guri, că sunt flămânde,
că preferă
să guste-ntâi, spre-a-şi
pregăti palatul,
pateu cu limbă de
privighetoare.
VIII
Am vrut să vă trezesc. Dar
voi visaţi
atât de-adânc acest
hazliu coşmar...
IX
Gong flasc. De-aceea
zilnic blestema-voi
în veci de veci pe cel
care traduce,
în graiul fonf al
mlaştinei, oceanul!
Iar trestia cu floare de
cerneală
va denunţa de-a pururea
imperiul
de tunete – ajuns o vânătaie!...
X
Mi s-a luat al treilea
ochii, şi zorii.
Mi s-a luat întâiul vis – şi umbra!
Mi s-a luat frumosul chip
– şi zarea.
Mi s-au luat acele
mădulare
ce-aparţineau, de drept, umanităţii,
– şi i s-au dat.
XI
Din preajmă, dinlăuntru,
superba abstracţiune mă priveşte
duios — un mecanism care surâde.
ACVARIUL SOMNULUI
Priveşti la geamul ce se subţiază
şi devine din ce în ce mai arămiu –
neaşteptat trofeu în colecţiile toamnei.
Vântul îl mişcă fără-ncetare, uşor,
ca pe o frunză de-arţar
şi tot ce se mai poate zări
prin această membrană
pare a fi
doar
sufletul sonor al unui acvariu.
Nici o formă –
doar mişcarea imperceptibilă
a unui nor de nisip
plutind sau destrămându-se
ca o ploaie de aur îmbătrânit
deasupra scoicilor nemişcate.
Nici o formă,
nici o tiranie a vieţii –
doar contururile călătoare,
abia descifrabile
ale sfincşilor de adânc
împinse de-o lumină foarte subţire,
pâlpâitoare, ca un sunet
prelins dintr-un flaut de porţelan.
Ori numai un exorcism târziu,
un preludiu încremenit –
ca o veste sosind dinafara timpului.
DORIN TUDORAN
