DORIN TUDORAN, „BESTIAR
SCRIITORICESC“ (I)
(EU)GENIU
HELIADE-FLORESCU
– Jurnalul unui muştiuc –
Luat cu treaba, am uitat să-mi cer cuvenita
iertare unui om căruia – până şi după fuga mea ruşinoasă din ţară, ascuns în valiza diplomatică a Vocii
Americii, cum bine
se ştie – i-am făcut mult, foarte mult rău. Sigur, nu doar eu am abătut asupra
Domniei sale o grindină de nedreptăţi, dar, înţeleg dintr-o serie de articole
ale victimei, parcă nimeni nu l-a năpăstuit
cum am facut-o eu. Deşi cu nejustificată întârziere, iată-mă gata să-mi torn în
cap o basculantă de cenuşă, în speranţa că voi îndrepta măcar o parte din
nedreptăţile ce i le-am făcut. Mai mult chiar, sper ca gestul meu să-i invite la reacţii similare pe scriitorii români ce au
transformat viaţa acestui sfânt într-un infern. Şi ei sunt aproape toţi,
cu excepţia celor consideraţi de Monica Lovinescu membri ai Grupului celor douăzeci-şi-ceva. Cei douăzeci-şi-ceva de
chiparoşi de partid, de Ruşchiţa şi Sarmisegetuza, plăieşi zdraveni ce au
ştiut, încă din vremurile nedrepte cu victima noastră, să formeze un fel de
alee a înţelepţilor în jurul oropsitului gânditor, ajutându-l astfel să se
reculeagă, să imagineze nu doar subtile căi de subminare ale Dictaturii, dar şi
scenarii de anvergură pentru viitorul României posttotalitare.
Aşadar, cum am putut fi atât de orb şi să nu văd că EL s-a opus din
răsputeri demenţei naţional-comuniste a Cabinetelor 1 şi 2? Cum am putut să citesc
„da”, acolo
unde EL spunea Dictaturii un „nu” atât de ferm? Cum am putut să-l
aud strigând: „Să ne trăiţi,
mult stimate şi iubite, mult stimată şi iubită”, „Ca merii, ca perii”, „La ordinele Dvs.!”, când EL rostea – şi ne soma şi
pe noi să o facem – „N-aţi mai vedea ziua de mâine,
dictatori odioşi!”? Şi cum am putut fi atât de idiot să nu înţeleg pericolul de moarte la care se expunea ajutând făţiş marii disidenţi ai perioadei,
neînfricaţii ce s-au sacrificat spre a
ne ţine în rând cu lumea disidenţei central şi est-europene – M. Ungheanu şi
Ion Brad, Marga şi Eugen Barbu, Paul Anghel şi Ion Lăncrănjan, Corneliu
Vadim Tudor şi Alcibiade, Dan Zamfirescu şi Iulian Neacşu, Titus Popovici şi
Violeta Zamfirescu, Ion Dodu Bălan şi
Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga? Cum de am putut citi eu sub acei dezgustători kilometri
de osanale aduse Dictaturii şi dictatorilor numele unor autori ca
Nicolae Dan Fruntelată şi Corneliu Vadim Tudor, Mara Nicoară şi Dumitru Bălăeţ,
Eugen Frunză şi Petru Ghelmez, Nicolae Stoian şi Ion Potopin, când, evident,
toate acelea erau scrise şi semnate de Emil Botta şi Mircea Ivănescu, Gellu
Naum şi Ion Caraion, Ileana Mălăncioiu şi Marius Robescu, Leonid Dimov şi Mihai
Ursachi, Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea, Adrian Popescu şi Mircea Dinescu,
Geo Bogza şi Cezar Baltag, Ion Mircea şi Marta Petreu, Mircea Cărtărescu şi Nicolae Prelipceanu?
Cum de am repetat de atâtea ori cumplita minciună că Eugen Barbu comisese
un plagiat de proporţii, când EL dovedise că Mircea Zaciu, membru CC, deputat MAN, era adevăratul făptaş? Cum de am putut
ascunde eu atâta vreme că un alt plagiat, şi mai ruşinos, fusese comis chiar de mine şi nu de seraficul Ion
Gheorghe, impenitentul bocitor de azi
de pe mormântul tătucului Ceauşescu? Cum de am putut să afirm că EL a
fost acela ce s-a prezentat într-o după-amiază la sediul revistei Luceafărul pentru a înscăuna, în ritm de
marş, un Redactor-şef împotriva statutului Uniunii Scriitorilor, când vechilul trimis de Nicolae şi Elena Ceauşescu
fusese, de fapt, Teodor Pâcă? Şi cum am putut să afirm că venise însoţit
de Mihnea Gheorghiu, când cel venit, adică Teodor Pâcă, sosise flancat, ca
întotdeauna, de celălalt vechil al dictatorilor – Florin Pucă? Şi cum am putut
să scriu că înscăunatul prin ucazul respectiv era un anume Nicolae Dan Fruntelată când, în realitate, înscăunatul nu
fusese nimeni altul decât ceauşescologul Ion Negoiţescu? Şi cum am
putut să adaug că înscăunatul era un simplu autor de felicitări rimate aduse Dictaturii, când Nicolae Dan
Fruntelată este cunoscutul autor al unor cărţi ca Ostinato, Jurnalul unui cobai, Moartea
citeşte ziarul, De bană voie,
autobiografia mea, Ultimul mesager
şi Patimile după Piteşti? Că aşa stau lucrurile, nu o
dovedeşte oare şi faptul că protodisidentul Nicolae Dan Fruntelată a fost uns
azi de restauraţie în funcţia de Ministru secretar de stat, dându-i-se pe mână
tocmai Informaţiile, pentru a se pune o dată ordine în cum trebuie scris
viitorul şi cum trebuie recitit trecutul?
Ce va fi fost în capul meu când l-am numit
pe EL „om de la partid”, când EL
era un umil călugăr la o mănăstire uitată de lume?
Secu, pare-mi-se. Ori Rohia? Cum de am putut insinua că EL era adjunctul şefului
Secţiei de Presă a CC al PCR, când funcţia
respectivă era ocupată de nimeni altul decât de zbirul I.D. Sîrbu? Şi cum de
am putut să-l acuz pe EL că transformase funcţia respectivă, pe care
nici n-o avea deci!, într-un toroipan de rupere a oaselor celor ce nemulţumeau
şublerul cu care măsura lipsa noastră de
devotament pentru Dictatură, când temutul personaj în cauză, o ştiu şi
copiii, era năpraznica Lena Constance?
Cum de am putut să cred că EL i-ar fi
considerat pe Glucksmann şi Bernard-Henri Levy oameni de dreapta, foarte de dreapta, când neghioaba acuzaţie
fusese semnată în paginile României libere de Gabriel Liiceanu? Şi cum de am putut eu
susţine că Andrei Pleşu publicase, în 1982, un eseu excepţional
dedicat problemei patriotismului în cultură şi literatură, când autorul textului din Secolul 20 era, de fapt, heruvimul
Gabriel Târnăcop, iar cel ce-i sugerase scrierea textului şi apoi a
apărat revista împotriva atacurilor murdare
declanşate de comunişti fundamentalişti ca Petre Ţuţea şi Constantin Noica, Ana Blandiana şi Al. George fusese EL? EL
amestecat în ce avea şi, mai ales, ce nu avea voie să publice presa acelor ani?
EL să fi transmis unor redactori-şefi că nu se mai admite nici măcar o aluzie
la faptul că literatura acelor ani este divizată, că scriitorii români nu împărtăşesc
cu toţii aceleaşi păreri? EL tunând şi fulgerând împotriva fiecărei virgule ce-l rănea ideologic, când toate
aceste hărţuieli ni le aplicau înalţii comisari cu propaganda Nicolae Carandino şi Eta Boeriu, Gheorghe Grigurcu
şi Eugen Simion, Sonia Larian şi
Dana Dimitriu, Cornel Regman şi Valeriu Cristea? EL să fi vorbit în termeni violenţi, la şedinţa de analiză a României literare, din 1982,
despre Vocile nopţii, când tocmai EL fusese acel ce
venise să-l apere pe autorul romanului de un aparatcik ca Lucian
Raicu şi de un demolator precum Gabriel Dimisianu, atrăgând atenţia redacţiei
respective că dedicase insuficient spaţiu comentării acelei cărţi pe care EL
personal o pusese pe noptiera Cabinetului 1 şi sub perna Cabinetului 2 însoţită
cu mici şi duioase note de lectură scrise pe
foi de levănţică? De unde până unde am mai scos eu şi infamia că EL începuse să
fie direct implicat în infirmarea, pe motive ideologice, a rezultatelor unor jurii? Nu relatase Ileana Mălăncioiu, într-o
şedinţă de Consiliu a Uniunii Scriitorilor din aprilie 1980, cum a
refuzat timp de câteva ore să primească un premiu, fiindcă celălalt laureat desemnat de juriu fusese
înlocuit peste noapte cu Dorin Tudoran? Cum de am considerat eu că EL fusese
cel ce determinase această răsturnare a deciziei unui juriu condus de Şerban
Cioculescu, când Ileana Mălăncioiu menţionase că politrucul cu pricina fusese
nimeni altul decât înaltul activist de la CC Mircea Martin?
Şi apoi, cum de mi-am permis să manipulez realitatea într-un asemenea
hal încât am reuşit să distorsionez evidenţe mai limpezi ca apa de Biborţeni?
Greu de înţeles, dar am făcut-o şi, neiertat să fiu pentru asta în veci!, din
această pricină nu România literară este pusă azi la zidul infamiei,
cum s-ar cuveni, pentru publicarea aşa-zisului jurnal al lui Ion Caraion scris de Securitate în laboratoarele din
Domniţa Anastasia, ci biata Săptămâna, revista
preacuvioaselor maici Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, foaie întemeiată de
Maica Teresa. Cum tot aşa, am reuşit să abat atenţia de la antisemitismul doctrinar al Vieţii
româneşti şi să
direcţionez vinovăţia spre albatroşii filosemiţi din jurul Luceafărului
– M. Ungheanu, Ilie Bădescu,
Iulian Neacşu, Artur Silvestri, Ion Lăncrănjan. Ce să mai spun despre prostia
de a fi crezut că unele articole nescrise dar semnate în Săptămâna de C. Sorescu erau opera uneia
ori alteia din aceste caline zburătoare? (Ce contează că însuşi C.
Sorescu şi-a declinat mai târziu paternitatea textelor cu pricina?) Mai grav, l-am bănuit de protejare a tuturor
acestor matrapazlâcuri pe EL, când ştim cu toţi numele canaliilor cu
pricina – Z. Ornea, rabinul Safran, S. Damian şi Ellie Wisel.
Cum de mi-am permis să cred că odioasa campanie dezlănţuită împotriva
lui E. Lovinescu era purtată de comandoul protocroniştilor de sub conducerea
arhanghelului M. Ungheanu şi sprijinită de sus de EL, când toată lumea
ştia că nemernicele articole erau opera unor năimiţi ca Eugen Simion, Ileana
Vrancea, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu,
Al. Cistelecan, Livius Ciocîrlie, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Victor
Felea, Ion Vartic, Florin Manolescu, Alex. Ştefanescu şi Dan Cristea, protejaţi
de sus, de foarte de sus, de către favoritul Cabinetelor 1 şi 2, Paul Goma?
Cum am putut să pretind că am fost cel ce a înmânat preşedintelui
Uniunii Scriitorilor un memoriu, semnat
de o sumedenie de confraţi, prin care protestam şi ceream luarea de măsuri
împotriva instigatorilor, protectorilor şi autorilor campaniei de denigrare a lui E. Lovinescu şi a altor
personalităţi ale culturii române, când toată lumea ştie că memoriul a
fost înmânat de arhanghelul M. Ungheanu la îndemnul LUI? Nu o dovedeşte oare şi
zidirea arhanghelului în rolul de comisar politic al culturii române de azi?
Cu el acolo, nu mai rămâne vreo îndoială că restauraţia este proces încheiat şi
că de acum înainte haimanalele citate mai
sus nu vor mai terfeli memoria lui E. Lovinescu. Tovarăşul Arhanghel va
stabili sarcini precise – cine pe cine terfeleşte.
Nu îmi este teamă că, citind fie şi numai volumul întâi al Jurnalului publicat de Mircea Zaciu,
oricine va observa cu câtă frecvenţă revine numele LUI, atunci când sunt consemnate acte de înălţătoare gingăşie faţă
de breasla scriitoricească? Cum să fi rostit EL despre scriitori români,
despre membri ai Consiliului
Uniunii vorbe ca „zurbagii”, „idioţi”, „agenţi ai Europei Libere”? Când şi unde scrie EL astăzi despre „prostia isteţilor opoziţionişti de la
Uniunea Scriitorilor”, de unde toate aceste invenţii?
EL să fi forţat uşa Cabinetului 1 pentru
primirea Grupului
celor douăzeci-şi-ceva, când toată lumea ştie că uşierul cu
pricina fusese Dorin Tudoran? Şi, la urma urmelor, ce atâta vorbărie despre
acea întâlnire? Ce mare lucru i-au spus, printre altele, Cei douăzeci-şi-ceva lui Nicolae Ceauşescu? Că trebuie desfiinţată
Uniunea Scriitorilor, fiindcă a luat-o razna sub conducerea Consiliului
ei. Că să-i lase pe ei să formeze o altă Uniune, a scriitorilor cu adevărat comunişti, fiindcă la Uniunea Scriitorilor
conducerea duce „o politică contrară liniei partidului”, am
citat din marele disident al epocii, Tolstoievski, zis şi Paul Anghel. Ei, şi? O
bagatelă ca atâtea altele...
Colocviul de
poezie de la Iaşi – primul şi ultimul? Cum am putut eu să pretind că am
fost autorul acelei intervenţii în care i se spunea cârpaciului-ucenic Nicolae Ceauşescu „Nu
mai sus de sanda, cizmare!...”, când autorul acelui discurs fusese Ion Brad, iar eu nu făcusem decât
să citesc un poem encomiastic dedicat Dictatorului şi trepăduşilor lui? Şi cum
mi-am permis să adaug că raportul din partea Secţiei
de poezie a Uniunii
Scriitorilor fusese
prezentat de Ştefan Aug. Doinaş, când autorul acelui document exemplar fusese,
cum bine se ştie, Corneliu Vădim Tudor? Şi cum am putut bănui eu că datorită
intervenţiilor LUI s-a interzis publicarea documentelor acelui colocviu şi
organizarea ediţiei a doua a întâlnirii, când în spatele acestor acte de
agresiune împotriva libertăţii de gândire şi expresie s-a aflat Dan Deşliu şi
adjunctele sale de la CC, cominternistele Oana Orlea şi Rodica Iulian? Şi cum
am putut gândi că poemul meu Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului mi-a
fusese scos din paginile
numărului Convorbirilor literare ce apărea în chiar ajunul
colocviului la cererea LUI, când Eugen Jebeleanu mi-a mărturisit de unul singur
că el dăduse ordinul respectiv, înfuriat
de faptul că nu-i dedicasem lui acel poem, ci lui Marin Preda?
Cum de mi s-a iertat până acum faptul că am publicat, pe vremea
Dictaturii, în Agora sub
numele impostorilor Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol excepţionalul document Convorbiri libere într-o ţară ocupată, când
cartea, bine se ştie, fusese scrisă de El şi M. Ungheanu şi difuzată în serial
la Vocea
Americii graţie
bravului Dan Milhovan? Dar că în aceeaşi revistă publicam în timpul Dictaturii
nişte pagini extraordinare ale Marianei Brăescu pretinzând că aparţineau
tovarăşei Mariana Marin de la Scânteia tineretului cum poate fi calificat? Mai ales că ştim cu
toţii cu cât aplomb descurajase EL neoproletcultismul tovărăşelei Mariana Marin
şi al celorlalţi suplimentişti nu doar ai Scânteii tineretului...
Şi cum de am continuat, ani şi ani, să afirm
că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost ţintele comentariilor LUI
golăneşti pentru că apărau adevăruri ce nu mai puteau fi apărate în ţară, când EL se istovea în polemici cu oameni ca
Michael Titus şi Gustav Pordea,
Viorel Roman şi Dan Milhovan, George Uscătescu şi alţii?
Cu imensă ruşine trebuie să evoc momentele în care am pretins că EL fusese
trimis să pună cultura română din judeţul Timiş în poziţie „Culcat
în faţa Dictaturii!”? Cum am putut să ascund atâta vreme că adevăratul comisar politic
trimis la Timişoara fusese acel Caliban ascuns sub numele de cod Şerban Foarţă
şi că politrucii prin care-şi îndeplinea
sarcina cu zel stahanovist erau Adriana Babeţi, Marcel Tolcea, Vasile Popovici,
Mircea Mihăieş, Ion Maxim, Eugen Todoran şi, mai ales, sângerosul Andrei Ujică?
Dar nimic din cele recunoscute până acum nu întrece în mizerie mârşăvia
de a-i fi considerat pe alţii bătându-se să smulgă de la EL onoarea dezinteresată
de a scrie Pluguşoarele pentru conducerea de stat şi de
partid, când ştiam atât de bine că marele campion la cerşitul acestei îndeletniciri
de insalubrizare a vieţii românilor a fost Marin Preda? Cum mai pot eu ascunde adevărul când EL, în Totuşi iubirea, nr. 292, ni-l pune pe masă cu tot curajul şi smerenia de care-l ştim capabil? Şi-apoi, cum
de am continuat eu să cred, şi încă în mod public, că EL se ocupa şi cu
asemenea mizerii, când ştim cu toţi că repartizarea scrierii acestor sorcoveli
şi a altor panegirice o făceau tovărăşica Angela Marinescu şi tovărăşelul Al.
Ştefănescu-Est?
În sfârşit, cum am putut eu să-l consider un soi de Mare şi murdar
inchizitor de partid al deceniilor opt şi nouă, când EL – ne-o spune şi azi,
în Totuşi iubirea, nr. 293 – aştepta cu înfrigurare
de la disidenţii români scrierea unor „opere de răsunet şi programe
mari, cum procedau disidenţii sovietici, cehi, polonezi.”? Şi eu, ticălosul de mine, care am pretins că numai gândul scriitorului român
de a se fi apucat de asemenea muncă l-ar fi făcut pe EL să-şi dovedească
vigilenţa şi devotamentul desăvârşit pentru cauza sfântă a Dictaturii? Doamne,
mă va putea ierta acest om vreodată? Cum am putut noi – spre deosebire de
sensibilele seismografe din Grupul celor douâzeci-şi-ceva – să nu simţim cutremurul nedreptăţii pe care o săvârşeam faţă de acest
Vladimir Bukovski al nostru? Da’ ce
zic eu Bukovski, acest Ion Heliade-Rădulescu al opoziţiei şi disidenţei
româneşti, în ale cărui răcnete de ameninţare n-am ştiut să descifrăm gingaşul
mesaj „Scrieţi, băieţi,...”? Doamne, nu te întreb unde ne-ar
fi ajutat să ajungem de-am fi scris ce aştepta el de la noi...
Unde ne-au fost respectul şi recunoştinţa faţă de acest splendid condor
al conştiinţei naţionale? Unde s-a ascuns, şi de ce, solidaritatea cu acest
epopeic răzvrătit împotriva dictaturii
naţional-comuniste a soţilor Ceauşescu? Cum de l-am putut abandona pe câmpul
de luptă, lăsându-l aproape singur împotriva Cabinetelor 1 şi 2, cu pieptul gol – în faţa Securităţii, şi cu spatele total descoperit
la manevrele lui Dumitru Popescu, care-i râvnea funcţia de adjunct?
Există, dragi colegi, un timp al recunoştinţei. El a venit de mult
pentru acest gigant. Să-i dăm ceea ce merită; fiecare după cum şi cât i-am
greşit. Chiar şi fiecare pentru toţi ceilalţi. Mai bine să prisosească, decât
să nu ajungă.
Nu-i omeneşte să-l lăsăm să-şi facă singur dreptate. Ca să nu mai spun
că primii zece scriitori români ce îşi vor recunoaşte public crimele comise
împotriva acestui Cel mai neînţeles sfânt de partid, Mare martir al
creştinătăţii traco-dace, vor primi un exemplar cu autograf al cărţii la care
lucrează (Eu)Geniu Heliade-Florescu – Sediul CC. Jurnalul unui muştiuc.
Chiar nimeni să nu se simtă dator cu un gest de căinţă?
DORIN TUDORAN
