Ştefan Aug. DOINAŞ, „«MĂNĂSTIREA», «ŞOIMUL» ŞI «VÂNTUL»“

MĂNĂSTIRE DE SUNET

Oare mai spânzură firul cu plumb din Alcor?

Cineva mai amestecă apa şi varul?

Dar cine mai ştie să-nchipuie azi

mănăstire de sunet?

Toate uneltele suferă, toţi au deprins

mânuirea de spadă: florarii retează

cu crini, avocaţii cu frunze pustii

întrebările ierbii.

Doamne, e vremea să vie poeţii! Acum,

de lăsarea la vatră a florilor, cheamă-i!

Urâţi sunt, şi firavi. Iar cei mai curaţi  

se cunosc după felul

simplu cum poartă luneta cu lacrimi, cum iau

greutatea din lucruri, şi ţin în rezervă

o rouă divină. Şi câţi nu sfârşesc

cu aripi de şindrilă...

Pentru că graiul, ca flacăra, mistuie; dar

inocent, doar în gurile lor delirează.

Şi astfel răscumpără ei, profeţind,

lăcomia vorbirii;

astfel cuvântul din pustă, mereu ocupat

          să transporte pe-un drum pietruit cu vocale

                   povara istoriei, face popas

                             la izvoarele nopţii.

Suie pe schele, atunci, voievozi şi zidari,

          pe când calfele-amestecă apa şi varul.

                   Durabilul însă demult s-a zidit

                             în văzduh – cu poeţii.

URSITOARELE

Stau nevăzute, şi-n graiul păstorilor

murmură cântec de leagăn. Dar când  

Patria însăşi se naşte – şi-aceasta

întruna se-ntâmplă, şi-n taină –

ce fel de limbă vorbesc Ursitoarele?

Miezul e-n fruct, şi gustării menit;

sâmburii, însă, ţărânii: căci numai

atunci – voievod care-şi ţine

ţara şi oamenii-n crengi, – ridica-se-va

tânărul pom. Tot aşa, când vorbim,  

carnea cuvintelor noastre-i plăcere,

se mistuie-n gură. Dar cine,

spuneţi-mi! zvârle în ţarină sâmburii

limbii – să crească un grai mai curat,

singurul care, rostit, primeneşte,

şi ţine-n rostire poporul?

Cel ce sădeşte uda-va cu lacrimă.

Nu orice lacrimă însă va fi

stingere-a lacrimei: numai Poeţii,

când plâng, ne răscumpără plânsul.

Mume, voi – suflet de neguri al mamelor! –

voi ce-auziţi – când atât de adânc

bubuie timpul, că-n voi e tăcere –

pe cei ce-ntr-o limbă virgină

schimbă grăind ale Patriei scutece,

daţi, Măsuratelor! verbului lor,

celui de sânge şi foc, bunătate,  

să-i pară poporului cântec.

AMINTIREA POETULUI

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună

de sunete, vesel şi-n grabă trecea

ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul

abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,

cum numai Sibiul deschide, citeau

în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii

cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis  

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a

cuprins întru sine; şi numai când, jos,  

o mare iubire-şi asumă tăcerea,

se naşte un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingaşul sprijin

al celui răpit, am mai fi cântăreţi?

Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;

grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, şi-asfaltul începe

sub tălpile noastre să cânte, uimit,  

şi astfel noi înşine, credem, când preajma

ne judecă totuşi poeţi.

A SCRIE CA ÎNGERII

Cel care zice „Naşteţi, muriţi, aventura

lumii e scrisă!” nu este oare jignit

de măruntul orgoliu al penei

ce-o ţin între degete?

Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!

floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi

un văratic anunţ în argilă

al florilor veşnice.

Eu, însă, vai! confisc şi secunda şi locul,

ard liturghii şi sorb din izvoare ce n-au

învoire să dea frumuseţii

decât aparenţele;

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,  

naşte sub mâna mea; copiez pipăind

– cu dospite vocale – intacta

rotire de sunete;

parcă un alger-ego al celui ce singur

judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,

plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un

sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea

zi a mâniei, nedevorat? Ronţăit

e, ca orzul de cai, de flămânda

lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puţin reuşit-am.  

Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,

mântuit aş fi – chiar în eşecul

de-a scrie ca îngerii...

MARILE ORE

Ce fel de milă ne dă, când smerindu-se

timpul pătrunde-n biserica lui?

Repede-şi cheltuie pruncii pomana,

şi râd, şi se-ntorc să cerşească.

Noi, însă, nu! Noi rămânem acolo, şi

clipa ne miruie palmele – jar,

pasăre, stea – şi de-o dată pătrundem

noi înşine-n soare! şi leul

rage cumplit în deşertul materiei:

forme şi vămi se opresc din băut,

golfuri se umflă, podişuri aride

se-nalţă pe gingaşe labe.

– Nu, încă nu e-ncheiată Geneza! ne

spunem, şi inima sare din piept,

rupe zenitul cu dinţii, şi-n lanţuri

de insule zuruie marea.

– Plină de har e Regina-ntâmplărilor!

cântă o muzică-n lucruri, şi-atunci  

Marile Ore se lasă hrănite-n

genunchi de trufiile noastre.

Fără de trup, niciodată identice,

lacrimi din ochiul divan, parfumând

prânzul acvilelor albe,  

rotindu-şi lumina pe fragede osii, –

iată-le: sunt, şi voi fi! Mistuindu-ne

suie cu noi. Din biserica lui

timpul smerit ne împrăştie scrumul

pe cer, întristând cerşetorii.

ARDE LA CAPETE VIAŢA

Arde la capete viaţa, dar altfel.

Abia ne-am născut şi divinul din noi

bijbâie-n sfintele-i jocuri, că – iată:

sălbatic e raiul din preajmă, şi

numai cu unghii asprindu-se-n gheare,

cu gurile-n flăcări mai prindem din zbor

minunile. Vârsta de mijloc vânează,

şi-i zilnic vânată de altele.

Vine, apoi, luminata zăbavă,

când oase ca scripeţi de platină ţin  

soarele serii deasupra câmpiei,

mireasma pe miriştea palidă.

Da! însă cine încalecă roibii

acuma? Şi cine se-nverşună-n plug?

Cui i se şterg încălţările albe

de praf cu surâsul, cu pletele?

Îngeri cărunţi printre îngeri de lapte,

divinul ne-mpresură iar, şi jucăm

jocul dintâi, dar cu bile scobite,

câştigul ni-l tragem din pierdere.

Oare amurgul ne dă-nţelepciune?

Dar cum s-o primim, dacă n-am fi gustat

chiar nebunia, cu gura pe gură,

cu sufletu-n vârfuri de sabie?

Arde la capete viaţa, dar altfel.

Căci seara, când stingem copiii cu basme,  

foc inocent e-n auz întâmplarea,

dar gura ce-o spune-i funingine... 

ELEGIA DE LA CLUJ

Venit aici, ca să presar ţărână

peste poeţi, mă-ntreb: Ce poate, oare,

acestei limbi cereşti, să-i mai rămână,

când ei se duc? Ce limb fără rumoare

păstrează, pentru noi, sublima parte

prin care-i tot mai vie-n timp ce moare?

Căci le-a fost dat poeţilor să-şi poarte

cântarea jos, sub prag, o! risipită

în apa grea căreia-i spunem moarte...

Într-un Decembrie alb, ca o ispită

de îngeri, am suit aici poetul

fără egal. Şi-acum, din nou, palpită

în mine, ca un pin rănit, discretul

frunziş al inimii! Căci, iat-o: mută,

şi cuprinzând deodată-ntreg secretul

tăcerii, totuşi nefiresc se mută

Cântarea sub pământ... Brun-aurie

fiinţa ei de sunet se-mprumută,

solară, celor duşi, sau poate-nscrie

pe-un cer invers o muzică adâncă.

Dar, cu timpan avid lângă sicrie,

pe mine vocea lor mă ţine încă

în lanţuri, sună iarba lor în mine

ca saxifraga-n crăpături de stâncă...

El, crin de ars doloris, cu stamine

de aur tânăr pipăind neantul,

continuă de-acolo să domine,

ca-ntr-un Sibiu al humei, delirantul

concert de voci plimbat de noi, să lege

cu zâmbet tragicul şi elegantul.

La vocile de fum, sub altă lege,

se-nverşună neconsolat să aibă-n

auz pe Bach, şi-n fără-timp culege

enigma unei rădăcini de breabăn,

el – care profera de preferinţă:

die Dinge sterben ab, die Rätsel bleiben...

Iar tu, acum, mai tânără-n priinţă

a cântecului ca oricând, frumoasă

până la gradul care ameninţă

Sybila de-a se-adeveri geloasă;

tu – doamnă brună la terţine sacre

ce astăzi azimă ne sunt pe masă,

ce rapt urzeşti în bezna unei lacre

silabelor de dragoste, menite

abia prin gura ta să se consacre?

Asediu de melodice termite

ţi-e lutul; crengile cu frunze grele

îndoaie-un trunchi cucernic ce-­şi permite

să scuture doar lacrima din ele;

dar, jos, te-aprinde pe-un alt orb superbul

Amor che mouve il sole e l̕altre stelle...

Cu voi, Cântarea s-a cântat. Acerbul

mormânt e radios: un şanţ v-ascunde,

o gură de pământ confiscă Verbul.

Ce-aproape-i cerul! Iată – astre scunde

cu gest pustiu ne-mbie blând la cină,

ne numără-ntâlnirea în secunde...

Somn dulce, Prinţe! Dormi uşor, Regină!

TERŢINE-N CINSTEA UNUI VÂNT NEBUN

Era doar vânt. Doar cine-avea curajul

să-i strige-n faţă adevărul? Iarba

servea în vârf de suliţi echipajul.

„Tu nu eşti primul care-mi smulge barba.“

Era doar vânt. Cutreiera pământul.

Sub tălpi se viscolea în hohot oarba

zgrăbunţă risipită, jurământul

cocoarelor, pe care-l spulberase.

Era doar vânt. Şi nu-şi găsea mormântul.

Îl însoţea, învârtejit în grase,  

hilare arătări sporindu-i hora,

un praf gălbui ce năpădea terase.

„Aruncă-mă în ochii tuturora.“

Era doar vânt. Şi-n zarea bleumarină

un pâlc de nori umfla multicolora

iluzie a formelor, cortină

cu stâlpi şi turle scânteind prin ţară.

„Ţi-ai numărat oraşele, ţarină?“

Era doar vânt. Şi forfota sprinţară

a văilor care-i spuneau pe nume  

îi strălucea pe mână, ca brăţară.

Era doar vânt. Se-ncoronase-anume

să logodească flori, s-aducă ploaie.

Dar prelungea un sterp surâs prin lume

şi, măgulit că salcia se-ndoaie

în faţa lui, obişnuia să fure

slugărnicia frunzelor vioaie.

Era doar vânt. Şi năvălea-n pădure

ca vizigoţii-n temple. Dar gorunii

sfidau tăcuţi, cu trunchiurile dure,

sminteala lui, visau în raza lunii

sub cerul pustiit de mere coapte.

„O, împăraţii lumii – şi nebunii!“

Era doar vânt. Şi se stingea în noapte.

Şi cerul negru se făcea de lapte.

 

VÂNĂTOARE CU ŞOIM

în zori de zi când cea din urmă stea
este sătulă de isprăvi nebune
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un grămătic nota ce i se spune
„mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există“

– mărite domn! am un condei ciudat:
în loc de „mare“-a scris cu lacrimi „tristă“
„afară astrul zilei neclintit
suna din bronzuri vechi ca o fanfară“

– măria ta! condeiul meu smintit
notează „înlăuntru“ nu „afară“
„la fel de-aprinsă-n învelişul ei
simţeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei“

– stăpâne! s-a notat aceasta bine
„de patru zile şoimul aştepta
flămând cu ochiul galben cum e luna“

– să fim mai drepţi cu el, măria ta!
„de patru zile“ nu: „dintotdeauna“
„în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zări murea de trândăvie“

– sunt zări care se nasc, mărite domn!
şi scapără cumplit în colivie
„aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste“

– stăpâne! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste
„atunci l-am scos din laţ“ - ba nu l-ai scos!
„ştiam simţind cum muşcă din manuşă
ce patimi poartă-n pliscul fioros“

– aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă
„cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi
deşi nu-l tulburau măcar zefirii“

– stăpâne! nu se cade să te minţi:
lăuntrul iscă tulburarea firii
„hăitaşii-aveau pe chip surâs felin
de câini zeloşi care-şi confirma faita“

– mărite domn! golanii simt din plin
când ura de la curte-asmuţă haita
„eram atât de mare“ - un pigmeu!
„ca un topaz întinderea măruntă
lucea sporită-n inelarul meu“

– dar doamne! nu era inel de nuntă.
„visam o pradă mare mai presus
de orice zvâcnet de aripi mortale“

– visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale!
„parcă vânam prin mine urmărind
pe dincolo de orice cuviinţă
o pasăre ce zboară de pe-un grind
ce mă răsfrânge-n ape o fiinţă
ce mă-ntrecea şi mă urma în timp
şi vălurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă
mă proslăveau liturgic împrejur:
câmpii şi oşti donjoane şi ducate
veneau urlând în calea mea o! jur
vânam prin clare zile spintecate
de răsuflarea mea simţeam că sunt
ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul
destin fantomă unui prinţ mărunt
în care se trezeşte împăratul
eram prea exaltat ca să observ
că şoimul meu pierise supt de zare
dar simt acum că agerul meu serv
el – vânătoru-a ce mi se năzare
pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici
îmi răspândeşte numele-n tărie“

– te-nşeli, stăpâne! şoimul e aici
pe mâna mea şi aripa lui scrie

Ştefan Aug. DOINAŞ