DUMITRU
BRĂNEANU, „TĂCERE
FRĂGEZITĂ DE AŞTEPTARE”
ÎNTOTDEAUNA
Tăcere
frăgezită de aşteptare
burniţând stingher
peste hăurile
sufletului.
E
doar un semn
al cuvintelor ce
se-ntorc
la matca lor
de lumină,
iar eu, schiind în
zâmbetul tău,
regăsesc vechiul şemineu
în care am ars
ultimul nostru capitol,
duzina de iluzii şi
speranţe,
parte din deşertăciune.
Întotdeauna cineva
întârzie,
întotdeauna cineva
rămâne singur,
întotdeauna într-un colţ
de pleoapă tristă
o
lacrima surâde
la trenul care pleacă
din viaţa noastră
fluturând ca o batistă.
GLASUL
un
glas de înger
pe o
colină o casă
bate-n tâmple nelinişti
vremurile se aşază
cuminţi peste noi
peste
lucruri nevăzute, rotunde
ochii încărunţesc a
mirare
pipăie
umbrele serii
fereastra destinului tău
/ Cupidon curăţă paşii
de rugină /
plouă
şi azi cu dor
şi frunzele curg a
toamnă
întâmplări nerostite
încă
curg şi curg ca un
pustiu
bătând la porţile tale.
ÎNTRE NOI
E atâta înghesuială
pe un ciob de suflet
şi atâta loc pentru dragoste
cât o lumânare aprinsă
ai încolţit floare
în zăvoiul inimii
şi primăvara surâde
mângâieri.
Te joci periculos
pe muchia de lumină
în necunoscut
metaforă eşti
ca o insomnie
ce uită să plece
ca o zare ce se prăvale
mă las a fi
drumul tău înspre mine
sunt vapor în derivă
ce-şi caută în noapte ţărmul.
Între noi
se naşte un gol
şi eu îi port numele
zâmbetul tău
aprinde o stepă necuprinsă,
apusul vieţii mi-l lumină.
OBOSIŢI
Obosiţi ochii tăi
torc lumină
cotrobăind prin gânduri
după o clipă de bucurie
fericite braţele dăruie
blândeţe
acolade de cireş
înflorit.
Un fluture îţi dă bună
seara!
şi tu rază de lună
adormi
în somnul unei păsări
CINE EŞTI?
Eşti o câmpie plină de
focuri
la care se-ncălzeşte
o şatră de gânduri
privirea Ta o ţară
locuită
de atâtea patimi
aidoma unor fiinţe
jumătate formă şi
jumătate intenţie
ca vinul scânteitor
stă lumina şi se
învecheşte
pe trupul tău
pielea ca un şarpe
năpârleşte
mângâieri consumate.
Cine eşti? m-am întrebat
Un ecou mi-a răspuns
că eşti o câmpie
fără cer, fără pământ
în care lumina cu bucurie
ia forma chipului tău.
TE-AM
PLĂMĂDIT
te-am plămădit din
cuvânt
din cuvântul de care mă temeam
ca de o săgeată
ce pătrunde taina inimii
ţi-am albăstrit ochii cu
o nedumerire
şi zâmbetul pădure
înverzită
ţi-am deschis uşa
dinspre mâine
şi ai nimerit greşit în
alt timp
am încercat
să te reinventez
dintr-un ţipăt
şi ai nimerit în tăcerea
gândului
din tristeţea palmelor
ai ieşit mai frumoasă
şi eu mai îmbătrânit
zăbrelit de vorbe
grele...
de privirea nimănui.
EŞTI
CAFEAUA...
eşti cafeaua pe care o
sorb
în fiecare dimineaţă
niciodată până la capăt
mă-mpiedic de zâmbetul
tău
zaţul atâtor nopţi de
amor
apoi bolnav de
singurătate
privesc mirat
cum aduni sub pleoape
melancolia din focul
înserării
doar cât să vindeci o
rană
doar cât să vindeci o
chemare
şi cum se strecoară
ca un şarpe lumina
în sânul tău
muşcând adânc din merele
concordiei
ca pe o aromă de cafea
te adun într-o stea de
forma inimii
şi izbucnesc atunci:
bucurii, tristeţi...
lângă o respiraţie
brumată de griji
totuşi, eşti cafeaua
pe care o sorb în
fiecare dimineaţă
niciodată până la
capăt...
POTIR
eşti potir de unde
beau viaţă şi strâng mir
din ochii tăi tulburători
peste umerii de crin
cuvintele mă mistuie
floare te rup şi te respir
şi sufletul vibrează
ca sunetul în vioară
când liniştea aprinde
iubiri târzii.
sub geana lunii
prin mătăsoase gratii
mă priveşti adânc
de-mi înseninezi viaţa
sufletele noastre
se-nvăluie
când flăcările-ncep să
doară
prilej de a creşte
şoapte şi chemări
verile tale se nasc
neîncetat
sub streaşină de dor
cuprinde-mă în tăcere
la răscrucea simţurilor
tale
să ne prefacem rugă
din cânt şi liră în
extaz unite
să fim nou început,
iluzie în doi
PRIVESC CUM CREŞTI
ştiu că voi fi în gândul
tău
zbor de fluture al
amezii
simt că vei fi ardere
pentru forma încă nearsă
a inimii
ştiu că în fiecare
dimineaţă
te dăruieşti zâmbet
florilor
şi că roua ultima formă
de protest
a îngerilor căzuţi din
flori
îşi curăţă visurile de
zgura dezamăgirilor
privesc cum creşti
umbră de lumină peste
lucruri
peste închipuiri şi peste
dorinţe
peste grădina sufletului
meu
pârjolit de arşiţa
aşteptărilor
eu care nu-ţi sunt decât
o punte spre nicăieri
peste care trec desculţe
sentimentele tale în
haine de cerşetor
dar ştiu că fără tine e
atâta ofilire în fiecare floare
într-o zi ne vom ciocni unul de altul
ca doi arbori desculţi
în întunericul ce se aşterne peste uitare
rămân candelă în rugăciune
pentru drumul tău spre mâine
DUMITRU BRĂNEANU
