MICĂ BALADĂ
Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
pe Alexandra, pe Ioana…
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!
GRIGORE VIERU
 |
BALADĂ
N-am
altă Ană,
Mă
zidesc pe mine,
Dar
cine-mi poate spune că-i destul,
Când
zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins
de-o toană
De
buldozer somnambul
Înaintând
de-a valma prin coşmar.
Şi
iar zidesc
Cum
aş zidi un val,
A
doua zi iar,
A
treia zi iar,
A
patra zi iar,
O
mănăstire pururea lichidă
Sortită
să se năruie la mal;
Şi
iar zidesc,
O,
var
Şi
cărămidă
Şi,
fără de prihană,
O
făptură
Ca
armătură
Visului
infam:
N-am
altă Ană
Şi
pe mine chiar
Din
ce în ce mai rar
Mă
am.
ANA BLANDIANA
|
 |
ELEGIE
Trupul
de ieri ţi-am ascuns
între
var şi mistrie.
A rămas
numai zidul
care nu
mă mai ştie.
Teascul
tăcerii striveşte
cuvântul
neîndeajuns.
Umedă
boare se lasă-n
priviri
ca răspuns.
De-aici
povestea se-ntoarce
cu
scrisa la noapte.
Mâna
umbrită coboară-n
zarea
propriei fapte.
MIRCEA CIOBANU
|
|
|
DE DIN VALE DE ROVINE
De
din vale de Rovine
C-un
cuţit băgat în mine
Îţi
scriu, Doamnă, c-o duc bine...
Nu
din gură, ci din carte,
Hăt
de dincolo de moarte –
Oare
cini’ ne-o desparte?!
Da-nainte-ţi
văd icoana,
Cum
beau lacrime cu cana
Şi-mi
arde în flăcări rana...
Au
te-oi mai vedea vreodată,
Floarea
mea nescuturată,
Jalea
mea nemăritată?!
Şi-aud
iarba cum lucrează,
Şi-aud
lutul cum serbează,
Şi
e beznă – la amiază.
De
din vale de Rovine,
C-un
cuţit băgat în mine,
Îţi
scriu, Doamnă, c-o duc bine...
NICOLAE DABIJA
|
NEVERMORE
Caut corbul descântat de Edgar Allan
Poeîntr-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,
trebuie să mai fâlfâie pe undeva,
am venit anume aici, într-o noapte geroasă
de decembrie.
Un singur lucru i-a rămas neclar marelui
somnambul,
care se pricepea de minune la deducţii
macabre:
acel nenorocit cuvânt, „Nevermore”,
de la care i s-a tras, cred eu, şi
moartea.
Aş dori să redeschid dosarul corbului,
cu posibilităţile mele modeste, poate arunc
vreo lumină
peste acest nenorocit „Nevermore”.
Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,
să se facă din plin curent cu toată America,
pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava
Lenore.
„Edgar Allan Poe”, strig eu, din camera mea de
hotel,
cât mă ţine gura strig, peste zgomotul
prafului care se depune
pe lună, „Edgar Allan Poe” ţip, chemând
corbul,
care de un secol vine la numele poetului,
automat,
automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se
arată geros,
poate mai bătrân, dar la fel de misterios,
sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc
în ochi,
e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!
Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic,
îl implor,
un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu
eşti în stare să-l spui,
spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu
te uita la deosebiri,
ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore”?
În fond, acest „Niciodată ’’,
intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă
să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,
o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,
văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în
istorie
cu un singur cuvânt, acest „Nevermore’’.
Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când
te tot caut.
Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu
e uşor.
Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar
altele sunt foarte rezolvate,
spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi
să închid uşa,
şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la
fereastră
las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog
din suflet,
spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un
sens politic
acest nenorocit „Nevermore’’? Atunci în
cameră se făcu
dintr-o dată beznă,
corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite
în becul cel chior,
e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va
dura un secol,
Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore’’.
De ce tresari?
Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu
chei,
să-ţi fure cifrul lugubrului tău
„Nevermore’’.
Groaza însă mă cuprinse şi pe mine,
deopotrivă, abia reuşesc
să aprind o lumânare de la scăpărările de
geniu ale lui Poe,
cel băgat la idei de un corb, poetul
atoatebănuitor.
O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că
port şi eu
o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ
primitor!
Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de
lumină
asupra pasării care stă cu ghiarele strânse,
ca un drac în aureolă.
Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de
statuie a libertăţii,
spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte,
nu unul,
duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura
într-un cer iluzoriu,
corbule negru, al lui Edgar Allan Poe
moştenitor?
Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul
poate ai tu un răspuns,
altul, decât acel nenorocit „Nevermore’’.
Niagara
nu e formată din speranţe care cad prea de
sus, orice s-ar spune,
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de
creierii electronici,
într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu,
bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu
complet despre lume
şi societate, căci ar fi, corbule,
îngrozitor!
Eu văd dincolo, am venit aici într-o
noapte geroasă
să văd dincolo de al tău blestemat
„Nevermore’’.
Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde nici lumina,
şi în bezna asta cuvintele mele sună nu
ştiu cum,
de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă
să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie
mai adâncă
decât existenţialismul care a venit şi s-a
dus de-atunci,
îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.
Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,
trebuie să mai fâlfâie pe undeva,
am venit anume aici, într-o noapte geroasă
de decembrie.
Un singur lucru i-a rămas neclar marelui
somnambul,
care se pricepea de minune la deducţii
macabre:
acel nenorocit cuvânt, „Nevermore”,
de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.
Aş dori să redeschid dosarul corbului,
cu posibilităţile mele modeste, poate arunc
vreo lumină
peste acest nenorocit „Nevermore”.
Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,
să se facă din plin curent cu toată America,
pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava
Lenore.
„Edgar Allan Poe”, strig eu, din camera mea
de hotel,
cât mă ţine gura strig, peste zgomotul
prafului care se depune
pe lună, „Edgar Allan Poe” ţip, chemând
corbul,
care de un secol vine la numele poetului,
automat,
automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se
arată geros,
poate mai bătrân, dar la fel de misterios,
sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc
în ochi,
e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!
Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic,
îl implor,
până nu te întreb, nu te-am întrebat încă
nimic,
un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu
eşti în stare să-l spui,
spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu
te uita la deosebiri,
ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore”?
În fond, acest „Niciodată ’’,
intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă
să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,
o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,
văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în
istorie
cu un singur cuvânt, acest „Nevermore’’.
Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când
te tot caut.
Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu
e uşor.
Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar
altele sunt foarte rezolvate,
spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi
să închid uşa,
şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la
fereastră
las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog
din suflet,
spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un
sens politic
acest nenorocit „Nevermore’’? Atunci în
cameră se făcu
dintr-o dată beznă,
corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite
în becul cel chior,
e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va
dura un secol,
Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore’’.
De ce tresari?
Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu
chei,
să-ţi fure cifrul lugubrului tău
„Nevermore’’.
Groaza însă mă cuprinse şi pe mine,
deopotrivă, abia reuşesc
să aprind o lumânare de la scăpărările de
geniu ale lui Poe,
cel băgat la idei de un corb, poetul
atoatebănuitor.
O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că
port şi eu
o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ
primitor!
Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de
lumină
asupra pasării care stă cu ghiarele strânse,
ca un drac în aureolă.
Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de
statuie a libertăţii,
spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte,
nu unul,
duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura
într-un cer iluzoriu,
corbule negru, al lui Edgar Allan Poe
moştenitor?
Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul
poate ai tu un răspuns,
altul, decât acel nenorocit „Nevermore’’.
Niagara
nu e formată din speranţe care cad prea de
sus, orice s-ar spune,
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de
creierii electronici,
într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu,
bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu
complet despre lume
şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!
Eu văd dincolo, am venit aici într-o
noapte geroasă
să văd dincolo de al tău blestemat
„Nevermore’’.
Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde nici lumina,
şi în bezna asta cuvintele mele sună nu
ştiu cum,
de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă
să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie
mai adâncă
decât existenţialismul care a venit şi s-a
dus de-atunci,
îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.
De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!
Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul
prăfos,
şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de
rele.
Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o
sinistră bandă ca de doliu
ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât
de adânc.
Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina
lumânării pâlpâitoare,
tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi
şi rugină
pe pliscul închis al prietenului croncănitor,
şi deodată răsună
în încăperea de hotel un refren cunoscut:
„Nevermore’’.
„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’,
„Nevermore’’,
„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’,
„Nevermore’’.
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai,
asurzeşti lumea!
Ştiam de mult acest monoton „Nevermore’’,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui
modernă,
ce interpretare i-ai dat, când i l-ai
strecurat prima dată
poetului cu ochi sticloşi şi ce sens are
acum
acest intraductibil bizar „Nevermore”?
Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe
„Never-more”.
Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,
şi-n întuneric eram singur sub ploaia de
„Nevermore’’.
Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare,
am dat de perete oblonul. Ca o cobe,
pasărea, sau dracul,
s-a repezit afară, umplând cerul de
„Nevermore’’.
Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la
fereastră,
să descifrez enigma sfinxului negru,
mesajul răscolitor?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să
dezleg iarăşi gura
de cobe? Părea pecetluită pentru totdeauna
şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte
acel vag,
nenorocit „Nevermore’’.
Era o noapte geroasă de decembrie, cerul
sticlea de stelele Americii,
ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe,
când, primul,
interogase corbul croncănitor. „Totdeauna’’,
strig eu atunci,
inspirat, să restabilesc echilibrul, iată,
corbule, sau cobe,
sensul adevărat, răscolitor! „Totdeauna’’, au
reluat atunci
mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.
Mississippi şi Missouri făceau valuri de
slavă ecoului mândru,
câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc
de aripi
cu geniu la fiecare picior. Zis-a corbul
refugiat şi el
ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,
zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui
Edgar Allan Poe,
zis-a corbul aşa: „Nevermore’’.  |
SCRISOAREA CĂTRE ŞAHUL MAHMUD
O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar
de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai
falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran
înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline
visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de
bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub
nări –
numai la belşug de-ospăţuri – flacăra de
lumânări...
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru
tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier
topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi
dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu
îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt...
Aleu!
M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine,
dar îţi stau în cale – leu!
Tu n-ai auzit cuvântu-mi
care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche-ţi mă huli,
că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă
zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini
–
nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin inima sub cheie... Tună, vers răzbunător!
Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb. Mormântul
li-i tăcut, tăceri se cern...
Din morminte înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu telegari de vesuri, te târăsc
spre viitor.
Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut...
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc!”
Da! Am zămislit o lume cu-astă mână... Pe pământ,
cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt...?
Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin vorbe ce scânteie
străluceşte cestălant.
Stihul strălucit să fie, se sfârşiră
multe vieţi –
ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi.
Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron,
alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.
Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie
–
rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care mi-ai frânt
cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb...
Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i padişahul îmi trimise un ... şerbet.
Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi Mahmud de face cât
un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i
silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi
cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i padişah, rămâne
slugă, mercenar neghiob!
Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău veşmânt se
umple de-al cărbunilor funingi.
Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –
sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri
ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi,
după-o pâine şi-un bordei.
Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi satira mea te-o arde, oameni cât vor
fi sub cer...
FIRDOUSI
SCRISOAREA LUI FIRDUSI CĂTRĂ ŞAHUL MAHMUD
De-ţi baţi de mine joc, Alah ne-aude
Şi-n veci bătut de el vei fi, Mahmude!
Fiindcă porţi şi tu regescul semn
Şi stai pe-un tron de care eşti nedemn,
Credeai că nimeni nu se va-ncumete
Să-ţi fie-acuzator, ca să te-arete
Şi-n faţă să-ţi arunce-al său dispreţ?
Dar iată-mă că sunt aşa-ndrăzneţ!
De ce n-aş şi-ndrăzni să fiu atare?
Fiindc-aş fi prea mic, iar tu eşti
mare?
Şi-aş fi un prost de rând şi-un geniu
tu
Şi-un om cinstit şi nobil, iar eu nu?
Te-ascult, Mahmude, şi-ţi admir
ştiinţa!
Toţii regii răi s-asamănă-n credinţa
C-ai lor supuşi o turmă sunt de robi,
Cu toţii orbi şi-asemeni de neghiobi.
Căci dac-ar fi altfel, nu se-nţelege
De ce-ar răbda orice le face-un rege.
Şi-aşa, credeai că, dacă-ţi sunt supus,
Eu n-am să văd cum sunt pe cruce pus
Şi, chiar văzând, eu n-o să am tăria
Să zbier, ca să-ţi arăt neomenia!
O, şah Mahmud, de m-ai crezut un miel,
Cumplit război avea-vei tu cu el,
Căci nu-s un miel fricos precum m-ai crede,
Ci leu flămând ce-n pripă să repede.
Şi n-ai ştiut ce furii-n mine sunt,
Ce suliţi port în sprintenu-mi cuvânt,
Ce fulger mi-e-n condei şi-aprins ce scapăr!
Ei, da! Tu m-ai lovit, iar eu mă apăr,
Şi-oricine vede clar că asta vreu
Şi-n cearta asta nu-s de vină eu,
Căci tu
ai vrut să ai cu noi de furcă
Şi, dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă!
Mişeii-au îndrăznit a mă huli.
Că nu-s devot cu totul lui Ali,
Iar tu, un biet bătrîn, le dai crezare.
Dar iată, jur pe sceptrul tău, pe care
Mai bine-ar fi să-l schimbi într-un ciomag,
Mi-e drag profetul, cum şi-Ali mi-e drag;
Şi-oricât m-or fi hulind prigonitorii,
Pe-aceştia doi – şi demn, şi plini de glorii –
Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci.
Tu poţi să mă sugrumi ori să mă-neci,
Şi poţi să pui – cum cer şi sicofanţii –
Sub tălpi să mă strivească elefanţii:
Şi totuşi sfânt pe-Ali îl voi ţinea.
Oh, ce-ngrijat eşti de credinţa mea!
Dar, rogu-te, Mahmude, vezi de tine,
De-a ta credinţă şi de propriu-ţi bine,
Şi vezi să nu te-abaţi din drumul viu!
Căci mintea, cât-o ai în cap, ţi-o ştiu
Cât firul de nisip, dar nor ţi-e fumul
Şi-un biet ca tine lesne pierde drumul!
Căci dac-a mea credinţă vrei s-o pui
Cu-a ta-n cântar, atâta pot să-ţi spui,
Că ştie Dumnezeu şi-adună-n carte,
Scăzând oricui ce-ntâi şi-ntâi împarte.
Şi cred că-n faţa lui, când noi vom sta,
Cu-a mea credinţă eu – şi tu cu-a ta –
Eu, biet cum sunt, în faţă-i pot protege
Şi-o sută de patroni ca tine, rege!
Şi-acum declar solemn că eu, poetul,
În numele lui Mohamed profetul
Şi-al lui Ali, am scris al meu poem,
Dar nu pentru Mahmud, pe care-l chem
Şi-acum şi peste veci în judecată
Şi-Alah din cer ca pe-un hain să-l bată!
Cu-al meu poem, Mahmude, te mâdreşti:
Ci-n care chip părtaş la el tu eşti?
Câţi regi au azi şi-n veac de-acum fiinţă,
Aşa să aibă toţi întru ştiinţă:
Că nu-l cunosc pe-acest Mahmud, că eu
N-aştept să-mi dea Mahmuzii premiul meu.
Dar cine-i el să-şi bată-n faţă-mi pieptul?
Puţini sunt cei ce-au nume dat cu dreptul,
Dar nesfârşit de mulţi sunt proştii cari
Numiţi ne sunt de cei nemernici „mari";
Dar nume, dacă vrei, al meu e nume,
Căci nimeni n-a mai fost Firdusi-n lume!
Puterea lumii prea puţină fu
Să nască pe-un Firdusi pân-acu.
Ca stelele pe cer roiesc poeţii,
Mulţi buni, dar mulţi o pacoste-a vieţii,
Şi cântă tot ce ştiu prin univers.
Găseşti la unii şi putere-n vers,
Dar cei mai mult sunt triste roţi de moară –
Nu-i vulturul ce e, fiindcă zboară,
Căci zboară şi-un gâscan din gard în gard;
Şi nu-s aloe – orice tăciuni ce ard.
Asculte-aceşti poeţi şi vorbe crude,
Căci prea te faci de râs cu ei, Mahmude!
Eu mi-am clădit acest al meu poem
Din tot ce noi mai plin de glorie-avem
Şi-n grai, şi-n sunet, şi-n culoare:
Poem ce-i râu de raze scurs din soare.
Dar nu-s acestea care-l fac etern,
Ci-al artei simţ, prin care-avui să cern
Tot ce-am putut din basm şi cărţi alege –
Şi-al meu talent care-a putut să-nchege.
De fapte mari, de regi, de bătălii,
Cuprinde-o sută douăzeci de mii
De versuri cartea mea – şi-această carte
Istoria ţării în două ne-o desparte.
Eu vi-am cântat şi-amici, şi inimici,
Femei frumoase şi bărbaţi voinici
Şi cai, şi care, corturi de corăbii,
Şi scuturi, coifuri, paveze şi săbii,
Şi lănci, şi lanţuri, arcuri şi săgeţi –
Cât n-au cântat o miie de poeţi!
Câmpii şi văi, pustiuri şi păduri,
Şi munţi, şi ape, oraşe mari şi sate
Şi clocot ele mulţimi nenumărate
Cu vuiete de oşti, cu vai de guri
Şi tropot, freamăt, muget, şi-ntre ele
Şi zmei, şi gini, şi draci, şi duhuri rele
Şi regi cari-au făcut, de sânge uzi,
Cât nu vor face-o mie de Mahmuzi!
Am scos din cronici fapte şi istorii
Şi-am fost oglinda vecinicelor glorii.
Trecutul vechi, de praf acoperit,
Luceşte-acum, prin minte-ntinerit –
Iranul vechi, de mult făcut ruine,
Trăieşte-o viaţă-n veci, de-acum prin mine!
Acestea le-am făcut. Şi-aş vrea s-aud
Ce parte-ai tu la ele, şah Mahmud!
Vai, şah zgârcit! Eu ţi-am lăsat avere,
Ce-a pururi e tot ea şi-n veci nu piere.
Când fi-vei mort de mult şi când uitat
Va fi chiar faptul c-ai trăit şi-ai stat,
Atunci, departe-a vremii-ngrămădire
Prin mine va mai da de tine-o ştire;
Atunci de tine-atâta scris va sta:
Că eu,
Firdusi, am scris pe vremea ta!
Nu tu mă vei purta prin timp ce vine,
Povară pe-al tău gât, ci eu pe tine!
Acum văd eu ce vinovat îţi sunt!...
Bătute de furtuni, de ploi şi vânt,
Cu timpul cad palatele regale
Şi zboară stol de lilieci prin sale,
Clocesc pe scumpe tronuri cucuvăi
Şi regi ajung paiangenii-n odăi,
Iar pe-unde vi-aţi plimbat mărirea seacă,
Şopârle şi guzgani au să petreacă!
Dar ce-am clădit eu, rege, pentru voi,
Nu-i turn ca să-l dărâme vânt şi ploi
Şi nici furtuni pe lumea toată vruna!
Afară, poate, de-ar veni furtuna
Ce-ntregul neam ni l-ar strivi-ntr-un fel,
Că n-ar mai rămânea nici praf din el,
Şi nici atunci! Mi-ar stinge, cred, cuvântul
Furtuna, numai, ce-ar strivi pământul!
Bătrân de-optzeei de ani, bolnav ce zac
Şi-acum aproape orb şi om sărac,
Eu totuşi ridicai şi-acea povară
La care şi-alţii-o mie se-ncercară
Şi n-au putut-o nici urni; dar eu
Cu drag am biruit şi-atâta greu.
Trăim în lipsă şi scriiam cu anii;
Plâgeau amicii şi râdeau duşmanii
Pe truda mea şi gândul meu semeţ,
Dar eu, acoperit de-al lor dispreţ,
Mi-am rupt, din nervi bucată de bucată,
Căci tu-mi promiseşi altfel de răsplată.
Uşor îţi este-a sta pe-un tron răpit,
Mâncând şi bând, pe perne tolănit;
Dar eu, şi zi şi noapte-n trudă mare,
Treizeci de ani muncii fără-ncetare
Să-ţi fac un monument – şi l-am făcut!
Iar tu, nărodul de noroc bătut,
În loc să-mi dai făgăduita parte,
Spre-a nu mai fi sărac şi mai departe
Şi-n pace să-mi petrec al vieţii rest,
Tu, şah Mahmud, în nobilul tău gest
Ţi-ai strâns la piept enorma ta avere
Şi plată tu mi-ai dat – un ol de bere!
Priviţi-l, veacuri! Şi vă fie-ndemn,
Poeţilor, de-a scrie pentr-un rege!
Acest lipsit de cinste şi de lege,
Ce nici de-un strop de apă nu e demn,
Îmi ia-n dispreţ puterea ce mi-e dată
De cel ce-ntregii lumi îi este tată,
De cel ce m-a ursit din veci să fiu
Firdusi-acel ce-acestea i le scriu!
Vai, tu, ciupercă de pe vârf de cracă!
Bătrânule neghiob, ce crezi, că dacă
Îţi puse-o soartă tristă mâna-n păr,
Eşti mare om şi rege-ntr-adevăr?
Dar soarta asta, care-orbeşte vine,
Putea nălţa – cum te-a nălţat pe tine –
Pe-oricare-un biet golan şi prost la fel
Şi chiar şi pe-un nărod şi mai mişel
De cum eşti tu – deşi-n mişelătate
Nu cred că ai vrun naş, nici măcar frate!
De-ar fi acest Mahmud născut din rob,
Pe-atât de darnic cât e de neghiob,
Iar mintea lui de nu i-ar sta-n picioare,
De mult el mi-ar fi dat regesc-onoare !
De-ar fi el nobil cât e de poltron,
Alături lui el m-ar fi pus pe tron,
Dar ce să ceri acelui ce nu ştie
Ce-i drept şi demn şi ce-i mărinimie?
Când ia, e sănătos, când dă-i bolnav,
Şi ce să ştie-altce un pui de sclav!
Un fiu de sclav nu-nvaţă maiestate,
Şi teama lui e numai că-l vei bate!
Şi când ridici din pulbere-un mişel
Şi-apoi aştepţi răsplată de la el,
E ca şi când ai creşte-n sân un şerpe
Şi-ai cere grâu din piatra stâncii sterpe,
Pe-un spine poţi să-l răsădeşti şi-n rai
Şi hrană, miere şi nectar să-i dai;
El tot ghimpos va fi-a pururi spine
Şi-amare boabe dând, dar nu smochine!
De cei ce vând parfum când eşti atins,
Tu-n haine prinzi mirosul lor distins;
Dar când te-ating acei ce vând cărbune,
Pe haine-un scrum de zgură ţi se pune.
Poţi face strâmbături din drepţi copaci,
Dar drepţi pe cei ce-s
strâmbi nu poţi să-i faci.
Pe-un negru nici trei mări nu pot să-l spele,
Şi-un rău născut va face-a pururi rele.
Învaţ-acestea, rege drept şi bun,
Şi ia-le-n cap, căci ţie ţi le spun!
În versuri tari şi pline de mânie
De-aceea scriu ce-am scris, ca să se ştie,
Ca nu cumva să crezi că eu mă tem
De ura ta şi-al popilor blăstem;
Şi nu cumva să lase-acum şi-odată
Becisnicul tău nume, rege,-o pată
Pe-al meu poem; şi minte ca să-nveţi
Să nu-ţi mai faci distracţii din poeţi,
Bătându-ţi joc de ei ca azi de mine!
Căci vrunul dintre ei – mâhnit, vezi bine –
Îţi toarnă-n cap mânia-i de poet
Şi-ţi zvârle-n faţă-atare vrun pamflet,
Că zece mii de bivoli din rovine
Să n-aib-atât noroi pe ei, ca tine.
Şi teme-te de el! Că-n zi de-apoi,
Când sta-veţi la judeţul sfânt, voi doi –
Tu mândru şi neghiob privind profetul,
Dar blând privindu-l şi-umilit poetul,
Alah va zice îngerului său:
„Fă mare-abisul între bun şi rău!
Şi-n foc să-l arzi pe şah, că e de vină!
Dar du poetu-n vecinica lumină!"
GEORGE COŞBUC
|
Acum am putea să fim şi trişti,
Doar ne despărţim pentru totdeauna,
Dar să trecem peste asta.
Copaci, vă aşteaptă pădurile,
Duceţi-vă,
Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,
Duceţi-vă şi voi,
Prea frumoase şi iubitoare Ane;
Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,
Am avut mai multă încredere
În cărămizi.
Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,
Şi culori, şi meşteri iscusiţi
Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,
Scări
Pe
care-am urcat până aici,
Fără să-mi pese de înălţime:
Voi vă veţi îndepărta de mine,
Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur
De pe propria-mi zidire –
Aşa cere tradiţia.
Deci fugiţi cât mai repede,
Acum când eu mă fac că mă uit
În altă parte…
MARIN SORESCU
