EDGAR ALLAN POE

EDGAR ALLAN POE

(19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849)

Trăsătura cea mai izbitoare a eseurilor despre poezie ale lui Poe o constituie, am mai spus-o, antiromantismul lor, virulenţa lor polemică la adresa, în special, a noţiunii prin excelenţă romantică de inspiraţie.

MATEI CĂLINESCU,

ESEURILE DESPRE POEZIE ALE LUI EDGAR POE

Baudelaire l-a tradus pe Poe şi i-a asigurat astfel, cel puţin în Franţa, acea influenţă care continuă până în secolul al XX-lea, fapt despre care autorii angolo-saxoni – ultimul dintre ei fiind Eliot – obişnuiesc să se arate miraţi. Pentru noi intră  în consideraţie cele două eseuri ale lui Poe,  A Philosophy of Composition (1846) şi The Poetic Principle (1848). Sunt monumente ale unei inteligenţe artistice care-şi obţine rezultatele din observarea propriei poezii.  Ele întrupează aceea coincidenţă dintre poezie şi meditaţie echivalentă cu poezia (aici chiar superioară ei), care este şi ea un simptom esenţial al modernităţii.

HUGO FRIEDRICH,

STRUCTURA LIRICII MODERNE

Nimeni nu e mai didactic decât Poe în această problemă, când în The Philosophy of Composition ilustrează acel modus operandi  (chiar dacă în stil emfatic, din raţiuni polemice) al unui autor, generarea progresivă a unei structuri: pe măsură ce poetul selecţionează teme, motive, imagini, ritmuri, metrică, opţiunile sale au din ce în ce mai puţine posibilităţi alternative, până ce la sfârşit structura se dovedeşte de fier, întocmai precum cea din Corbul, rezultând că absenţa semnificantului, la nivel tematic sau formal, ţine mai curând de fazele genezei, decât de cele următoare, în care absenţa  nu mai poate conta tot atât cât prezenţa.

MARIA CORTI,

PRINCIPIILE COMUNICĂRII LITERARE

Aleg Corbul ca fiind cel mai cunoscut poem al meu. Scopul meu este să dovedesc că nici un moment din compunerea lui nu poate fi pus pe seama unui accident sau a unei intuiţii, că lucrarea a înaintat, pas cu pas, spre forma definitivă, cu precizia şi cu consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică. (...) Majoritatea scriitorilor – în special poeţii – preferă să dea de înţeles că ei compun printr-un soi de sublimă frenezie, printr-o intuiţie extatică, şi s-ar înfiora pur şi simplu dacă ar lăsa publicul să arunce o privire în culise, să zărească cum se înfiripă în gândirea lor rudimentară, în continuă schimbare – scopurile adevărate pe care ei le înţeleg doar în ultima clipă – nenumăratele licăriri ale ideii care nu a ajuns să se cristalizeze, închipuirile, ferm conturate, la care renunţă însă, în disperare, neputându-le stăpâni, procesul de atentă selecţie şi respingere, ştersăturile şi interpolările dureroase, cu un cuvânt, toate roţile şi rotiţele, toată maşinăria necesară schimbării decorului, scările şi trapele, penele de cocoş, vopseaua roşie şi peticele negre, care, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, reprezintă recuzita unui histrio literar.

E.A. POE,  FILOZOFIA COMPOZIŢIEI

Pentru Edgar Poe, pentru prima dată în istoria Poeticei, actul liric – inocentat de orice complicitate transcendentă – devine o operaţie de matematică a Verbului: poetul nu se află într-un templu, ci într-un laborator; ca atare, el nu mai oficiază, asemeni unui sacerdot al extazului, ci cântăreşte şi combină rezistenţa materialelor sale precare, în funcţie de efectele pe care le urmăreşte, ca un adevărat Arhitect al Melancoliei.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,  
 ATLAS DE SUNETE FUNDAMENTALE

CORBUL

Într-un sumbru miez de noapte când, sleit şi slab, în şoapte,

Cercetam doctrine stranii strânse-n jerpelit cotor,

Şi picam de somn, deodată, auzii o foarte-nceată

Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor,

,,E vreun călător”, şoptit-am, ,,care ciocane uşor, –

                                                                                              Doar atât – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;

Lent agonizând tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor,

Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie

Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore,

                                                                                            Nu aici, în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele

Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adânc fior;

Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam întruna

,,Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,

Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor,

                                                                                        Doar atât – un călător.”

Repede-adunând putere-n suflet, fără-ntârziere,

,,Domnule,” am zis, ,,ori doamnă, mila voastră o implor;

Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,

O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încât uşor

Am luat-o drept părere,” – şi-am deschis uşa uşor; –

                                                                                      Beznă – nici un călător.

Sfredelind a nopţii smoală, plin de spaime şi-ndoială,

Stam visând ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;

Dar tăcerea şi pamântul erau grele ca mormântul;

Se-auzi numai cuvântul murmurat abia – ,,Lenore?”–

Eu l-am spus, – apoi ecoul repeta cernit ,,Lenore!”

                                                                                    Doar atât – o vorbă-n zbor.

Întorcându-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,

Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.

,,Sigur”, zis-am, sigur trece cineva: sub geamul rece,

Ia să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor

Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;

                                                                                    E doar vântul calator;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,

Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;

Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,

Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,

S-aşeză pe bustul mândrei Pallas fără nici un zor,

                                                                                    Chiar deasupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stârnea surâs pe buză

Prin severa-i etichetă, gravă,-am şoptit uşor:

,,Deşi creasta ţi-e golaşă, nu îmi pari o fiinţă laşă, –

Corb spectral purtând camaşă de-ntuneric, foşnitor. –

Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”

                                                                                   Zise Corbul ,,Nevermore.”

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,

Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;

Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă

Pasăre tronând semeaţă chiar deasupra pe uşor, –

Pasăre sau arătare stând pe-un bust, lângă uşor,

                                                                                 Cu-acest nume ,,Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numa

Un cuvânt în care-ntregul suflet se stingea de dor.

N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –

Până ce-am şoptit alene: ,,Alţi amici s-au dus în zbor;

Mâine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”

                                                                                Dar el zise ,,Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atâta artă,

,,Da”, mi-am zis, ,,e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor

Smuls unui stăpân prea jalnic, căruia Dezastrul falnic

I-a schimbat un cânt şăgalnic în refren croncănitor, –

Tânguirile Speranţei în refren croncănitor,

                                                            Precum ,,Never – Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stârnea surâs pe buză,

Am împins grăbit fotoliul chiar sub bust, lângă uşor,

Şi, surpat în el, cu gândul visul de alt vis legându-l,

Mă-ntrebam mereu, scrutându-l, ce mesaj prevestitor, 

Slab, din sfinte vremuri, sumbru, – ce mesaj prevestitor

                                                                           Mi-aducea prin ,,Nevermore.”

Asta framântam in minte, iscodind fără cuvinte

Corbul ce-aţinea asupră-mi ochiul fix, sfredelitor.

Asta, şi mai multe, – toate vrând să ştiu – lăsam pe spate

Capu-n pernele muşcate de-un reflex strălucitor, –

Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor

                                                                         Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămâie nevăzută

Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.

,,Vai, sărmane!”, am zis, ,,Prin cete de heruvi, Cel Sfânt îţi dete

Un răgaz – şi suc – să-mbete gândul tău pentru Lenore;

Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”

                                                                         Zise Corbul ,,Nevermore!”

,,Piază rea!” strigai, ,,Prooroace! Corb sau diavol, n-are-a face!

Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor

Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –

Într-o casă bântuită de Oroare, – te implor!

E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”

                                                                               Zise Corbul ,,Nevermore.”

,,Piază rea”, strigai, ,,Prooroace! Corb sau diavol! n-are-a face!

Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –

Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfânt din zare

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –

Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore!?”

                                                                          Zise Corbul ,,Nevermore.”

,,Ultimul cuvânt să-ţi fie! corb sau drac! în vijelie

Să te-ntorci, te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!

Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!

Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!

Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”

                                                                       Zise Corbul ,,Nevermore.”

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,

Stând pe bustul mândrei Pallas, – fantomatic, sfidător.

Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,

Raza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,

Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,

                                                                                      Nu se va sui în zbor.

EDGAR ALLAN POE 

The Raven

Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
`'Tis some visitor,' I muttered, `tapping at my chamber door -
Only this, and nothing more.'

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -
For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore -
Nameless here for evermore.

And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating
`'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -
Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -
This it is, and nothing more,'

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
`Sir,' said I, `or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you' - here I opened wide the door; -
Darkness there, and nothing more.

Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before;
But the silence was unbroken, and the darkness gave no token,
And the only word there spoken was the whispered word, `Lenore!'
This I whispered, and an echo murmured back the word, `Lenore!'
Merely this and nothing more.

Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
`Surely,' said I, `surely that is something at my window lattice;
Let me see then, what thereat is, and this mystery explore -
Let my heart be still a moment and this mystery explore; -
'Tis the wind and nothing more!'

Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,
In there stepped a stately raven of the saintly days of yore.
Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;
But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door -
Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door -
Perched, and sat, and nothing more.

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,
By the grave and stern decorum of the countenance it wore,
`Though thy crest be shorn and shaven, thou,' I said, `art sure no craven.
Ghastly grim and ancient raven wandering from the nightly shore -
Tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,
Though its answer little meaning - little relevancy bore;
For we cannot help agreeing that no living human being
Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door -
Bird or beast above the sculptured bust above his chamber door,
With such name as `Nevermore.'

But the raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only,
That one word, as if his soul in that one word he did outpour.
Nothing further then he uttered - not a feather then he fluttered -
Till I scarcely more than muttered `Other friends have flown before -
On the morrow he will leave me, as my hopes have flown before.'
Then the bird said, `Nevermore.'

Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,
`Doubtless,' said I, `what it utters is its only stock and store,
Caught from some unhappy master whom unmerciful disaster
Followed fast and followed faster till his songs one burden bore -
Till the dirges of his hope that melancholy burden bore
Of "Never-nevermore."'

But the raven still beguiling all my sad soul into smiling,
Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird and bust and door;
Then, upon the velvet sinking, I betook myself to linking
Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore -
What this grim, ungainly, ghastly, gaunt, and ominous bird of yore
Meant in croaking `Nevermore.'

This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing
To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom's core;
This and more I sat divining, with my head at ease reclining
On the cushion's velvet lining that the lamp-light gloated o'er,
But whose velvet violet lining with the lamp-light gloating o'er,
She shall press, ah, nevermore!

Then, methought, the air grew denser, perfumed from an unseen censer
Swung by Seraphim whose foot-falls tinkled on the tufted floor.
`Wretch,' I cried, `thy God hath lent thee - by these angels he has sent thee
Respite - respite and nepenthe from thy memories of Lenore!
Quaff, oh quaff this kind nepenthe, and forget this lost Lenore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil! -
Whether tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,
Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted -
On this home by horror haunted - tell me truly, I implore -
Is there - is there balm in Gilead? - tell me - tell me, I implore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil!
By that Heaven that bends above us - by that God we both adore -
Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,
It shall clasp a sainted maiden whom the angels named Lenore -
Clasp a rare and radiant maiden, whom the angels named Lenore?'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Be that word our sign of parting, bird or fiend!' I shrieked upstarting -
`Get thee back into the tempest and the Night's Plutonian shore!
Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!
Leave my loneliness unbroken! - quit the bust above my door!
Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

And the raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming,
And the lamp-light o'er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted - nevermore!

În manifestarea unei preferinţe literare, de pildă, se divulgă – dacă nu o identitate – în orice caz o înrudire: ne place îndeosebi ceea ce se aseamănă cu noi înşine (mai bine zis, lucrul căruia îi suntem asemănători), confirmarea că facem parte din aceeaşi familie de spirite, faptul de a ne descoperi pe noi în opera altuia.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,  
ORFEU ŞI TENTAŢIA REALULUI

Dacă opera model constituie alteritatea voluptuos – spirituală a epigonilor, opera acestora – la rândul ei – dublează posteritatea celei dintâi. (...) Traducerile imaginare ne inculcă convingerea (...)  că marile adevăruri s-au rostit demult şi că rolul artistului de azi e acela de a ne furniza o nouă formulare a lor.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,  
ORFEU ŞI TENTAŢIA REALULUI

NEVERMORE

Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe

într-o noapte geroasă de decembrie.

Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,

trebuie să mai fâlfâie pe undeva,

am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.

Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,

care se pricepea de minune la deducţii macabre:

acel nenorocit cuvânt, „Nevermore”,

de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.

Aş dori să redeschid dosarul corbului,

cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină

peste acest nenorocit „Nevermore”.

Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,

să se facă din plin curent cu toată America,

pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.

„Edgar Allan Poe”, strig eu, din camera mea de hotel,

cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune

pe lună, „Edgar Allan Poe” ţip, chemând corbul,

care de un secol vine la numele poetului, automat,

automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se arată geros,

poate mai bătrân, dar la fel de misterios,

sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,

e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!

Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,

până nu te întreb, nu te-am întrebat încă nimic,

un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu eşti în stare să-l spui,

spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,

ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore”? 

În fond, acest „Niciodată ’’,

intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă

să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,

o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,

văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.

Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie

cu un singur cuvânt, acest „Nevermore’’.

Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.

Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.

Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,

spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa, 

şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră

las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog din suflet,

spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un sens politic 

acest nenorocit „Nevermore’’? Atunci în cameră se făcu 
dintr-o dată beznă,

corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,

e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,

Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore’’. De ce tresari?

Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,

să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore’’.

Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc

să aprind o lumânare de la scăpărările de geniu ale lui Poe,

cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.

O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu

o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!

Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină

asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.

Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,

spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul,

duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura într-un cer iluzoriu,

corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?

Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul poate ai tu un răspuns,

altul, decât acel nenorocit „Nevermore’’. Niagara

nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,

Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,

într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.

Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume

şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!

Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă

să văd dincolo de al tău blestemat „Nevermore’’.

Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.

Uite că nu se mai aprinde nici lumina,

şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,

de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă

să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă

decât existenţialismul care a venit şi s-a dus de-atunci,

îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.

De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!

Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul prăfos,

şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de rele.

Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu

ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât de adânc.

Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina lumânării pâlpâitoare,

tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi şi rugină

pe pliscul închis al prietenului croncănitor, şi deodată răsună

în încăperea de hotel un refren cunoscut: „Nevermore’’.

„Nevermore’’, începu corbul, pe nerăsuflate,

dând din aripi şi ţopăind într-un picior,

„Nevermore’’ în faţa uşii, în faţa oglinzii, a televizorului

„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’,

„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’.

Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzeşti lumea!

Ştiam de mult acest monoton „Nevermore’’,

Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui modernă,

ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată

poetului cu ochi sticloşi şi ce sens are acum 

acest intraductibil bizar „Nevermore”? 

Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe „Never-more”.

Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,

şi-n întuneric eram singur sub ploaia de „Nevermore’’.

Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare,

am dat de perete oblonul. Ca o cobe, pasărea, sau dracul,

s-a repezit afară, umplând cerul de „Nevermore’’.

Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,

să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor?

De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăşi gura

de cobe? Părea pecetluită pentru totdeauna

şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte acel vag,

nenorocit „Nevermore’’.

Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americii,

ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe, când, primul,

interogase corbul croncănitor. „Totdeauna’’, strig eu atunci,

inspirat, să restabilesc echilibrul, iată, corbule, sau cobe,

sensul adevărat, răscolitor! „Totdeauna’’, au reluat atunci

mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.

Mississippi şi Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,

câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi

cu geniu la fiecare picior. Zis-a corbul refugiat şi el

ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,

zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui Edgar Allan Poe,

zis-a corbul aşa: „Nevermore’’.

                                                            MARIN SORESCU