LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR
LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR
,,Frate alb, / Dacă frunzele oceanului sunt / Voci ancestrale, / Bice plesnind pe negri, / Plânsete de sclavi, // Dacă oceanul este / Pod de sânge, / Pod de lacrimi, / Pod de carne în bucăţi / Între Africa şi America, // Dacă oceanul duce cu sine / Ruşinea ta, / Vinovăţia ta / Şi sfâşierea mea, / Să-l umplem astupându-l. // Tu şi eu suntem la fel victimele / Distrugerii omului, / Dă-mi mâna şi să-l recreem din nou!”
(Lamine Sy, Frère Blanc)
O, CORN DE VÂNĂTOARE…
O, corn de vânătoare, vino-mi în ajutor!
M-am rătăcit în pădurea pletelor sale,
corn de vânătoare, din fildeş, adumbrit de patima
vremii, crescut pe îndelete din mâlul negru.
Alunec pe urmele pahidermelor, pe puntea uleioasă
a tainelor sale.
cum să descurc încâlcitele vicleşuguri ale lianelor,
să astâmpăr şuierăturile şerpilor?
Şi iarăşi chemarea rănită, căreia doar sunetul
sinistru al unei sirene-i răspunde,
iarăşi chemarea tânguioasă, dar numai
ţipetele păsărilor mute îmi răspund,
ca nişte copii spintecaţi în puterea nopţii,
şi fuga maimuţelor roşii.
Muştele ţeţe şi foşnetul frunzelor îmi sfredelesc
spaima şi asud şi tremur de frig.
Dar răspunsul cântecului său limpede în poiană
mă întremează şi-mi călăuzeşte paşii
şi mireasma florilor de odinioară,
în care mă voi scălda cu ţipete de bucurie.
Aurul verde al chipului său mai molcom decât arama,
coloană netedă a sufletului său înflorit
în soare şi-n bătaia alizeelor, panaşele frunzelor
de palmier deasupra spaimelor primare,
o, Pădure străveche, cărări pierdute, ascultaţi
cântecul neprihănit al Pelerinului.
FEMEIE NEAGRĂ
Femeie goală, femeie neagră
înveşmântată în culoarea ta care e viaţa,
în forma ta care e frumuseţea!
Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale
îmi învăluia ochii.
Şi iată că în miezul Verii şi-n cumpăna Amiezii,
de la înălţimea
unui defileu pârjolit de arşiţă, te descopăr
Ţară a făgăduinţei,
iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă,
ca fulgerarea unui vultur.
Femeie goală, femeie necunoscută,
fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze
ale vinului negru, gură ce ai făcut
să cânte gura mea,
savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă
sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,
tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună
sub degetele Învingătorului,
vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin
al iubitei.
Femeie goală, femeie necunoscută,
ulei neînvălurat de nici o adiere,
ulei ce luceşte calm
pe pieptul atletului, pe piepturile prinţilor din Mali,
gazelă cu glezne cereşti, perlele scânteiază
ca stelele nopţii pe pielea ta,
desfătări ale închipuirii capricioase,
reflexele de aur
roşu pe pielea ta ce străluce,
la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăştie
luminată de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.
Femeie goală, femeie neagră,
îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care-o torn
în tiparele eternităţii,
înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum
pentru a hrăni rădăcinile vieţii.
SCRISOARE MAMEI
Mamă, mi se scrie că albeşti ca jungla spre sfârşitul
ploilor de peste iarnă
Când trebuia să fiu sărbătoarea ta,
sărbătoarea atletică a recoltelor tale,
Anotimpul tău însorit cu de şapte ori nouă ani senini
şi hambarele doldora de meiul cel mai de soi,
Campionul tău Kor-Sanou!
Asemenea palmierului din Katamague,
Ce-şi domină rivalii cu pănaşul său
fluturător de-argint
Şi pletele femeilor freamătă pe umeri,
şi inimile fecioarelor se zbuciumă în piept.
Iată-mă în faţa ta, Mamă, soldat fără trese
înveşmântat în cuvinte străine, în care ochii tăi
nu văd decât un amestec de oase şi zdrenţe.
De-aş putea, Mamă, să-ţi vorbesc! Dar tu n-ai auzi
decât o ciripeală sclifosită şi n-ai înţelege nimic,
Ca atunci când, împreună cu femeile din sat,
încercaţi să-l îmblânziţi pe zeul turmelor de nori
Făcând să detune puştile în zumzetul
cuvintelor paragnessé.
Mamă, vorbeşte-mi. Limba-mi alunecă
peste cuvintele noastre sonore şi aspre.
Numai tu le poţi face dulci şi melodioase
precum îi vorbeai fiului tău drag odinioară.
Ah! Povara pioasei minciuni mă apasă,
Nu mai sunt funcţionarul cu autoritate, anahoretul
pe care discipolii îl ascultau fermecaţi.
Europa m-a zdrobit ca pe-un infanterist
sub labele pahidermice ale tancurilor,
Inima mi-e mai istovită decât mi-era trupul odinioară,
când mă întorceam din îndepărtate hoinăreli
pe vrăjitele meleaguri ale Duhurilor.
O, Mamă, trebuie să fiu palmierul înflorit
al bătrâneţii tale,
şi cât aş fi vrut să-ţi redau bucuriile anilor tineri!
Dar nu mai sunt decât un copil nefericit,
al cărui trup îndurerat se zvârcoleşte în aşternut,
Nu mai sunt decât un copil care-şi aminteşte
de sânul tău duios şi care plânge.
Primeşte-mă în noaptea pe care o luminează
liniştea nestrămutată a privirii tale,
Spune-mi iar basmele străvechi ce se povestesc
la şezătorile negre,
ca să rătăcesc iar pe drumuri pierdute
în negura vremii.
Mamă, sunt un soldat umilit, hrănit cu mei prost.
Povesteşte-mi aşadar despre mândria
strămoşilor mei!
POEM DE ÎNCEPUT
Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri, cu mâna
fierbinte sub omături şi moarte,
Cine-ar putea să vă cânte
dacă nu fratele vostru de arme,
fratele vostru de sânge?
Şi n-am să îngădui să vorbească miniştrii,
şi nici generalii,
Nu-i voi lăsa – nu! – nici laudele dispreţuitoare
să vă înmormânteze pe nesimţite.
Voi nu sunteţi nişte bieţi sărmani cu buzunarele
goale, fără demnitate,
Şi voi smulge de pe toate zidurile Franţei infamiile batjocoritoare.
Căci poeţii cântau florile artificiale ale nopţilor
din Montparnasse,
Cântau nepăsarea şlepurilor, legănate pe canalele
cu lungi trene de mătase,
Cântau deznădejdea distinsă a poeţilor tuberculoşi,
da, cântau visurile haimanalelor sub eleganţa
albelor poduri,
Căci poeţii cântau eroii, iar zâmbetul vostru
nu era serios,
pielea voastră neagră nu era aristrocratică.
Ah!să nu spuneţi că nu iubesc Franţa –
eu nu sînt Franţa, o ştiu –
Dar mai ştiu că acest popor aprig, de fiecare dată
când şi-a descătuşat mâinile,
A scris pe prima pagină a monumentelor sale
cuvântul fraternitate,
Că a-mpărţit tuturor foamea spiritului şi a libertăţii,
Tuturor popoarelor pământului, invitate solemn
la praznicul catolic.
Oare nu sunt şi-aşa destul de frământat?
Pentru ce această bombă
Aruncată în grădina atât de desţelenită,
în mărăcinoasa junglă africană?
Pentru ce această bombă asupra casei ridicate
piatră cu piatră?
Iartă-mă, Sira Badral, iartă stea a Sudului,
luceafăr al sîngelui meu,
Iartă nepotului tău dacă şi-a lepădat lancea
pentru cele şaisprezece strune ale sorongului.
Noua noastră nobleţe nu înseamnă a stăpâni poporul,
ci a fi ritmul şi inima lui,
Nu înseamnă a paşte islazurile, ci, ca bobul de mei,
a putrezi în pământ,
Nu de a fi cap mulţimii, ci gura şi trîmbiţa sa…
Cine ar putea să vă cânte, dacă nu fratele vostru
de arme, fratele vostru de sînge,
Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri cu inima fierbinte,
ce odihniţi sub omături şi moarte?
MESAJ
Copii cu minte scurtă,
vă mai amintiţi cântecul korelor?
Voi învăţaţi, mi s-a spus, gramatica franceză
şi istoria strămoşilor Gali.
Sunteţi doctori la Sorbona, burduşiţi de diplome,
Colecţionari de hârtii – dacă ar fi măcar ludovici
de aur, de numărat la opaiţ, cum făcea răposatul
tău tată cu degete stăruitoare!
Fiicele voastre, mi s-a spus, îşi boiesc chipul
ca femeile uşoare
Şi vor dragoste liberă şi înălbirea rasei!
Sunteţi mai fericiţi.
Dar un simplu ua-ua-ua de trompetă
Şi plângeţi seara acolo de dor şi sângeraţi.
Trebuie să vă amintesc străvechea epopee?
Mergeţi la Mbissel şi Fa’Oye, rostiţi rugăciunea
altarelor care au însemnat calea cea mare,
Urmaţi Calea Regilor şi cugetaţi la drumul
pătimirii şi gloriei.
Marii voştri preoţi vor răspunde: Glasul Sângelui!
Mai frumoşi decât palmierii sînt Morţii din Elissa;
neînsemnate erau dorinţele pântecului lor.
Iar scutul cinstei nu-i părăsea vreodată,
nici suliţa regală.
Ei nu adunau cârpe, nici măcar bănuţi de aur
să-şi gătească păpuşile.
Cirezile umpleau câmpiile, umbra smochinilor
le binecuvânta casele.
Iar hambarele gemeau de grânele strânse de urmaşi.
Glasul sângelui! Gândiţi-vă iarăşi şi iar!
Cuceritorii vor saluta opera voastră, copiii
vă vor fi coroana albă.
Guélowar! Te-am ascultat, te-am auzit cu urechile inimii;
Luminoasă, vocea ta a izbucnit în noaptea temniţei
Ca vocea Stăpânului brusei, şi ce fior ne-a cutremurat
şira spinărilor aplecate!
Suntem pui de păsări căzuţi din cuib, trupuri
fără speranţe, veştejite
Sălbăticiuni cu gheare tăiate, soldaţi fără arme, goi
Şi iată-ne amorţiţi şi greoi ca nişte orbi fără mâini.
Cei mai puri dintre noi au murit: nu au putut înghiţi pâinea ruşinii.
Şi iată-ne prinşi în lanţuri, abandonaţi barbariei
Civilizaţiilor,
Exterminaţi ca nişte porci sălbatici.
Glorie tancurilor şi glorie avioanelor!
Am căutat un sprijin, dar totul se năruia ca nisipul dunelor,
Ne-am căutat conducătorii, însă erau absenţi,
Ne-am căutat prietenii, ei nu ne mai recunoşteau
Şi nu mai recunoşteam Franţa.
Ne-am strigat în noapte disperarea.
Nici o voce nu ne-a răspuns.
Prinţii Bisericii au tăcut, oamenii de Stat şi-au strigat
generozitatea de hiene.
«E vorba de negri! e vorba de om! nu!
când e vorba de Europa».
Guélowar! Vocea ta înseamnă onoare, speranţă şi luptă,
şi aripile ei ni se zbat în piept,
Vocea ta ne spune despre Republică, despre Oraşul
pe care îl vom ridica în albastrul zilei
Întru egalitatea popoarelor frăţeşti.
Şi noi îţi răspundem:
«Prezent, o, Guélowar!»
MARELUI GUELOWAR
Guélowar! Te-am ascultat, te-am auzit cu urechile inimii;
Luminoasă, vocea ta a izbucnit în noaptea temniţei
Ca vocea Stăpânului brusei, şi ce fior ne-a cutremurat
şira spinărilor aplecate!
Suntem pui de păsări căzuţi din cuib, trupuri
fără speranţe, veştejite
Sălbăticiuni cu gheare tăiate, soldaţi fără arme, goi
Şi iată-ne amorţiţi şi greoi ca nişte orbi fără mâini.
Cei mai puri dintre noi au murit: nu au putut înghiţi pâinea ruşinii.
Şi iată-ne prinşi în lanţuri, abandonaţi barbariei
Civilizaţiilor,
Exterminaţi ca nişte porci sălbatici.
Glorie tancurilor şi glorie avioanelor!
Am căutat un sprijin, dar totul se năruia ca nisipul dunelor,
Ne-am căutat conducătorii, însă erau absenţi,
Ne-am căutat prietenii, ei nu ne mai recunoşteau
Şi nu mai recunoşteam Franţa.
Ne-am strigat în noapte disperarea.
Nici o voce nu ne-a răspuns.
Prinţii Bisericii au tăcut, oamenii de Stat şi-au strigat
generozitatea de hiene.
«E vorba de negri! e vorba de om! nu!
când e vorba de Europa».
Guélowar! Vocea ta înseamnă onoare, speranţă şi luptă,
şi aripile ei ni se zbat în piept,
Vocea ta ne spune despre Republică, despre Oraşul
pe care îl vom ridica în albastrul zilei
Întru egalitatea popoarelor frăţeşti.
Şi noi îţi răspundem:
«Prezent, o, Guélowar!»
