PORUNCI
Parcă aş avea de luat ceva în grabă,
aşa mă uit peste toate de lacom:
şi pajiştea aceasta,
şi izvorul acesta,
şi floarea de acolo,
şi copila de acolo.
Parcă aş fi trimis în grabă să aduc ceva,
aşa mă uit peste toate.
Oare pentru cât timp am fost uitat?
Oare când urechea mea va auzi porunca:
de-ajuns !?
Pune din zbor la locul lor toate.
Dă drumul şi foii aceleia
ce-o ţii la piept închisă cu o lacrimă;
du-te în împărăţie
şi învaţă cea mai înaltă cântare;
este acolo un pom; poţi să stai cât vrei sub el.
OCTAVIAN VOICU
NAŞTE ORBUL O LUMINĂ MARE
Fir de aur gândul mi se face,
Doamne, înspre tine tot sporind
şi cu veşnicii eu mă cuprind,
sunt plutire pe-un ocean de pace,
de cântare suntem auzind
marginile-n purpură scăldate;
porţile sunt limbi de glasuri avântate
mai presus să crească din fiind;
pe ocean oceanul stă şi nu se rupe,
ţine firul punte ca să trec,
oarbele cenuşe-s spulber să astupe
prăbuşiri, Sodome mut înec;
naşte orbul o lumină mare
tot cătând din noaptea-i la Cărare!
OCTAVIAN VOICU
DOAMNE, RUG APRINS
Doamne, rug aprins deplin vederii,
stâlp prin nor, cum chiar şi suntem orbi,
rouă de azur parcă ne sorbi,
mână-ntinsă spre surpări căderii!
E târziul cum veniri de corbi ,
se aşază în catapetesme
pe ruine lâncedele besne,
somnul văduv neprimind să-l dormi.
Spinele căzut dintr-o cunună
tălpii tale-i mântuire-n lespezi,
ce cătai cu tine nu s-adună,
pune un mărgean pe gât de lebezi.
Pe un jilţ tot sprijineai ceasloave
la bătrân şi mărginind ostroave!
OCTAVIAN VOICU
CÂND VA FI
Când va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu flori,
Multe-n păr şi-n braţe multe,
Şi multe la subţiori.
Vreau cu ele să corup
Pe oculte îngere –
Să-mi asculte-o plângere
Ce-mpotriva nimănui
O aveam de mult s-o spui.
Când va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu iarbă,
Din poiana de desculţ
Sunt un prunc, deşi am barbă –
Căci va trebui să-mi pun
Aşternut pe pietre reci,
Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,
Aşternut pe sub poteci.
OCTAVIAN VOICU
PSALM
Iarba pe deal îi negru pământ,
păsările care cântau nu mai sunt.
Te uiţi în izvor şi n-ai chip,
pierzi umbra printre degete, din arhetip.
Lasă-te nemângâiat şi de trecere,
cu trăsura de iarbă fă această ultimă petrecere.
Şi să nu mai fie încă două
să meargă înainte prin rouă.
În una să pui pălăria, umbrela,
în cealaltă, cufăraşul acela.
Şi tu din urmă vină alene,
că de data asta ajungi la vreme.
Porţile sunt deschise, larg la o parte,
intri prin ele ca într-o carte.
Şi dă un chiot să se ştie
că te-ai lăsat la vale, -n-mpărăţie.
Doamne, ce veac mut începe cu mine
de cuvântul la gură nu-mi mai vine.
Dar o să trag un fir albastru
de pe acoperişul tău sihastru.
Şi-o să-mi fac o trăsură de iarbă cerească,
pe cărarea stelelor să nu se mai oprească…
OCTAVIAN VOICU
OBICEI
Acolo, pe deal, la Viforeni
acum se fac desgropări de oameni vechi
şi vin peste oasele părăduite se toarnă
şi cuvinte de iertare se spun;
acolo, pe deal, la Viforeni
în bisericuţa de lemn
se petrece toată lacrima mamei,
se adună toată amintirea.
Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,
acolo-i bunicul, bunica,
acolo-i pasărea, care toată primăvara
găseşte liniştea liniştii
ca să-şi scoată puii.
La deal s-au dus toţi,
la deal s-au dus toţi
şi nici unul nu s-a lăsat la vale,
şi nici unul nu s-a lăsat la vale
cum atât de uşor i-ar fi fost,
cum atât de uşor le-ar fi fost
dumnealui, dumnealor, dumisale …
OCTAVIAN VOICU
