IEŞIREA DIN CETATE
La începutul acestui an a ieşit de sub tipar antologia lirică a lui Ştefan Dincescu. Profesor la Şcoala Nr.1, Bacău, şcoală care şi-a luat nume frumos şi nostalgic, „Octavian Voicu” – poetul băcăuan, urcat în Cetatea lui Bacovia din câmpiile de sud ale ţării, îşi zice versurile într-o sublimă ştiinţă a limbii române, îşi zice versurile pre limba schitului, pre limba animalului înţărcuit, îşi zice versurile murmurând în lipsa muntelui de la izvor, şi zice versurile aşa cum noi, cititorii, strigăm în sinea noastră, de teamă să nu fim auziţi nici măcar în treacăt, nici când ni se luminează pentru o clipă, nouă înşine, că existăm. Ştefan Dincescu este un patriot al limbii (indiferent care este aceasta, cred eu), al semnului care îşi flutură steagul pe un cal fără de limbă, fără de şa. Este un Don Quijote al lucidităţii, care face artă din cântecul nebun al poeziei. Această culegere din cărţile sale anterioare ne prezintă poezia unui limbaj deliberat ales între graiul popular şi graiul savant – cu totul spontan, natural. Mahalaua bacoviană a intimităţii se întâlneşte aici cu spiritul zeflemitor, dâmboviţean.
Era să spun al lui Caragiale. În acelaşi timp, autorul este şi acel boem al limbii române, şi desfăcătorul limbii române. Versul său compune arhaisme de sinteză, argoul, jargonul compun universul, acel univers insignifiant şi tăcut al zbieretelor zilnice din spatele gurilor noastre închise de milenii. În acest context, cultura vastă, topită în limbajul poetic, dă poeziei lui Ştefan Dincescu un caracter antinomic concretizat într-o lume de bâlci, de iarmaroc – raţionalizate într-o construcţie unde totul funcţionează numai pe dos. Revolta, poetic buşită peste obrazul care o cauzează şi o merită, revolta autorului antologiei „İeşirea din cetate” (Editura Amphion, 2005) este reflexul unui cântec străin pe care însă îl descoperim sub cântecele noastre lacrimogene şi manelate. Găsim în aceste versuri vechi ritmuri populare, vechi feluri de ziceri, de străvechi ecouri, adormite prin săpare în lemn, ţintuite în colţul umbrit al încăperii în care locuim, în colţul spre care ne întoarcem cu faţa, când schimbarea la faţă ne dăruieşte aceeaşi lumină din clipa naşterii. Ştefan Dincescu ni se citează nouă, se citează pe sine prin noi înşine: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii, naufragiaţii, extropiaţii! / La straja a treia, a patra / să buiască la drumul mare / cu ursul, cu şatra / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul / pe Uraeus, pe Apophis, pe Naga, / tocindu-le măselele, sorbindu-le snaga! // Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / İo, Ştefan Dincescu, domn peste anonimat, / peste Cutia milei, mânie şi jale, / de la Ararat şi până la Marea cea Mare!”
GHEORGHE CHIŢIMUŞ
Din „VITRALIU” (Nr. 3-4, decembrie, 2005, Bacău)
Ieşind din cetate
„Nu sunt decât lentila prăfuită
prin care timpul a privit râzând.”
(Mircea Dinescu)
Fulgerând între păsări, între mânji nechezând,
în zori, băţos, am intrat în cetate.
Zdravăn eram la trup. Ager la minte eram.
„Daţi-mi, filotimilor, o aşchie de pâine,
o cană cu apă daţi-mi, şi-un pat.
Ucide-voi dârz inorogul turbat.”
M-aţi înjurat, în poem m-aţi scuipat,
fraţii mei! Însutit, înmiit
m-aţi pălmuit, fraţii mei!
Astăzi, lihnit şi posac, zgribulit şi sărac,
târându-mă-n cârji, ieşind din cetate,
ploi vă trimit, fraţii mei, plăpânde ninsori!
Astăzi, sărac şi hulit, pălmuit şi posac,
rupând din cetate, îngenunchind în noroi,
mă rog pentru voi, mă rog pentru noi, fraţii mei!
ŞTEFAN DINCESCU
