RABINDRANÃTH TAGORE
(7 mai 1861 – 7 august 1941)
OPERA POETICĂ
◊ Ofranda lirică (Paris,1925)
◊ Lebăda (Paris, 1923)
◊ Coşul cu fructe (Paris,1920)
◊ Grădinarul (Paris,1920)
◊ Fugitiva (Paris,1922)
Traduceri româneşti
POEZIE
◊ Grădinarul (1914)
◊ Mama şi copilul (1921)
◊ Poezii (1966)
◊ Luna în creştere (1968)
◊ Poezii (1987)
ROMANE
Căminul şi lumea (1924)
Gora (1965)
NUVELE
Lumina ochilor (antologie de nuvele, 1922)
Pietrele flămânde (volum de nuvele, 1926)
Ghirlanda dragostei (volum de nuvele, 1961)
TEATRU
Jertfa şi Citra (volum de teatru, 1957 )
ESEURI
Sadhana (1922, două volume)
CORESPONDENŢĂ
Scrisori rupte (1978, antologie de epistole)
Poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea fiinţei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr final este adevărul personalităţii. Este o religie uşor de înţeles, şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat. Noi ştim, prin experienţă personală, ce sunt creaţiile noastre şi afirmăm instinctiv, prin ele sensul creaţiei care ne înconjoară.
RABINDRANÃTH TAGORE
Există în mine un mister latent de unitate, care are simplicitatea nemărginirii şi care reduce imensa masă a multitudinii la un simplu punct. Această Unitate aflătoare în mine cunoaşte universul multitudinii. Indiferent de ce ar cunoaşte, ea recunoaşte Unitatea sub diversele ei înfăţişări. (…) Această Unitate este în mine creatoare. Creaţiile sale constituie modele ideale de unitate în manifestările cele mai felurite: picturi, poeme, muzică, creaţii în care ea găseşte bucuria numai pentru că ele îi relevă formele desăvârşite ale unei unităţi care îi este internă.
RABINDRANÃTH TAGORE
Oamenii care trăiesc departe când se cunosc îşi dau seama cât sunt de apropiaţi şi de înrudiţi unii cu alţii. (...) Noi, cu toţii, scriitori, artişti, ziarişti, contribuim zi de zi la acea admirabilă înfrăţire a popoarelor. (...) Onoarea e pentru morţi, iubirea e pentru cei vii. Desigur că eu sunt făcut nemuritor, dacă iubirea mi se oferă.
RABINDRANÃTH TAGORE
O, PAMÂNTULE…
O, pământule, răbdătoarea şi întunecata mea mamă,
bogăţia ta nu este nesfârşită.
Tu te oboseşti să-ţi hrăneşti copiii;
dar hrana este rară.
Bucuriile pe care ni le dărui nu sunt
niciodată desăvârşite.
Jucăriile pe care tu le închipui pentru copiii tăi
sunt fragile.
Tu nu izbuteşti să mulţumeşti nesăţioasele
noastre nădejdi.
Dar te voi tăgădui eu pentru toate acestea?
Zâmbetul tău umbrit de către suferinţă
este dulce ochilor noştri.
Dragostea ta, care nu cunoaşte împlinire,
este scumpă inimii noastre.
Sânul tău ne-a hrănit cu viaţă
şi cu nemurire,
de aceea veghezi asupra noastră.
De veacuri tu compui armonii de culori
şi de cântece
şi cu toate acestea paradisul tău
nu-i decât o tristă înseilare.
Plăsmuirile tale de frumuseţe sunt învăluite
în ceţuri de lacrimi.
Am să-mi revărs cântecele în inima ta mută
şi iubirea în iubirea ta.
Am să te ador prin faptă.
Am văzut duioşia chipului tău
şi mi-e dragă ţărâna ta săracă,
Pământule – Mamă!
RABINDRANÃTH TAGORE
PĂMÂNTULE, DRAGULE
Pământule, Dragule,
lumina ta n-ar fi putut să-ţi arate toate comorile tale
atâta timp cât nu eram în iubirea ta!
Astfel, tot acest timp larga ta întindere
aştepta şi căuta cu lămpile sale
fără de număr prin abisuri şi abisuri!
Atunci dintr-o dată iubirea mea apăru
cu muzica sa şoptind – nu ştiu ce mărturisire; inima sa,
buchet parfumat de flori,
le-a depus pe inima ta, Pământule al meu!
Zâmbind, cu ochii fermecaţi,
ţie, iubirea mea ţi-a făcut un dar tainic
care în cămara tainică a sufletului tău
va străluci veşnic – sub veşnica ghirlandă a stelelor,
o, Pământule al meu!
RABINDRANÃTH TAGORE
PE ŢĂRMUL…
Pe ţărmul necuprinselor lumi se strâng copiii.
Azurul fără sfârşit se adună deasupra lor.
Lângă ei valurile murmură întruna.
Pe ţărmul nemărginitelor lumi
se strâng copii dansând şi strigând.
Ei îşi clădesc case de nisip;
se joacă cu scoici goale.
Cu frunze veştejite îşi împodobesc
bărcile cu pânze, pe care le lasă apoi
să lunece pe marea adâncă.
Copiii se joacă pe ţărmul lumilor.
Ei nu ştiu să înoate. Nu ştiu să arunce năvodul.
Pescuitorii de perle se cufundă, neguţătorii ies din port.
În acest timp copiii adună pietricele
şi apoi le risipesc.
Ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu
să arunce năvodul.
Mareea se înalţă râzând
şi strălucirea palidă a plajei zâmbeşte.
Valurile încărcate de moarte cântă copiilor
balade neînţelese, la fel cum cântă
o mamă ce-şi leagănă copilul.
Valul se hârjoneşte cu copiii
şi palida strălucire a plajei surâde.
Pe ţărmul necuprinselor lumi se adună copii.
Furtuna rătăceşte în ceruri fără drum,
vasele dispar în marea fără brazde,
moartea pândeşte şi copiii se joacă.
Pe ţărmul nesfârşitelor lumi are loc
marea adunare a copiilor.
RABINDRANÃTH TAGORE
PASĂREA ÎMBLÂNZITĂ…
Pasărea îmblânzită se afla în colivie;
Pasărea sălbatică era în pădure.
Soarta a făcut să se întâlnească.
Pasărea sălbatică strigă:
«Vino, iubito, să zburăm în codru.»
Pasărea îmblânzită murmură:
«Vino aici, să trăim alături în colivie.»
«Printre aceste gratii unde aş avea loc
să-mi întind aripile?» spuse pasărea liberă.
«Vai! » strigă prizoniera. «Nu ştiu unde
m-aş putea aşeza pe bolta cerească».
«Draga mea, vino să îngânăm
melodiile pădurii».
«Rămâi lângă mine!
Te voi învăţa o muzică savantă.»
Pasărea pădurii răspunse:
«Nu, nu! Cântecele nu se pot învăţa niciodată.»
Pasărea din colivie grăi:
«Vai, eu nu cunosc cântecele pădurii.»
Le este sete de iubire, dar niciodată
nu vor putea zbura aripă lângă aripă.
Prin gratiile coliviei ele se privesc,
dar zadarnică li-i dorinţa de a se cunoaşte.
Ele bat din aripi şi cântă:
«Vino mai aproape, dragostea mea!»
Pasărea liberă strigă:
«Nu pot, mi-e teamă de uşa închisă
a coliviei tale.»
«Vai», spuse captiva, «aripile-mi sunt
neputincioase şi moarte».
RABINDRANÃTH TAGORE
CÂND CREAŢIA…
Când creaţia era nouă şi toate stelele străluceau
în prima lor splendoare,
zeii ţinură sfat în cer şi cântară:
«O, tablou al desăvârşirii! O, preacurată bucurie!»
Dar unul dintre zei strigă deodată:
«Mi se pare că undeva este o ştirbire
în acest lanţ al prealuminii
şi una dintre stele s-a pierdut!»
Struna de aur a harfelor divine se rupse:
cântarea încetă şi îngroziţi zeii începură
să se tânguie: «Fără îndoială era cea mai frumoasă
steaua care s-a pierdut, gloria tuturor cerurilor!»
Din ziua aceea este căutată fără încetare
şi tânguirea unuia trece la celălalt:
«Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa bucurie!»
Dar, în liniştea adâncă a nopţii,
stelele surâd şi murmură între ele:
«Zadarnică este căutarea!
O desăvârşire neîntreruptă este pretutindeni!»
RABINDRANÃTH TAGORE
MARIN SORESCU
(1936, Bulzeşti, Dolj–1996, Bucureşti)
Marin Sorescu, poetul, a publicat:
1. Singur printre poeţi (1964);
2. Poeme (1965);
3. Moartea ceasului (1966);
4. Tinereţea lui Don Quijote (1968);
5. Tuşiţi (1970);
6. Suflete, bun la toate (1972);
7. Astfel (1973);
8. La Lilieci (I; 1973);
9. Descântoteca (1976);
10. La Lilieci (II; 1977);
11. Sărbători itinerante (1978);
12. Ceramică (1979);
13. La Lilieci (III; 1981);
14. Fântâni în mare (1982);
15. Apă vie, apă moartă (1987);
16. La Lilieci (IV; 1988);
17. Ecuatorul şi polii (1989);
18. Poezii alese de cenzură (1991);
19. Traversarea (1994);
20. La Lilieci (V; 1995);
21. Puntea (1997);
22. La Lilieci (VI; 1998).
Marin Sorescu şi-a tipărit piesele de teatru în Setea muntelui de sare (1974), Teatru (1980), Ieşirea prin cer (1984). Vocaţia de prozator şi-a verificat-o prin romanele Trei dinţi din faţă (1977) şi Viziunea vizuinii (1981). Eseistica soresciană, inventivă şi colţoasă, formează materia volumelor Teoria sferelor de influenţă (1969), Insomnii (1971), Starea de destin (1976), Uşor cu pianul pe scări (1985). Fiind un „paşnic dinamitard, făcând parte din familia poeţilor insolenţi şi incomozi, pururi necesari pentru că se opun academizării formulelor de succes, apărând astfel poezia de îmbătrânire şi ideea estetică de sclerozare”(Mircea Scarlat) – Marin Sorescu ilustrează, prin proteismul figurii spiritului creator, ipostaza tragicului Iona. Având conştiinţa autenticităţii şi a perenităţii operei sale, Marin Sorescu se rosteşte orgolios: „Digul m-a despărţit pe mine de mine. / Fără atingerea cu ceilalţi / Mă topesc şi mă scufund – / Am împins prea departe linia închipuită. / Sunt lucruri care nu se fac decât o dată fundamental; / De sub tălpi îmi este smuls ultimul fir de nisip, / Şi cu toate acestea digul trebuie continuat / De la ţipătul meu înainte.”(Digul)
Sorescu mărturisea din primul moment o marcată conştiinţă a convenţiei literare. Înainte de a citi lumea, el citea poezia, prezentându-se deopotrivă ca actor şi regizor al discursului liric. Temele mari şi grave ale liricii sunt tratate în aceeaşi tonalitate dezinhibată. Relaţia cu istoria, cu spectacolul vieţii şi al morţii, deschiderile spre cosmic apar transcrise într-un cod al cotidianului imediat accesibil, fără nelinişti aparente.
ION POP,
DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI
Marin Sorescu a fost omologat aproape simultan cu începerea carierei lui poetice drept inauguratorul discursului parodic, model antiliric ce s-a canonizat repede, devenind e un traiect important al poeziei postbelice şi creând o şcoală întreagă de sensibilitate şi scriitură. Sorescianismul – cum am mai spus – s-a transformat într-un curent poetic cu emuli şi mimetici, deşi optzeciştii nu vor să recunoască un precursor în canonul impus de marele bulzeştean. (...) De foarte timpuriu, abia debutat, Marin Sorescu s-a bucurat de un mare succes atât în ţară, cât şi în străinătate, poeziile şi piesele sale fiind traduse în cele mai multe limbi, iar poetul fiind invitat la cele mai cunoscute întâlniri internaţionale, pe toate continentele, unde a fost receptat ca o personalitate puternică a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.
MARIN MINCU,
O PANORAMĂ CRITICĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI
DIN SECOLUL AL XX-LEA
MEŞTERUL MANOLE
Acum am putea să fim şi trişti,
Doar ne despărţim pentru totdeauna,
Dar să trecem peste asta.
Copaci, vă aşteaptă pădurile,
Duceţi-vă,
Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,
Duceţi-vă şi voi,
Prea frumoase şi iubitoare Ane;
Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,
Am avut mai multă încredere
În cărămizi.
Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,
Şi culori, şi meşteri iscusiţi
Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,
Scări pe care-am urcat până aici,
Fără să-mi pese de înălţime:
Voi vă veţi îndepărta de mine,
Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur
De pe propria-mi zidire –
Aşa cere tradiţia.
Deci fugiţi cât mai repede,
Acum când eu mă fac că mă uit
În altă parte…
MARIN SORESCU
VIS
Inspiraţia venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Şi primea onorurile.
La mijloc mulţimea, descoperită.
Se făcea că era o procesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranţă,
Alţii plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuşi,
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile?»
«Oare a fost spălat bine răposatul?»
«Spălarea mortului cere o îndemânare
Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.
Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.
Inspiraţia venea în urmă, desculţă.
Rămânea mereu în urmă,
Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din faţă.
MARIN SORESCU
EXERCIŢII FĂRĂ COLAC
Înotam spre ţărm cu disperare
Şi, Doamne, mă îndepărtam de el,
Îmi pierdusem simţul de orientare,
Mă ţineam de-a lunii cercel
Şi de degetul meu cu inel.
Ca o balenă sinucigaşă
Eşuam pe fiecare talaz,
O forţă din adânc, uriaşă,
O simţeam, pietroi, pe grumaz.
Nu ştiam dacă azi mai e azi.
Orizontul intrase brusc în eclipsă
Îngălat de un soi de moluşte.
Simţeam cum mi se clatină steaua, ideea fixă,
Ca un dinte ce n-o să mai muşte.
Şi-un vînător voia s-o împuşte.
Nu e decât un coşmar oarecare,
İată, cu pumnul îl sparg.
Şi m-am trezit. Eram, vai, tot pe mare,
Însă ceva mai în larg.
Îngrozit atunci, ce mi-am zis
Privind potopul dezlănţuit?
Dacă adorm, poate se face vis.
Aş mai avea o şansă. Şi-am adormit.
Nu-i oare şi viaţa un somn nesfârşit?
Şi-am luat-o de la cap cu înotul,
Mai istovit, gâfâind din greu.
Treaz, şi în vis – tot pe mare mereu.
Rechinii mă atingeau lacomi cu botul.
Ţărmul refuzat îl înecasem chiar eu.
Şi cam asta e totul, şi cam asta e totul.
MARIN SORESCU
AUD
Aud cum se-nvârte pământul,
Disting cele două rotaţii,
Amândouă-mi răsucesc cântul
Respiraţiei grele prin spaţii.
Clipele-şi arată petale suave;
Conectat la universal
Sângele-mi saltă la suprafaţă epave
Vechi şi le izbeşte de mal.
Ori vâsleam pe-o mare de piatră?
Ameţeala cerului îmi face bine!
Câte-o lumină ciudată mă latră
Ca un fir cotrobăindu-mi prin vine.
Esenţele s-au scurs pe furiş în vise,
Toate lucrurile sunt aparente,
Străbat o infinitate de uşi deschise
Înfiat de lumi transparente.
MARIN SORESCU
IZVOR DE ADĂPAT ARIPA
Mereu se face plinul printr-o gură
Ce cască pentru cea din urmă oară,
Mereu se varsă-n cer o picătură
De suflet, picătura necesară.
Şi tu te plimbi în lume ca un vas
Ce tremură-ntr-o mână de copil
Şi ştii: de stropul care-a mai rămas
Atârnă echilibrul ei fragil.
O, Doamne! din această fugă-a mea
Şi-această piedică ce-o pune clipa,
Să se aprindă-atunci, când voi cădea,
Un mic izvor de adăpat aripa.
MARIN SORESCU
MESTECENII
Mestecenii îmi trimit răvaşe:
„Curaj, uită porcăria asta,
İntră-ţi în mână,
Fii tu, lucrează!
Şi dacă ai nevoie de hârtie de scris
Îţi dăm noi din coaja noastră
Albă şi moale.
E mai bună decât papirusul
Şi, dacă nu poţi veni s-o iei,
Scrie pe noi, de la distanţă, pe fereastră,
Vom păstra totul în biblioteca noastră vie.”
MARIN SORESCU
DUSUL
A plecat fără să mai verifice
Dacă a închis gazul
Şi dacă a strâns robinetele de apă.
Nu s-a mai întors de la poartă,
Că-l strâng pantofii cei noi
Şi să-i ia tot pe cei vechi,
Ori c-a uitat ceva.
Acum n-a uitat nimic.
A trecut pe lângă câine,
Fără să stea de vorbă cu el,
Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:
«Înseamnă că nu se duce prea departe,
Vine îndată».
MARIN SORESCU
