Poetul nu mai are sau nu mai aspiră la dreptul de posesiune nativ în casa cuvintelor. Limbile care îl aşteaptă ca individ născut în istorie, societate, în cadrul convenţiilor expresive ale culturii şi mediului său specific nu mai sunt un înveliş natural. Limba statornicită este un inamic. Poetul o găseşte mizeră şi plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină perimată. Vechile metafore sunt inerte, iar energiile complet uscate. Este sarcina obligatorie a scriitorului, aşa cum afirma Mallarmé despre Poe, de a purifica limba tribului.
GEORGE STEINER, După Babel
Majoritatea scriitorilor – în special poeţii – preferă să dea de înţeles că ei compun printr-un soi de sublimă frenezie, printr-o intuiţie extatică, şi s-ar înfiora pur şi simplu dacă ar lăsa publicul să arunce o privire în culise, să zărească cum se înfiripă în gândirea lor rudimentară, în continuă schimbare – scopurile adevărate pe care ei le înţeleg doar în ultima clipă – nenumăratele licăriri ale ideii care nu a ajuns să se cristalizeze, închipuirile, ferm conturate, la care renunţă însă, în disperare, neputându-le stăpâni, procesul de atentă selecţie şi respingere, ştersăturile şi interpolările dureroase, cu un cuvânt, toate roţile şi rotiţele, toată maşinăria necesară schimbării decorului, scările şi trapele, penele de cocoş, vopseaua roşie şi peticele negre, care, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, reprezintă recuzita unui histrio literar.
E.A. POE, Filozofia compoziţiei
Orice scriitor începe prin a-şi spune propria sa viaţă prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuşi, neapărat este cinstit cu toţi ceilalţi. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic, într-un fel sau altul, îşi va da seama că scopul scrisului nu este perfecţionarea cuvântului, ci mesajul pe care îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor. Biografia sa personală trebuie să devină impersonală şi cât mai larg coincidentă cu biografia cititorului.
NICHITA STĂNESCU, Fiziologia poeziei
DE-A OAMENILOR VORBĂ ÎMI E GROAZĂ
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.
Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
RAINER MARIA RILKE
ŢINUTUL PIERDUT
Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;
vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e
taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.
Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre şi turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.
MIRCEA CIOBANU
CUVÂNTUL ACELA
Cuvântul acela pe care l-ai spus
şi toţi l-am uitat
de la el ni se trage tot răul.
Avem nevoie de el,
ţi-l cerem întreg şi fără cusur.
Pentru el am lucrat, am postit, am dat sânge,
fii şi fiice am pierdut pentru el,
pentru el am ţinut zi şi noapte aprinsă o flacară naltă –
flăcării casă cu turn i-am făcut şi silozuri,
om am plătit s-o păzească.
Eşti bogat, eşti mai greu decît Cresus,
nu vrem de la tine nimic,
numai cuvântul acela doar trei silabe
pe care l-ai spus înainte ca vântul să-nceapă.
Spune-l din nou şi-mprejurul
lui vor veni să se-nchine
toate cuvintele,
câte se ştiu adunate la câte se spun,
câte se-ascund adunate la câte-au pierit
şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.
MIRCEA CIOBANU
POEMUL CA SOMAŢIE A LECTURII
El nu e această lumină, nu poate.
El nu e un lucru în sine, ci toate.
El are-opintiri şi reacţii netoate.
Citiţi-l încet. El e însuşi încetul.
Primiţi-l discret. El e însuşi discretul.
El n-are a face nimic cu poetul.
Priviţi-l de sus: e o simplă figură.
Rostiţi-l mereu: e o lipsă în gură.
El n-are o altă fiinţă mai dură.
El nu e prezent. Însă poate să fie.
El nu-i de cules, ca o tulbure vie
de litere coapte. Siliţi-l să fie.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
TESTAMENT
Copiii mei, îşi toarce steaua firul –
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moştenire trandafirul,
lumina lui de pace şi durere.
Şi spinii, ce văzduhurile ară:
să sângeraţi de ei, în veşnicii,
mireasma care-n orice primăvară–
deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…
Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,
nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,
sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:
vă las ca moştenire trandafirul.
Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat–
în veci n-o să vi-l poată răpi nime,
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne!
Mireasma lui scrie pe vânt poeme.
Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul–
tufele scunde ard ca nişte steme!
Vă las ca moştenire trandafirul.
NICOLAE DABIJA
SONET
Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec,
când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi,
zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec;
pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni.
Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea.
Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă
aprig spre inima ta şuierând mânioasă,
blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea.
Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună,
în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit
cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună.
O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit!
Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii,
noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii.
RAINER MARIA RILKE
