RAINER MARIA RILKE

RAINER MARIA RILKE

(1875 – 1926)

 Compenetraţie între suflet şi lume, lirismul lui Rilke va fi mărturia unui univers sensibilizat, animizat, şi a unei interiorităţi afective înglobante, preajmă lăuntrică sui generis: este celebra intimitate rilkeiană cu lucrurile. (...) Pentru poet, intimitatea cu lucrurile e o uluitoare deschidere, un spaţiu interior în care universul, până în cel mai insignifiant amănunt al său, e purtat ca un făt miraculos. De  aici, feminitatea tonului rilkeian, surdina aplicată marilor ţipete ale existenţei: din această conştiinţă gravidă de toate lucrurile lumii, ca de un mister al iubirii şi morţii.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

De aici, pentru a mai putea trăi moralmente, pentru a se mai putea, deci, hrăni din coordonatele candorii şi purităţii, singurele care, pentru Rilke, dau preţ vieţii în valorile ei genuine, s-a ivit nevoia de-a vedea omul reabilitat în conştiinţa sa. Nenumăratele sale călătorii din tot cursul vieţii, în Germania, în Rusia, în Suedia, în Franţa, în Italia, în Spania, în Elveţia, sunt călăuzite de acest obiectiv primordial. Dar omul este căutat de el nu numai în itinerariile pe care le-a străbătut, ci şi în bibliotecile pe care le-a cercetat. În această privinţă se cere consemnat un fapt mai rar pentru începutul veacului – când chiar şi persoanele profund cultivate cunoşteau numai limbile pe atunci de mare circulaţie – şi anume că Rilke îşi însuşeşte rusa şi daneza. (...) Poetul urmăreşte să-şi introducă puterea cunoaşterii în diferite forme de trăire, atinse cu o mai marcată intensitate prin vehiculul diverselor limbi.

EDGAR PAPU

SONETELE CĂTRE ORFEU (V)

Nu stelă ridicaţi. Lăsaţi doar roza

prinos să-i nalţe floarea-n orice an.

Căci el Orfeu e. Cu metamorfoza

în fel şi chip. Să nu tânjim în van

spre alte nume. Unu-i întru toate

Orfeu cântând. El vine, trece. Ori

nu-i totuşi mult, când cupa rozei mate

cu nopţi şi zile-o-ntrece uneori?

O, cum i-e dat să piară – de-aţi şti voi!

cum însuşi se-nspăimântă, că-o să piară.

Când vorba încă-i stăruie-ntre noi,

el, singur, dincolo-i demult. Pe strune

de liră mâinile nu-i mai coboară.

Trecând pe alt tărâm, el se supune.

RAINER MARIA RILKE

SONETELE CĂTRE ORFEU (XXVI)

Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec,

când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi,

zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec;

pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni.

Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea.

Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă

aprig spre inima ta şuierând mânioasă,

blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea.

Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună,

în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit

cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună.

O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit!

Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii,

noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii. 

RAINER MARIA RILKE

DE-A OAMENILOR VORBĂ...

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.

Ei totul spun atât de desluşit:

asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,

şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,

ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;

pentru ei nici un munte nu mai e minunat;

moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.

Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.

Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.

Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

RAINER MARIA RILKE

ZI DE TOAMNĂ

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare

şi vânturile pe câmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

şi toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

şi prin alei mereu va rătăci,

neliniştit, când frunzele s-alungă.

RAINER MARIA RILKE

PIETA

Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse,

pe care tinereşti eu le-am aflat

pe vremea când, sfioasă, le-am spălat;

o, cum stăteau în părul meu supuse:

un alb vânat în ierburi tupilat.

Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată

îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.

N-am stat culcaţi alături niciodată,

şi-acum găsesc în juru­­­-ţi doar veghe şi slăvire.

Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite,

dar nu de muşcătura mea, iubite!

Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine,

şi-aş vrea să fie numai pentru mine.

Eşti ostenit acuma  şi gura-ţi ostenită

nu îndrăgeşte gura mea mâhnită...

A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi?

Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!

RAINER MARIA RILKE

MUNTELE MĂSLINILOR

Pe sub frunzişul palid el pătrunse,

înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;

şi aplecându-şi prăfuita frunte,

în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.

Povestea lui fusese încheiată.

Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.

De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,

eu însumi nu Te mai găsesc?

Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine

şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.

Nu Te mai pot găsi. Şi singur sunt. 

Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,

pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,

Tu care nu exişti. Ce grea ruşine…

RAINER MARIA RILKE

CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR?

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).

Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).

Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,

cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care

să te întâmpine cuvinte calde.

Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade

sandala de velur, mângâietoare.

Mantaua ta cea mare se desprinde.

Privirea ta spre care se ridică

obrazu-mi cald precum o pernă mică,

va rătăci-ndelungă vreme după mine –

şi-n asfinţit de soare se va-ntinde

în poala rece-a pietrelor străine.

Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

RAINER MARIA RILKE
POETUL

Întru pomenirea

lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!

Astăzi, vorbind pentru toţi

el nu are chip şi nu are nume – poetul!

Viaţa lui mult ne-am mirat,

ca un cântec cu tulbure tâlc,

ca un straniu eres.

În ani de demult

poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat

năpastele toate cu bărbăţie

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins

în muntele singurătătii, ce şi-a ales.

Când la un semn

sau surpat albăstrimile cerului,

şi minutarele vremii treceau

ca tăişuri prin toată făptura,

în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

În anii cumplitelor pâcle

când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne

s-au destrămat fără număr,

şi viaţa – atâta s-a stins

de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns

ca duhul să prindă trup pe pământ,

Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras

sub pavăza muntelui,

făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.

Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului

flancat de albe şi negre solstiţii

mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul

că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.

Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,

nici tenebrele.

Şi nu l-a schimbat în cenuşă

fulgerul care i-a fost pentr-o clipă

oaspete-n prag.

Mereu îşi da sieşi cuvânt

şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul

muri numai mult mai târziu.

Mult mai târziu, ucis

de-un ghimpe muiat în azur

ca de-un spine cu foc de albină.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, în simplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighetorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate.

Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,

amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar

şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ

ce-ar putea să le-ndemne

să cânte iar.

LUCIAN BLAGA

RAINER MARIA RILKE

EU SUNT VINOVAT

(Teroarea rigorii cazone şi a snobismului)

       

Rainer Maria Rilke s-a născut la 3 decembrie 1875 la Praga; tatăl, fost ofiţer, retras la propietatea strămoşilor săi, moşieri rurali,  ca modest funcţionar în administraţia Căilor Ferate, şi mama, femeie «bolnavă» de snobism, aparţinând unei familii de negustori, l-au orientat, fără succes, către o carieră pragmatică, impunându-i o şcoală militară, apoi Academia comercială din Linz.

Romain Rolland, căruia Rilke i s-a confesat, a evocat atmosfera de infern din sinistra şcoală militară, aflată, bineînţeles, într-o garnizoană, în care viitorul poet a agonizat 6 ani, între 1886–1903: ,, (…) sub o disciplină atroce, de modă veche, viaţa era înăbuşită; preumblări în turme, mânate de un subofiţer brutal între cele patru ziduri ale acestei temniţe”(Rilke et la France). Carierei militare l-a sustras pe sensibilul copil Rilke, spre dezamăgirea atroce a tatălui, ultimul ofiţer dintr-o familie de militari, numai boala; cel din urmă an de şcoală elevul Rilke şi l-a petrecut mai mult în spital, ceea ce a provocat retragerea lui dintre zidurile temniţei, spaţiu leviatanic, vârtej al brutalităţii şi al vulgarităţii. Rigiditatea cazonă a tatălui şi snobismul mamei, care a divorţat să se aciueze la Viena în preajma Curţii imperiale, i-au zdrenţuit lui Rilke copilăria, fiinţa sa  topindu-se într-o desăvârşită singurătate interioară: ,,Exilat în munţii din suflet. Priveşte acolo, ce mic, / priveşte: ultimul sat al cuvântului, şi încă mai sus, / mai mic, undeva, cel din urmă sălaş de simţiri. / Le recunoşti tu oare? Exilat în munţii din suflet. /  Roca de piatră sub mâinile tale. / Aici înfloreşte desigur ceva; din abisul tăcut / răsare iarba neştiutoare şi înfloreşte cântând. / Dar învăţatul? Vai, cel ce-ncepuse să-nveţe / tace acum, exilat în munţii din suflet. / Acolo multe colindă-n deplină ştiinţă de sine, / jur împrejur multe sălbăticiuni adastă / şi trec. Şi marea pasăre se adăposteşte / rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunţări. / Dar tu, mereu neadăpostit, aici, în munţii din suflet (...).” (RAINER MARIA RILKE, Exilat în munţii din suflet, trad. A.E. Baconsky) În Elegiile duineze, începute în 1912, când Rilke a sălăşluit în castelul Duino, pe ţărmurile Adriaticei, finalizate în 1922, descoperim imaginea triadei strămoşii, tatăl, fiul: ,,Chiar dacă-s stinse luminile şi mi se spune: / s-a sfârşit –, chiar dacă dinspre scenă / cenuşiul curent aduce pustiul, chiar dacă /  nici unul dintre strămoşii mei cei tăcuţi / nu mai şade alături de mine, nici vreo femeie, / nici băiatul cu ochii crucişi şi căprui, măcar: / totuşi rămân. Mereu e ceva de văzut. / Să mă-nşel eu oare? Tu, care viaţa – eu sunt vinovat –, / cu atât amar ai gustat-o, gustând-o pe-a mea, tată, / tu care, tot mereu, cum creşteam, duceai la buze / tulburea dintâi infuzie a constrângătoarei mele meniri, / şi, preocupat de izul acestui viitor atât de străin, / ai scrutat învăluita mea privire, – / o, tu , tată al meu, care , de când ai murit, deseori / înlăuntrul nădejdii mele te temi (...).”(Rainer Maria Rilke, Elegia a patra, trad. Dan Constantinescu) „Eu sunt vinovat”, afirma Rainer Maria Rilke. De ce se simţea vinovat poetul? De drama tatălui, acea dramă provocată de incapacitatea copilului Rilke de a perpetua îndelungata tradiţie familială, devorator vis al continuităţii în care tatăl se disemina cu obstinaţie? Copilul Rilke, el, unicul fiu al ultimului ofiţer dintr-o familie de militari, n-a devenit   – oare numai datorită bolii sale? – orb prizonier al „constrângătoarei mele meniri” (cariera militară), al acelui „viitor atât de străin”, ruptura dintre „descendent” şi „strămoşii mei cei tăcuţi” fiind ireparabilă, el devenind statornică „victimă” a privirii de Orfeu („învăluita mea privire” – „Elegia a patra”), „privire – figură” a vocaţiei reîntemeierii orfice a lumii: „Ea care-atât de mult a fost iubită / încât de dragul ei a izvorât / mai multă tânguire dintr-o liră / decât vreodată dintr-o bocitoare; / atât de multă-ncât s-a zămislit / o-ntreagă lume-a tânguirii, unde / au fost create toate din nou: pădure, vale, / câmp, drum şi sat şi râu şi vietate; / şi peste-această lume de tânguiri, la fel / ca peste celălalt pământ, un soare / şi-un paşnic cer cu stele atârna, / un cer de tânguire cu stelele sluţite: / şi totul pentru ea cea multiubită.”(Rainer Maria Rilke, Orfeu, Euridice, Hermes, trad. Philippide)

            Creând Neamul Tânguirilor („Noi fost-am odată, îi spune, un neam glorios, noi, Tânguirile.”), Ţara-Durere („Iar mai sus, stelele. Neştiute. Stelele Ţării– Durere.” – Elegia a zecea), Orfeu/poezia intră-ieşind, iese-intrând în/din Infern: ,,Da, vin şi ei (numai să fie doi!), / dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi / îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul / (şi dacă o privire-n urmă n-ar strica / tot ce de-abia a fost înfăptuit) / el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin / atât de-ncet şi de tăcut în urmă: / Zeul călătoriei şi-al soliei, / cu pălăria peste ochii limpezi, /  purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă / şi fâlfâind din gleznele cu aripi; / iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.”(Rainer Maria Rilke, Orfeu, Euridice, Hermes, trad. Philippide)

ŞTEFAN DINCESCU

RAINER MARIA RILKE

„SĂ NE DEZROBIM DE FIINŢA IUBITĂ”

Orfeu, fiul lui Oiagru şi al Calliopei, cea mai importantă dintre Muze, era de origine tracă, rege al Bistonienilor, al Odrisilor şi al Macedonienilor. Muzician şi poet, cânta din liră şi din ţiteră. Forţa cântecului orfic era ilimitată, de vreme ce îmblânzea şi oamenii, şi fiarele pădurilor, iar plantele şi arborii i se închinau. Participând la expediţia Argonauţilor, Orfeu, fiind mai slab decât ceilalţi, era şef al vâslirii, dând cadenţa vâslaşilor. Opunându-se furtunii prin cântecul său, Orfeu a instituit ordine în natură: a domolit valurile, i-a calmat pe navigatori, a anihilat cântecul primejdios al sirenelor. Coborârea în Infern (katabasis eis Hadou, descensus ad inferos) – prin gura întunecată de la Tenaros, să o readucă la viaţă pe Euridice – reprezintă nucleul mitului orfic. Dezvoltându-se, ca temă literară în epoca alexandrină, coborârea în Infern apare în Cartea a IV-a  din Georgicele lui Vergiliu.  Euridice,  nimfă sau fiică a lui Apollo,  plimbându-se de-a lungul unui râu din Tracia, a fost urmărită de Aristeu, care intenţiona să o violeze. Călcând un şarpe, acesta a muşcat-o, iar nimfa a murit. Orfeu, fiind întristat de moartea soţiei sale, coboară în Infern, îmblânzind, prin cântecul lirei sale, nu numai monştrii Infernului, ci şi zeii infernali. Cântecul orfic reordonează lumea subterană: roata lui Ixion şi piatra lui Sisif  încremenesc, Tantal se eliberează de foame şi de sete, butoiul găurit al Danaidelor nu va mai fi umplut, chiar Hades şi Persefona se sensibilizează, consimţind să-i redea soţia, dacă Orfeu părăseşte regatul morţilor fără să se întoarcă spre Euridice, până ce nu va fi ieşit din Valea Avernului. Până să se elibereze din regatul morţilor, Orfeu este „muşcat” de îndoială. Dacă în urma lui nu vine Euridice? Dacă Persefona, soţia lui Hades, nu respectă înţelegerea? Orfeu priveşte: verifică! Euridice dispare, moare a doua oară. Încercând să reintre în Infern, Orfeu cunoaşte inflexibilitatea lui Charon: lumea infernală i se închide. Va trebui să se reintegreze în lumea celor vii. Cea  de-a doua moarte a Euridicei provoacă retragerea lui Orfeu, pentru 6 luni, la marginea deşertului Strymon. Orfeu, devenit adorator al lui Apolo, după revenirea din Hades, urcă – zi de zi – pe Pangaios pentru venerarea zeului său, provocând răzbunarea lui Dionysos, care le-a trimis pe Menade să-l ucidă. Moartea lui Orfeu s-a datorat fidelităţii sale faţă de amintirea Euridicei; femeile trace, văzându-se insultate prin indiferenţa lui, l-au sfârtecat, i-au azvârlit bucăţile în fluviul Hebrus. Capul şi lira au ajuns în Insula Lesbos. Aici i s-a înălţat un mormânt, din care se auzeau sunetele lirei sale. Lesbos a devenit patria poeziei lirice, iar lira s-a transformat în constelaţie. Sufletul lui Orfeu a fost purtat în Câmpiile Elizee, unde cântă pentru Preafericiţi. Catabaza lui Orfeu, articulată pe incantaţie, dar şi teletai, adică pe rituri tainice, reprezintă ,,aversul şi reversul aceleiaşi dimensiuni proprii în mod fundamental conştiinţei greceşti: amintirea este sinonimă cu viaţa, uitarea cu moartea.”(Reynal Sorel, Orfeu şi orfismul) Orfeu, reîntorsul din Hades, nu este acelaşi Orfeu, coborâtorul în Hades; urcarea (renaşterea / reîncarnarea) este ocultată în favoarea coborârii (moartea); noua existenţă este ,,o muşcătură, o rătăcire, o însingurare, o dureroasă rană” (Reynal Sorel); murind, Orfeu se uneşte cu principiile naşterii sale: tatăl său (Hebru, fluviu din Tracia, emanaţie a Oiagrului, zeul fluvial) şi mama sa  (cântând, capul lui Orfeu  se află în seama Amintirii – Mnemosyne, mama Calliopei). Din Infern, Orfeu ar fi ,,smuls” informaţii privind modalităţile prin care s-ar fi putut evita obstacolele şi capcanele care pândeau sufletul după moarte. Lui Orfeu i se atribuie Tăbliţele Sacre (versuri consacrate vindecării bolilor), Legendele Sacre (diferite de teogonia tradiţională – Homer, Hesiod), Gigantomahia (războiul dintre zei şi giganţi), Argonautica, Imnuri. Unii îl consideră poet şi muzician, legiuitor şi teolog, deci fiinţă istorică, pipăibilă, cum ar zice Nichita Stănescu, însă alţii îi atribuie statutul de personaj imaginar. Personaj fie istoric, fie imaginar, Orfeu rămâne simbolul forţei culturii reordonând natura, eroul civilizator transmiţând contemporanilor şi urmaşilor ,,secretele agriculturii, ale vieţii sedentare, paşnice şi civilizate, ale medicinei, muzicii şi poeziei, restructurându-le sufletul”(Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală) Drama lui Orfeu şi a Euridicei sale l-a fascinat pe Rainer Maria Rilke, acesta textualizând-o în poemul Orfeu, Euridice, Hermes, pe care îl transcriem în traducerea lui Philippide: ,,Era-n ciudata sufletelor mină. / Şi ei mergeau ca vine de argint / în întuneric. Printre rădăcini, / sângele care curge-apoi în oameni / ţâşnea în umbră roşu ca porfirul. / Şi altceva nimic nu era roşu. / Stânci erau pe-acolo şi / păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid, / şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă, / întinsă peste fundul ei adânc / ca peste-un peisaj un cer ploios. / Şi printre pajişti apăru, domoală / şi blândă, dunga albă-a unui drum, / asemeni unei lungi fâşii de pânză. / Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela. / Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră, / privind, nerăbdător, tăcut, în zare; / şi pasul lui mânca în grabă drumul, / nemestecat, cu mari îmbucături; / şi mâinile îi atârnau, închise /   şi grele, dintre faldurile hainei / şi nu mai cunoştea uşoara liră / crescută-n mâna stângă ca un lujer / de trandafiri pe-o creangă de măslin. / Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau: / pe când privirea-n faţă ca un câine / fugea, se întorcea şi iar pleca, / oprindu-se  s-aştepte la prima cotitură, / ca un miros auzul îi rămânea în urmă. / I se părea de multe ori c-ajunge / până la mersul celorlalţi doi, care /  veneau urcând suişul după el. / Apoi ştia din nou că-i doar ecoul / paşilor lui şi fâlfâirea hainei. / El însă îşi spunea că vin şi ei; / spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul. / Da, vin şi ei (numai să fie doi!), / dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi / îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul / (şi dacă o privire-n urmă n-ar strica / tot ce de-abia a fost înfăptuit) / el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin / atât de-ncet şi de tăcut în urmă: / Zeul călătoriei şi-al soliei, / cu pălăria peste ochii limpezi, /  purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă / şi fâlfâind din gleznele cu aripi; / iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea. / Ea care-atât de mult a fost iubită / încât de dragul ei a izvorât / mai multă tânguire dintr-o liră / decât vreodată dintr-o bocitoare; / atât de multă-ncât s-a zămislit / o-ntreagă lume-a tânguirii, unde / au fost create toate din nou: pădure, vale, / câmp, drum şi sat şi râu şi vietate; / şi peste-această lume de tânguiri, la fel / ca peste celălalt pământ, un soare / şi-un paşnic cer cu stele atârna, / un cer de tânguire cu stelele sluţite: / – şi totul pentru ea cea multiubită. / Acum mergea, de zeu călăuzită, / cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt, / şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare. / Şi era singură-n ea însăşi; / şi, plină parcă de-o nădejde-naltă, / nu se gândea nici la bărbatul care / mergea  în faţa ei şi nici la drumul / care urca spre viaţă şi lumină. / Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei / o împlinea ca un belşug. / Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric / era şi ea de vasta-i moarte plină, / atât de nouă-ncât nu pricepea. / O-nvăluia o feciorie nouă; / şi sexul ei era închis, asemeni / c-o floare tânără când vine seara; / şi-atât era de dezobişnuită / de-mpresurare mâna ei, încât / până şi-atingerea atât de lină / a sprintenului zeu o supăra / ca o mişcare prea familiară. / Nu mai era acum femeia-aceea blondă / care de-atâtea ori cântase-n versul / poetului, nu mai era mireasma / patului larg, nici avuţia / bărbatului nu mai era. / Se destrămase ca un păr bogat, / ca o căzută ploaie se surpase, / ca o merinde-n sute de fărâme! / Era chiar de pe-acuma rădăcină. / Şi când deodată zeul o opri / şi cu durere mare în glasul lui îi spuse: / «A-ntors capul», nu-nţelese / nimic şi întrebă în şoaptă: «Cine?» / Şi-acum, departe-n faţa luminoasei / ieşiri, sta cineva al cărui chip / nu se putea cunoaşte. Sta privind / cum pe-o potecă albă printre pajişti / zeul soliei, cu priviri mâhnite, / se înturna urmând pe-aceea care / chiar şi pornise înapoi la drum, / cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt, / şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.”(Rilke, Orfeu, Euridice, Hermes) Orfeu „(...)nu este simbolul transcendenţei orgolioase, care ar vorbi prin mijlocirea poetului şi l-ar face să spună: nu eu sunt cel ce vorbesc, ci Zeul vorbeşte în mine. Nu semnifică eternitatea şi imuabilitatea sferei poetice, ci, dimpotrivă, el leagă «poeticul» de o exigenţă de a dispare, ce depăşeşte măsura, este un apel la o moarte mai profundă, la o întoarcere către o moarte mai extremă (...)”, Euridice este ,, (...) limita pe care o poate atinge, ea este, sub un nume care o ascunde şi sub un văl ce o acoperă, punctul profund obscur către care arta, dorinţa, moartea, noaptea par să tindă (...)” (Maurice Blanchot, Spaţiul literar): ,,Un zeu e-n stare. Însă spune-mi, cum / pe-un om prin strâmta liră-l va conduce? / I-e vrajbă firea. Templu la răscruce / de inimi n-are-Apollo nicidecum. // Nu-i râvnă, nici efort spre-atinsul ţel / un cânt, cum tu ne-nveţi. Ci fiinţare-i / cântarea. Zeului, uşoară pare-i. / Da noi, când suntem? Când întoarce  el // fiinţei noastre astre, lună, ceaţă? / Nu, tinere, nu-i când iubeşti, chiar dacă / îţi creşte-n gură glasu-atunci, – învaţă // să uiţi, că l-ai rostit cândva. El seacă. // Alt suflu cere-adevăratul cânt. / Dor de neant. Respir în Domnul. Vânt.”(Rilke, Sonetele către Orfeu, III, trad. Doinaş) La München, în mai 1897, Rilke o cunoaşte pe Lou Salomé, fiică de general rus de origine franceză, venită din Petersburg, logodnica lui Nietzsche, apoi căsătorită cu profesorul Andreas de la Universitatea din Göttingen. Personalitate orfică, ea, Lou, publică fie romane şi poeme,  fie eseuri, colaborând la răspândirea doctrinei lui Freud. Lou, dozând aptitudinile de Menadă şi vocaţia afecţiunii materne, îl va iniţia pe Rilke în tainele ţării lui Tolstoi. Călătoriile făcute, cu Poetul, în Rusia s-au constituit în trepte ale evoluţiei obsesivei cunoaşteri de sine a lui  Rilke: ,,Pe urmă drumul către ochi s-a şters. / Şi nu-l mai ştiu acum nici eu. / Acuma înlăuntrul meu, / ca nişte convalescenţi bucuroşi de mers, / colindă fără grijă toate / simţurile, plimbându-se împăcate / prin casa-ntunecată a trupului meu. / Unele din ele citesc amintiri. / Cele mai tinere privesc afară. / Oriunde-ajung la marginile mele, / haina mea e de sticlă clară.” (Rilke, Oarba, trad. Philippide) În 1901, Rilke s-a căsătorit cu sculptoriţa Clara Westhoff, fostă elevă a lui Rodin, despărţindu-se de aceasta peste doi ani, căci învăţase, repede?, că: ,,Niciunde, iubito, nu fi-va lume aievea decât înlăuntru.” (Rilke, Elegia a şaptea, trad. Dan Constantinescu) Lou şi Clara au fost, pentru Rilke, „metamorfoze” deschizând mitul, poetul revisând perechea Orfeu-Euridice, în cotidian eşuând incontesabil, în poetic izbândind monumental (vezi atât Elegiile duineze, cât şi Sonetele către Orfeu): ,,O, tu, iubită, dinainte pierdută, niciodată-ntâlnită, / eu nu mai ştiu care cântec ţi-i drag. / Nu mai încerc, când viitorul vine, să te găsesc. / Toate marile imagini din mine, priveliştea văzută-n zare, / târguri şi turnuri şi poduri şi nebănuite cotituri de drumuri / şi vlaga acelor tărâmuri cutreierate pe vremuri de zei: toate în mine se-nalţă spre / slava ta, tu pierdută mereu.”(Rilke, O, tu, iubită, trad. Philippide) Dacă ,,nu iubim dintr-un an asemenea florilor”, dacă ,,în braţe, iubind, ni se urcă suc dinainte de vremi”(Rilke, Elegia a treia, trad. Dan Constantinescu), dacă ne sunt ,,iubirea şi despărţirea / atât de blând aşezate pe umeri”(Rilke, Elegia a doua, trad. Dan Constantinescu), atunci: ,,Nu e sorocul, ca, în sfârşit, aceste bătrâne dureri / să rodească? Nu-i vremea ca, încă iubind, / să ne dezrobim de fiinţa iubită, şi, cutremuraţi, să ne învingem: / cum învinge săgeata vibrânda coardă ca, adunată toată în salt, să fie / decât ea însăşi mai mult! Căci nicăiri nu-i oprire.”? (Rilke, Elegia întâi, trad. Dan Constantinescu) Cum ,,să ne dezrobim de fiinţa iubită”? Cum ,,să ne învingem” pentru ca vremelnic – eternă fiinţa noastră să fie ,,decât ea însăşi mai mult”? Iubind murim, fiind şi noi ,,sunătorul cristal, chiar de sunet zdrobit”(Rilke, Sonetele către Orfeu, XIII, trad. Doinaş), fiindcă în iubirea noastră de-o clipă se rosteşte însăşi istoria iubirii de sine a Fiinţei, fiindcă iubind izvor iubirii în viitorime îi devenim, tragică figură a Orfeu-Euridicei, limpezind, prin unitatea poezie-cântec, larma lăuntric / exterioarelor hămesite fiare: „Un pom crescu. O, creştere curată! / Nalt arbore-n urechi! O, cântă-Orfeu! / Şi toate tac. Ci-n tăinuirea toată / nou prag, schimbări şi semn veneau mereu. //Jivini domoale se iveau prin clare / destinse crânguri din pătul şi rug; / şi s-a vădit că nu din vicleşug, / nici temeri lunecau aşa uşoare, // ci ascultând. Glas, răget, jind confuz păreau scăzute-n pieptul lor. Şi unde doar un bordei era, întru primire, un biet bârlog de pofte peste fire, cu stâlpii-n tremur ai intrăii scunde, – tu le-ai nălţat un templu în auz.” (Rilke, Sonetele către Orfeu, I, trad. Doinaş)

A iubi înseamnă a revela dimensiunea orfică a lumii prin sacrificiu, fiindcă profunzime şi autenticitate operei / cântecului i se dau cu atât mai spornic, cu cât mai ferin se deschid clipei Menadele, care, deşi li se restructurează sufletul prin poezie / cântec, rămân, din fericire, Menade ,  temelie a miticei scheme imuabile: ,,Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec, / când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi, / zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec; / pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni. // Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea. / Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă / aprig spre inima ta şuierând mânioasă, / blândă,  cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea. // Până la urmă te-au frânt,  într-o ură nebună, / în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit / cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună. // O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit! / Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii, / noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii.”(Rilke, Sonetele către Orfeu, XXVI, trad. Doinaş) Ce reprezintă Orfeu în viziune rilkeană? Poetul, reactualizând mitul orfic, îl redimensionează semantic. Orfeu, pentru Rilke, este: „ (...) actul metamorfozelor, nu acel Orfeu care a învins moartea, ci acela care moare neîncetat, cel care este exigenţa dispariţiei, care dispare în spaima acestei dispariţii, spaimă ce se face cânt, cuvânt ce este pura mişcare de a muri. Orfeu moare ceva mai mult decât noi, el este noi înşine, purtând ştiinţa anticipată a morţii noastre (…)” (Blanchot, Spaţiul literar); metamorfoza, ,,consumare fericită a fiinţei, când, fără rezerve,  ea intră în acea mişcare unde nimic nu este păstrat, care nu realizează, nu împlineşte, nu salvează nimic, care este pura fericire de a cădea, bucuria căderii, cuvânt jubilatoriu ce, o singură dată, dă glas dispariţiei înainte de a pieri în ea”(Blanchot, Spaţiul literar), se vizibilizează ca ,,intrare în eternitate”, spaţiul imaginar fiind ,,eliberare de timpul distrugător”; asumându-şi masca orfică, spiritul rilkean accede la ,,această voce care nu este a mea”, la moartea ,,care se face cânt, dar care nu este moartea mea, deşi trebuie să dipar în ea mai profund” (Blanchot, Spaţiul literar). Prin Orfeu, Euridice, Hermes şi Sonetele către Orfeu, Rilke şi-a proiectat fiinţa pe ecran mitic. Nu există poeţi, există Poetul, instanţă istoricizată fie magnific, fie miniatural: ,,Nu stelă ridicaţi. Lăsaţi doar roza / prinos să-i nalţe floarea-n orice an. / Căci el Orfeu e. Cu metamorfoza / în fel şi chip. Să nu tânjim în van // spre alte nume. Unu-i întru toate / Orfeu cântând. El vine, trece. Ori / nu-i totuşi mult, când cupa rozei mate / cu nopţi şi zile-o-ntrece uneori? // O, cum i-e dat să piară – de-aţi şti voi! / cum însuşi se-nspăimântă, că-o să piară. / Când vorba încă-i stăruie-ntre noi, // el, singur, dincolo-i demult. Pe strune / de liră mâinile nu-i mai coboară. / Trecând pe alt tărâm, el se supune.”(Rilke, Sonetele către Orfeu, V, trad. Doinaş)

ŞTEFAN DINCESCU

RAINER MARIA RILKE

 „ŞI-MI AMINTESC DE CÂND RODIN”

La Paris, în anul 1902, Rilke va descoperi sculptura lui Rodin, dedicându-i eseul ,,Auguste Rodin’’(1903), admirându-i cultul ,,travaliului permanent şi obstinat, pasiunea disciplinei formale, viziunea unei morfologii demiurgice’’. Figura spiritului creator rilkean va fi amprentată de prezenţa lui Auguste Rodin, poetul fiind obsedat de ideea valorificării cuvântului ,,ca materie pentru construirea de forme, dacă nu pentru construirea de lucruri, de obiecte”(A.E. Baconsky, Panorama poeziei contemporane universale). În „Poemele franceze” ale lui Rilke, traduse în limba română de Alexandru Andriţoiu, citim: ,,Adesea papa cufundat în fast, – / om venerabil de altfel – / prin legea sacrului contrast / l-atrage chiar pe diavol lângă el. // Noi neglijăm şi nu vorbim deloc / despre acest mirabil echilibru; / ci, iată, sunt curenţi prin Tibru / şi orice joc îşi are-un contrajoc. // Şi-mi amintesc de când Rodin / mi-a spus în voce cu căneală / (plecam cu el spre Chartres, într-un tren) / că cea mai pură catedrală / are-un dispreţ în puru-i gen.”(,,Livezile”, 23) Traducătorul român al ,,Poemelor franceze’’ remarcă evidenţa influenţei gândirii sculptorului Rodin asupra gândirii poetului Rilke în privinţa relaţiilor păgânism – creştinism („cea mai pură catedrală / are-un dispreţ în puru-i gen”), Diavol – Dumnezeu („legea sacrului contrast’’, ,,acest mirabil echilibru’’), însă, prudent fiind, avertizează că Rilke nu trebuie considerat poet ,,lepădat de ceruri”, fiindcă opera acestuia, privită în ansamblu, ne-ar contrazice: ,,(...) spiritul cartesian francez, dacă nu hotărâtor, măcar insinuant pune dezordine şi semne de întrebare în scripturile pioase, de până atunci ale poetului. Desigur că acest spirit cartesian este strecurat în conştiinţa  artistică a poetului prin însăşi fiinţa şi opera robustului şi sănătos cugetătorului Rodin’’(Alexandru Andriţoiu, Prefaţă). Relaţia Om-Dumnezeu se va consuma, în vreme, pe drumul dintre polii care se exclud în aparenţă, dar care se armonizează în adâncime (,,credinţă”/ ,,tăgadă’’), relaţie cu atât mai dramatică, mai autentică, mai profundă, cu cât mai clar, mai apăsat se rosteşte prin Cel Ce jertfa îşi desăvârşeşte, fiindu-i hărăzită, văzându-o neroditoare, neputincioasă acum, gratuit spectacol însângerat:  ,,Pe sub frunzişul palid el pătrunse, / înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte; / şi aplecându-şi prăfuita frunte, / în mâna lui fierbinte şi-o ascunse. // Povestea lui fusese încheiată. / Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc. / De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată, / eu însumi nu Te mai găsesc? // Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine / şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ. / Nu Te mai pot găsi. Şi singur sunt. // Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine, / pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine, / Tu care nu exişti. Ce grea ruşine…’’(Rilke, ,,Muntele Măslinilor’’) Rilke, intertextualistul, reactivând tipare biblice (,,Muntele Măslinilor’’, ,,Cina de taină’’, ,,Maria Magdalena’’) sau mitice (,,Orfeu, Euridice, Hermes’’) le implantează vectori de semnificaţie prin care se realizează poezii cu ,,atribuire de sens’’, dacă preluăm o sintagmă din Sistematica poeziei de Eugen Negrici. Rilke contemporaneizează vocea Mariei Magdalena, propunând o figură mai profană, mai carnală, mai înrudită cu ,,lerfa’’ de-odinioară, figură împovărată de intrarea în schemă, îndumnezeirea indirectă,figură exhibând depersonalizarea, diseminarea finitului în sacrul vorace, omniprezent azi, judecat, martirizat odinioară: ,,Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse, / pe care tinereşti eu le-am aflat / pe vremea când, sfioasă, le-am spălat; / o, cum stăteau în părul meu supuse: / un alb vânat în ierburi tupilat. // Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată / îl văd abia în noaptea aceasta de iubire. / N-am stat culcaţi alături niciodată, / şi-acum găsesc în juru­­­-ţi doar veghe şi slăvire. // Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite, / dar nu de muşcătura mea, iubite! / Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine, / şi-aş vrea să fie numai pentru mine. // Eşti ostenit acuma şi gura-ţi ostenită / nu îndrăgeşte gura mea mâhnită... / A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi? / Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!’’ (Rilke, ,,Pieta’’) Experienţele Lou Salomé, Rodin sunt praguri în procesul devenirii spiritului creator, proteismul eului poetic fiind  blazonul nobiliar al lui Rainer Maria Rilke, fixat în figură orfică: ,,Voieşte prefacerea. Fii exaltat spre văpaie; / ce astfel, scrumit, ţi se ia, e schimbării dator; / un spirit, oricare, urzind pământescului straie, / iubeşte-n elanul figurii doar punctul de zbor. // În tot ce se-nchide pe loc amorţitul apare; / se crede mai sigur sub pavăza tristului gri? / Aşteaptă, mai-asprul ameninţă cremenea-n zare. // Vai ţie – :ciocan nevăzut va izbi! // Acela ce curge ca sursă, cunoaşte cunoaşterea Firii; / şi ea îl conduce răpit spre lucrarea curată / ce-ncheie-nceputuri şi află-n sfârşituri avânt. // Voios orice spaţiu e fiu ori nepot despărţirii, / pe care uimit o străbate. Dafné preschimbată, / simţindu-se laur, ar vrea să te schimbe în vânt.” (Rilke, Sonetele către Orfeu, XII, trad. Doinaş)

ŞTEFAN DINCESCU

RAINER MARIA RILKE

,,CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR?       

Rilke a zăcut boala neînrădăcinării, fiind Orfeul Ţării care nu este, al spaţiului lăuntric al Lumii. Din 1897 şi până în 1926, a călătorit mult, fixându-se, puţin, în Italia, Franţa, Rusia, Spania, Danemarca, Suedia, Algeria, Egipt. Drumul rilkean, deschis la 3 decembrie 1875 la Praga, se va reteza în anul 1926, la 29 decembrie, la castelul Muzot, din cantonul elveţian Wallis. Criza de leucemie, care l-a mutat pe Rilke din castelul Muzot în sanatoriul din Montreux, pe malul lacului Geneva, apoi din sanatoriul din Montreux în cimitirul de la Rarogne, lângă Muzot, i-a fost declanşată poetului, într-o dimineaţă, de ,,ultima amantă’’ / trandafirul, venerată frumuseţe, ucigaşă perfecţiune, cântată în 25 de poezii care, sub titlul ,,Rozele’’, formează al treilea ciclu al volumului ,,Poemele  franceze’’, traduse în limba română de Alexandru Andriţoiu, celelalte intitulându-se ,,Livezile’’, ,,Catrenele de la Valaisans’’ şi ,,Ferestrele’’: ,,Încinsă roză, dar cu chipul clar, / ar trebui să-ţi spunem relicvar / al Sfintei Roze... ce împarte-n cale / mireasma tulbure a sfintei goale. // Râvnită roză, pururi ezitantă / în acalmie; ultimă amantă, / departe de-ale Evei vechi alerte / ce porţi, în dram, putinţa de-a ne pierde.’’(,,Rozele’’, X) Roza – antofanie cristică? – simbolizează apogeul perfecţiunii clipei care ucide / desăvârşeşte, abolirea opoziţiei viaţă – moarte,  fiinţă – neant; viaţa şi moartea i se revelează poetului ca unitate (,,A o admite pe una fără a o admite pe cealaltă este o limitare ce, în cele din urmă, exclude infinitul. Moartea este acea latură a vieţii ce nu e întoarsă către noi, nici luminată de noi; trebuie să încercăm să realizăm cea mai mare conştiinţă posibilă a existenţei noastre ce se află la ea acasă în cele două împărăţii nelimitate şi se hrăneşte din amândouă. Adevărata formă a vieţii se întinde peste cele două domenii, sângele celui mai mare circuit se rostogoleşte prin amândouă:nu există nici dincoace, nici dincolo, ci marea unitate...’’ – Rilke, Scrisoare către Witold von Hulewicz ): ,,Roză, floare-ntârziată, nopţi amare să te-aţină / prin lumina siderală, clară, / vei ghici tu, roză, oare, desfătarea mult deplină /a surorilor din fapt de vară? // Iată, zile după zile, te-am văzut şovăitoare / strânsă-n teaca ta ca-n chinga sorţii. / Roză, care, din născare, în răspăr imiţi o stare-a / moleşelii şi a morţii. // Starea ta în inspicare ne va face cunoştinţă / cu amestecul ce se destramă, / cu acordul fără formă-ntre neant şi-ntre fiinţă  / şi pe care nu-l luăm în seamă?’’(,,Rozele’’, XXIII) 

În viziunea extincţiei cosmice se absoarbe viziunea extincţiei individuale, inanimatul şi animatul decelându-se în ,,arborele’’ bolnav ,,de desfrunzire’’(,,Cad frunzele, cad de departe, / parcă s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate; / cu gesturi de negare cad mereu. / Şi cade-n nopţi adânci pământul greu / de lângă stele în singurătate. / Noi toţi cădem. Mâna de colo cade / şi altele, şi toate, rând pe rând. / Dar este Unul  care ţine-n mână / căderea asta nesfârşit de blând.’’ – Rilke, ,,Toamnă’’, trad. Philippide); ,,Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?’’ se integrează  în această viziune rilkeană, eul creator textualizând angoasa pulverizării Fiinţei în neant, între Om şi Dumnezeu acţionând politica spatelui întors, fiindcă între cei doi, Divinitate şi Om, fereastra rămâne închisă, oricât se amplifică vaierul Fiinţei, ruga sa; moartea şi spaima de moarte sunt pâinea noastră cea de toate zilele: ,,Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? / Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior). / Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt). / Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt, / cu mine rostul tău dispare. // În urma mea nu mai ai casă-n care / să te întâmpine cuvinte calde. / Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade / sandala de velur, mângâietoare. / Mantaua ta cea mare se desprinde. // Privirea ta spre care se ridică / obrazu-mi cald precum o pernă mică, / va rătăci-ndelungă vreme după mine – / şi-n asfinţit de soare se va-ntinde / în poala rece-a pietrelor străine. / Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.’’ (Rilke, ,,Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?’’) În poemul ,,Oarba’’, tradus de Alexandru Philippide în ,,Flori de poezie străină răsădite în româneşte de...’’(Editura Eminescu, 1973), citim: ,,E crudă moartea pentru cei ce n-o cunosc.’’ Când scria ,,Morminte de hetaire’’ şi ,,Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?’’, dar şi alte poezii similare, Rilke nu cunoştea moartea, nu învăţase să moară cu adevărat. El nu ajunsese la viziunea definitivă asupra vieţii şi morţii din ,,Elegiile duineze’’, întrucât trăia deplin ,,eroarea unei vieţi limitate’’(Blanchot, Spaţiul literar). Ca fiecare dintre noi, Rilke nu vedea altceva decât moartea (,,doar pe ea o vedem’’ –  ,,Elegia a opta’’), nefiind pregătit să strige, cum o va face mai târziu, că ,,nu există nici dincoace, nici dincolo, ci marea unitate’’, de vreme ce nu realizase ,,cea mai mare conştiinţă posibilă a existenţei noastre ce se află la ea acasă în cele două împărăţii nelimitate şi se hrăneşte din amândouă’’(Rilke, Scrisoare către Witold von Hulewicz). ,,Elegiile duineze’’, publicate în 1923, traduse în limba română de Dan Constantinescu, anunţă moartea morţii (,,Fiindcă în tinda morţii nu mai zăreşti moartea / şi-ţi pironeşti căutarea-n afară, / în felul poate, de nepreţuit, al necuvântătorului.’’ – ,,Elegia a opta’’); se dezamorsează opoziţia trecut-viitor, viaţă-moarte (,,Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul / nu se împuţinează… Viaţa, nemăsurat, / îmi irumpe în inimă.’’ – ,,Elegia a noua’’; ,,Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea / că osebesc prea mult’’ – ,,Elegia întâi’’), fiind perimată, obtuză, căci moartea, negată de Rilke, este ,,această preocupare de a mărgini pe care o introducem în fiinţă’’, ,, fructul şi poate mijlocul unei rele transmutări prin care facem din toate lucrurile obiecte, realităţi închise, finite, impregnate de preocuparea noastră pentru sfârşit’’ (Blanchot, Spaţiul literar); se proclamă marea unitate, sudarea celor două tărâmuri (,,Veşnicul fluviu, necontenit, duce-n vâltoare cu sine / prin cele două tărâmuri, vârstele toate, copleşindu-le glasul în amândouă.’’ – ,,Elegia întâi’’): ,,Fireşte, e ciudat să nu mai locuieşti pe  pământ, / deprinderi abia dobândite să le pui deoparte, / să nu mai dai înţelesul viitorului omenesc trandafirilor / şi altor lucruri, ce-s făgăduinţă bogată, fiecare în felul său; / tot ce ai fost în nesfârşit sfielnice mâini, să nu mai fii, / şi chiar propriul tău nume să-l lepezi / ca pe o jucărie stricată. Ciudat, să nu-ţi doreşti mai departe / dorinţele. Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia / flutură risipit în spaţiu. / Iar fiinţarea în moarte e grea. Mult trebuie să înveţi din nou / înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simţi / o fărâmă de veşnicie. / Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea / că osebesc prea mult. Îngerii (se spune) de multe ori / nu ştiu de colindă printre făpturile celor vii / sau printre morţi. Veşnicul fluviu, necontenit, / duce-n vâltoare cu sine / prin cele două tărâmuri, vârstele toate, / copleşindu-le glasul în amândouă.’’ (,,Elegia întâi’’); ,,Făptura, cu toţi ochii ei, / vede Largul. Doar ochii noştri sunt / ca şi întorşi şi-n juru-i aşezaţi în întregime, / curse pândind ivirea ei slobodă. / Afară ce viază, citim doar după chipul / necuvântătoarelor; căci chiar din pragul vieţii / sucim de-a-ndăratelea pruncul şi-l silim / să vadă întruchipări, îndărăt, nu Largul, care-i / întipărit atât de adânc pe chipul animalului. Liber de moarte. / Noi, doar pe ea o vedem; neînlănţuitei sălbăticiuni / îi stă pieirea pururi în urmă, / iar înainte-i îl are pe Domnul, şi colindă, / în veşnicie colindă, aidoma izvoarelor. / Niciodată nu ni se-ntinde, nici o singură zi, / spaţiul cel pur dinainte, în care florile / se deschid nemărginit. E numai lume necontenit / şi nicicând Fără-de-nu-niciundele: / Neîntinatul, Nestrăjuitul, pe care-l respiri / şi-l ştii nesfârşit şi nu-l râvneşti. Ca prunc / cât unul se pierde într-Însul, tăcut, / şi e zguduit. Ori altul moare şi este. // Fiindcă   în tinda morţii nu mai zăreşti moartea / şi-ţi pironeşti căutarea-n afară, în felul poate, / de nepreţuit, al necuvântătorului.’’(,,Elegia a opta’’); ,,Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut / în noi să renaşti? – nu-i oare visul tău / cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut! / Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire? / Pământule, dragule, eu o voiesc. O, crede-mă, / nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga – , una, / ah, una singură e sângelui chiar prea mult. / De nespus m-am alipit de tine din adânci depărtări. / Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi harul tău / e moartea cea bună. / Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul / nu se împuţinează… Viaţa, nemăsurat, / îmi irumpe în inimă.’’ (,,Elegia a noua’’)

ŞTEFAN DINCESCU