S-a înflăcărat din flacăra ţării şi s-a împrimăvărat din foamea de demnitate a ţării. Om cu trup viu şi trecător, a participat la evenimentele şi fenomenele istorice, dîndu-le o tălmăcire imediată, necesară sufletului imediat. A vibrat la idealurile ţării şi s-a făcut aer susţinător sub aripa ciocîrliei. S-a făcut fluier prin care să sufle sufletul; s-a făcut lance de care să fluture flamura. Culegerea de poezii populare, la a căror fixare scrisă a colaborat cu dreptul scînteietor al ciobanului fluieraş, a deschis larg gustul de cer albastru al sentimentelor noastre.
NICHITA STĂNESCU
FLUIERUL
În poiana verde am găsit un fluier
Şi i-am zis în treacăt: «O! fluier perdut,
Ai avut odată mult măestru şuier
Care uimea lumea, ş-acum eşti tăcut.
Astfel şi poetul viu în tinereţă
Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat fruntea trista bătrâneţă
Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat.»
Fluierul răspunde: «Frate, frăţioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulţămitoare;
Am cântat o doină, şi e de ajuns»
VASILE ALECSANDRI
Ca majoritatea romanticilor, Alecsandri a tratat folclorul ca un material, nu ca o operă constituită, şi i-a aplicat o croială proprie. Fie că a luat numai o idee, un motiv, fie că a luat un text întrucâtva structurat, el n-a avut scrupulul de a-i păstra autenticitatea (ideatică ori formală). Între poezii pe care le va fi auzit iniţial din gura unor ciobani şi altele pe care le-a scris el însuşi de la un capăt la altul nu există o diferenţă esenţială.
NICOLAE MANOLESCU,
O ISTORIE CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE
Specialiştii au trecut prin sită poeziile strânse de Alecsandri în antologie şi au ajuns la unele concluzii interesante. Din cele 60 de balade, 13 sunt cu certitudine creaţii proprii ale poetului. Acestora nu li s-a găsit nicio variantă. Chiar şi altora cărora li s-au descoperit una sau două variante, pot fi socotite ca aparţinându-i fiindcă este foarte probabil ca variantele să reprezinte o „cădere” în folclor a textelor lui Alecsandri însuşi. Tot aşa, din 25 de doine moldoveneşti, 12 sunt în mod incontestabil personale, iar din cele ardeleneşti, 8 sunt ale sale.
NICOLAE MANOLESCU,
O ISTORIE CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE
În sfârşit, Monastirea Argeşului arată că Alecsandri este creatorul a cel puţin două dintre marile mituri naţionale. Ca şi Mioriţa, şi Monastirea Argeşului i-a fost atribuită. (...) Tot ce este memorabil în baladă aparţine lui Alecsandri. Chiar numai comparând variantele din culegerile de la 1853 şi 1866, este limpede că Alecsandri a umblat pe text, a definitivat formulările, a eliminat lestul, deşi n-a mers mai departe de versul al paisprezecelea. Gheorghe Vrabie notează faptul că unele lucruri eliminate de poet se regăsesc în versiuni culese ulterior, deşi varianta din 1866 se impune ca fiind cea mai „cristalizată” şi nu va mai permite multe abateri.
NICOLAE MANOLESCU,
O ISTORIE CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE
INSCRIPŢIE PE UŞA POETULUI
Vasile Alecsandri ne inspiră dragoste şi recunoştiinţă pentru marile daruri pe care le-a făcut literaturii române. (…) Culegerea de poezii populare, la a căror fixare scrisă a colaborat cu dreptul scânteietor al ciobanului fluieraş, a deschis larg gustul de cer albastru al sentimentelor noastre. Atât să fi făcut numai şi stima noastră s-ar îndreptăţi la nesfârşit, cât durata în timp a patriei. (…) S-a înflăcărat din flacăra ţării şi s-a împrimăvărat din foamea de demnitate a ţării. Om cu trup viu şi trecător, a participat la evenimentele şi fenomenele istorice, dându-le o tălmăcire imediată, necesară sufletului imediat. A vibrat la idealurile ţării şi s-a făcut aer susţinător sub aripa ciocârliei. S-a făcut fluier prin care să sufle sufletul; s-a făcut lance de care să fluture flamura. A fost sânge pentru transfuzia de sentimente şi a strigat sculptând strigătul de victorie al soldaţilor Războiului de Independenţă.
NICHITA STĂNESCU, FIZIOLOGIA POEZIEI
Originalitatea lui Alecsandri nu s-a arătat în toată puterea decât târziu prin pe drept preţuitele Pasteluri. De obicei se observă aici percepţia naturii, totuşi nu aceasta e formula critică de înţelegere cea mai adecvată. Alecsandri, om indolent şi terorizat de intemperii, ascuns iarna în casa lui de la Mirceşti pe care zăpezile o apasă cu albele lor blănuri, se dedă kiefului său hibernal la gura sobei(succedaneu de soare) şi creează astfel la noi poezia intimităţii.
GEORGE CĂLINESCU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
Proza este partea cea mai trainică a operei lui Alecsandri. Exonerat de obligaţia metrică şi de gravitatea lirică, scriitorul îşi revarsă în pură divagaţie toate darurile sale amabile: umor, pictură, înlesnire orientală de narator. (...) Cu ochiul unui desenator pasionat de detalii inedite, surprinzând exoticul fără a-l transfigura, Alecsandri are predispoziţia statornică, de categoria spiritului critic,
de a nota grotescul şi pestriţul, pretenţia de ,,humour’’ britanic.
GEORGE CĂLINESCU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
MIHAI EMINESCU, EPIGONII
În Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni. Creangă este – şi va rămânea – unic pentru că împrejurările care l-au produs, care i-au permis să fie ceea ce a fost, s-au dus, s-au dus pentru totdeauna!
GARABET IBRĂILEANU
În chip curent se admiră în opera acestui humuleştean farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de frumuseţe. Lucrul este exagerat, deşi nu se poate contesta plăcerea rezultată din folosirea unui limbaj plin de moliciune, de altminteri cu o desăvârşită moderaţie, indiciu de tact artistic. Ca şi Caragiale, Creangă e un dramaturg deghizat în prozator, un monologist, şi limba sa e de fapt limba eroilor.
GEORGE CĂLINESCU
