CHARLES BAUDELAIRE
OPERA POETICĂ
5. Florile răului l-au transformat într-un poet blestemat.
Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă
romantismului, sunteţi diferit de toţi,
şi aceasta e cea mai mare calitate. ( Flaubert)
romantismului, sunteţi diferit de toţi,
şi aceasta e cea mai mare calitate. ( Flaubert)
Cu Baudelaire începe depersonalizarea liricii moderne, cel puţin în sensul că verbul liric nu se mai naşte din acea unitate a poeziei cu persoana empirică la care aspiraseră romanticii, în opoziţie cu tradiţia multiseculară a liricii dinaintea lor. Nu se poate acorda destulă importanţă celor afirmate de către Baudelaire însuşi în acest sens. Afirmaţiile sale nu sunt diminuate cu nimic prin faptul că vin în urma altora asemănătoare ale lui E.A.Poe; mai degrabă aceasta le situează în adevărata lor perspectivă. În afara Franţei, Poe este cel care a separat în modul cel mai hotărât lirica de inimă. El a vrut ca subiectul liricii să fie o stare de excitaţie entuziastă, neavând nimic comun cu pasiunea personală, nici cu beţia inimii.
HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE
Aproape toate poemele din Les Fleurs du Mal vorbesc pornind de la eu. Omul Baudelaire e întru totul aplecat asupra sa. Dar în actul poetic, acest preocupat de sine nu-şi priveşte aproape deloc eul empiric. Vorbeşte despre sine în măsura în care se ştie victima modernităţii. Ea apasă asupra sa ca un blestem. El însuşi a spus destul de des că suferinţa sa nu e numai a sa.
HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE
Într-o scrisoare vorbeşte despre «impersonalitatea deliberată a poemelor mele», înţelegând prin aceasta că sunt capabile să exprime orice stare de conştiinţă posibilă a omului, de preferinţă cele extreme. Lacrimi? Da, însă acelea «care nu vin din inimă». Charles Baudelaire justifică poezia tocmai prin capacitatea ei de a neutraliza inima personală.
HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE
El vorbeşte despre «plăcerea aristocratică de a displăcea», numeşte Les Fleurs du Mal «voluptate pasionată a rezistenţei» şi «un produs al urii», salută «şocul nervos» pe care îl provoacă poezia, se felicită că-l irită pe cititor şi că nu mai e înţeles de el.
HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE
Ruptura dintre autor şi public, apărută odată cu Rousseau, dusese în romantism la tema favorită a poetului însingurat, pe atunci tratată încă destul de melodios. Baudelaire o reia într-o tonalitate mai aspră. Îi conferă acel dramatism agresiv, care de acum încolo va caracteriza poezia şi arta europeană – chiar şi acolo unde intenţia de a şoca nu e proclamată explicit, sub formă de principii, ci reiese suficient de clar din opera însăşi.
HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE
Les amants des prostituées
Sont heureux, dispos et repus;
Quant à moi, mes bras sont rompus
Pour avoir étreint des nuées.
C’est grâce aux astres nonpareils,
Qui tout au fond du ciel flamboient,
Que mes yeux consumés ne voient
Que des souvenirs de soleils.
En vain j’ai voulu de l’espace
Trouver la fin et le milieu;
Sous je ne sais quel oeil de feu
Je sens mon aile qui se casse;
Et brûlé par l’amour du beau,
Je n’aurai pas l’honneur sublime
De donner mon nom à l’abîme
Qui me servira de tombeau.
CHARLES BAUDELAIRE
Iubiţii-atâtor desfrânate
Sunt fericiţi, sătui, uşori;
Eu, braţele, ce-au strâns doar nori
Le simt acuma sfărâmate.
Şi din toţi aştrii neatinşi,
Ce mi-au sclipit din înălţime,
Prin ochii-mi stinşi de-ntunecime
Trec amintiri de sori aprinşi.
Zadarnic bolta nesfârşită
Crezui s-o vântur cu noroc;
Sub nu ştiu care ochi de foc
Aripa mi-a căzut topită;
Şi ars de dorul de frumos,
N-am fost măcar slăvit ca unii,
Să-mi dărui numele genunii
Ce mi-a deschis mormântul jos.
CHARLES BAUDELAIRE
LES HIBOUX
Sous les ifs noirs qui les abritent,
Les hiboux se tiennent rangés,
Ainsi que des dieux étrangers,
Dardant leur oeil rouge. Ils méditent.
Sans remuer ils se tiendront
Jusqu’à l’heure mélancolique
Où, poussant le soleil oblique,
les ténèbres s’établiront.
Leur attitude au sage enseigne
Qu’il faut en ce monde qu’il craigne
Le tumulte et le mouvement;
L’homme ivre d’une ombre qui passe
Porte toujours le châtiment
D’avoir voulu changer de place.
CHARLES BAUDELAIRE
BUFNIŢELE
Pe negre stânci ce le-ocrotesc
Stau bufniţele în ciorchine,
Ca nişte zeităţi străine
Cu ochiul roşu. Se gândesc.
Fără să mişte,-aşa vor sta
Până la ceasul melancolic
Când, împingând un soare oblic,
Mari bezne se vor aşeza.
Din asta, înţelepţii-nvaţă,
Şi, mai presus de orice-n viaţă,
De zarvă şi mişcări se tem.
Căci omul, ameţit de jocul
De umbre iuţi, poartă-un blestem:
Că vrea mereu să schimbe locul.
CHARLES BAUDELAIRE
ÉPIGRAPHE POUR UN LIVRE CONDAMNÉ
Lecteur paisible et bucolique,
Sobre et naïf homme de bien,
Jette ce livre saturnien,
Orgiaque et mélancolique.
Si tu n’as fait ta rhétorique
Chez Satan, la rusé doyen,
Jette! Tu n’y comprendrais rien,
Ou tu me croirais hystérique.
Mais si, sans se laisser charmer,
Ton oeil sait plonger dans les gouffres,
Lis-moi, pour apprendre à m’aimer;
Ame curieuse qui souffres
Et vas cherchant ton paradis,
Plains-moi!... Si non, je te maudis!
CHARLES BAUDELAIRE
EPIGRAF PENTRU O CARTE OSÂNDITĂ
Naiv şi paşnic şi bucolic
Şi sobru cititor profan,
Aruncă-acest saturnian
Tom orgiac şi melancolic.
Căci, dacă-n studiul diabolic
Nu ţi-a fost dascălul Satan,
Isteric am să-ţi par. E-n van:
N-ai să pricepi nimic simbolic.
Dar dacă ochii-ţi pot răzbi
Lucizi a cerceta abisul
Citeşte-mă spre-a mă iubi.
Tu, suflet, care-ntr-un suprem
Chin crunt îţi cauţi paradisul.
Deplânge-mă!... Sau te blestem!
CHARLES BAUDELAIRE
L’ALBATROS
Souvent, pour s’amuser, les hommes d’equipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres a mers.
A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.
CHARLES BAUDELAIRE
ALBATROSUL
Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase,
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele, s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-mpiedică să meargă.
CHARLES BAUDELAIRE
LA MORMÂNTUL LUI BAUDELAIRE
Trec pietrele, măreţ cadavru,
rămas cu ploile în unghi!
Mai neizbit, las trupul meu acesta
la gândul tău să-ncline un genunchi.
Rup floarea transformată în paianjen,
şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,
şi îţi întind privirea mea cea fixă
de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.
Prea obosit din naştere, acuma
comunici osteneala despuiată
a orei de februarie, cu ploaie
de stâncă subţiată şi de piatră.
Baudelaire, idee masculină
a zonelor neutre de neant,
mişcare iute în mişcarea alcalină,
virus ce eşti al sângelui gigant,
vărsat de mari, poeţii lumii,
care alcătuită-a fost să fie
din capete cu trunchi şi membre
de-o gingaşă anatomie,
limb, tu, pervers şi fără semn
al nemişcării dom de oase!
Las un genunchi în unghi solemn
în centrul unei ţări ploioase.
NICHITA STĂNESCU
PREŞEDINTELE BAUDELAIRE
Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică
locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.
Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.
Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul alb.
Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.
Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă
şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.
Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenţa în ultima vreme.
NICHITA STĂNESCU
MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE
Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră
Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră
Ce foi uscate 'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce
Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.
Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră
Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră
Ce foi uscate 'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce
Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.
STÉPHANE MALLARMÉ
CHARLES BAUDELAIRE, ALBATROSUL
,,El vorbeşte despre «plăcerea aristocratică de a displăcea», numeşte
Les Fleurs du Mal «voluptate pasionată a rezistenţei» şi «un produs
al urii», salută «şocul nervos» pe care îl provoacă poezia, se felicită
că-l irită pe cititor şi că nu mai e înţeles de el.’’
(Hugo Friedrich, Structura liricii moderne)
Cea mai tradusă poezie ale lui Charles Baudelaire este ,,L’Albatros’’:
,,Souvent, pour s’amuser, les hommes d’equipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres a mers.
A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.’’
Traducătorii ,,Albatrosului’’ sunt: Alexandru Andriţoiu, Tudor Arghezi, Şerban Bascovici, Emil Bărbulescu, C.Z.Buzdugan, Ion Caraion, Panait Cerna, Ana Codreanu, Mihail Codreanu, Al.Colorian, George Dan, Ion M. Gane, G.Lazăr Demetrescu, Ştefan Aug. Doinaş, Grigore Hagiu, Al. Hodoş, Lazăr Iliescu, Nicolae Iorga, George Murnu, Alexandru Philippide, Petru Sfetca, Mihai Stănescu, Constantin Stelian, Aurel Tita, Nicolae Ţimiraş, C.D. Zeletin, Romulus Vulpescu.
În literatura străină albatrosul figurează în balada ,,Povestea bătrânului marinar’’ de Samuel Taylor Coleridge, dar şi în roamnul ,,Moby Dick’’ de Herman Melville: ,,Gheaţă-mprejur, în spate,-n faţă, / Oceanul era plin – / Trosnind, crăpând, mugind, urlând / Cu vuiet de leşin! // Dintr-un nor gros un albatros / Veni într-un târziu; / Toţi creştineşte l-am slăvit / Ca pe un suflet viu. // Mâncă mâncări lui neştiute / Şi se roti pe-aproape…/ Şi-au fost scăpaţi, căci gheaţa prinse / Cu bubuit să crape. // Porni vânt bun, iar albatrosul / Ne urmări în zbor; / Când marinarii îl chemau / Venea la joaca lor. // Sta nouă ceasuri cocoţat / Pe vergi şi pe vintrele; / Iar luna licărea bolnav / Prin negurile grele. // (…) Fărădelegea mea vestea / Urgie tuturor; / Toţi, într-un glas, spuneau c-am tras / Şi-am săvârşit omor. / «Tâlhare!»,-au zis, «de ce-ai ucis / Pe-al brizei vestitor?» // Măreţul Soare răsări, / Ca domnul Sfânt la faţă; / Toţi dar jurară c-am ucis / Pe-un vestitor de ceaţă. / «E bine c-ai răpus», mi-au spus, / «Pe-un vestitor de ceaţă». // Sub vântul viu a prins pârâu / De spume să se sape; / Noi eram primii care brăzdam / Acele mute ape.’’ (Coleridge); ,,Îmi amintesc de primul albatros pe care l-am văzut. Era în timpul unei furtuni care nu se mai sfârşea, în apropierea mărilor antarctice. Îmi terminasem cartul de dimineaţă, jos în cală, şi ieşisem pe puntea mohorâtă; acolo, lângă tambuchiul principal, văzui o fiinţă regală şi împenată, de o albeaţă neprihănită, cu un cioc încovoiat, roman, sublim. În răstimpuri, îşi boltea aripile de arhanghel de parcă ar fi vrut să acopere o întreagă arcă sfântă. Din când în când tremura şi bătea din aripi. Mă închinai ca Abraham în faţa îngerilor; apariţia asta era atât de albă, aripile îi erau atât de largi şi aşa cum stătea acolo părea atât de surghiunită, încât uitai amintirile mele păcătoaSe despre tradiţii şi despre oraşe. Privii mult timp la minunea aceea cu pene. N-aş putea descrie decât vag toate ideile care îmi trecură atunci prin cap. Până la urmă mă reculesei şi, întorcându-mă, întrebai pe un marinar ce pasăre era aceea. «Un goney» – îmi răspunse acela. Nu auzisem până atunci de numele acesta. Era oare cu putinţă ca fiinţa aceea glorioasă să fie atât de necunoscută de pământeni? Nu, desigur. După câtva timp am aflat că goney era numele dat albatrosului de către unii marinari. Versurile lui Coleridge nu aveau nimic de-a face cu impresiile pe care le avui când zării pasărea aceea pe punte, căci atunci nu citisem încă «Rhyme» şi nici nu întâlnisem albatrosul. Prin cele spuse mai sus nu fac decât să întăresc indirect meritele atât de strălucitoare ale poemului şi ale poetului. Susţin deci că în albeaţa sa minunată, pasărea ascunde taina farmecului său, adevăr cu atât mai puternic cu cât există un solecism: sunt unele păsări numite «albatroşi cenuşii»; le-am văzut şi pe acestea adeseori, dar niciodată nu mi-au dat o emoţie pe măsura celei ce o avusei când mă întâlnii cu pasărea antarctică. Cum a putut fi prinsă făptura asta nepămînteană? Dacă păstraţi secretul, am să v-o spun:cu undiţa şi cu un cârlig înşelător, în timp ce pasărea plutea pe mare! Până la urmă căpitanul a folosit-o ca mesager, legându-I de gât o bucată de piele pe care scrisese ora şi poziţia vasului; apoi i-a dat drumul.”(H. Melville, Moby Dick)
În spaţiul literar românesc contemporan, fragedul, clocotindul, tragicul Nicolae Labiş semnează recviemul albatrosului, indimenticabilă zoofanie icariană:
,,Când dinspre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus,
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.’’ (,,Albatrosul ucis’’)
,,Albatrosul’’ valorifică simbolic psihoza ascensiunii, al cărei avers şi revers sunt înălţarea şi prăbuşirea, ambele mistuitoare, ambele înecate în indiferenţa Cerului, în absenţa Divinităţii: ,,Ţelul înălţării nu e numai depărtat, ci e şi gol, este o idealitate fără conţinut. Nu e decât un pol al tensiunii, abordat hiperbolic, dar neatins. Situaţia se repetă la Baudelaire peste tot. Idealitatea goală e de provenienţă romantică. Dar Baudelaire o dinamizează, dându-i o forţă de atracţie care, provocând o încordare excesivă spre înalt, îl face să se prăbuşească pe cel încordat. La fel ca şi răul, contrânge la supunere, fără ca încordarea să slăbească în cel supus. De aici echivalarea dintre «ideal» şi «abis» sau formulări ca «ideal mistuitor», «sunt legat de groapa idealului», «azur inancesibil»” (Hugo Friedrich, Op.cit., p.45). Practicant al «plăcerii aristocratice de a displăcea», eul poetic sabotează relaţia cu destinatarul: ,,Ruptura dintre autor şi public, apărută odată cu Rousseau, dusese în romantism la tema favorită a poetului însingurat, pe atunci tratată încă destul de melodios. Baudelaire o reia într-o tonalitate mai aspră. Îi conferă acel dramatism agresiv, care de acum încolo va caracteriza poezia şi arta europeană – chiar şi acolo unde intenţia de a şoca nu e proclamată explicit, sub formă de principii, ci reiese suficient de clar din opera însăşi” (Hugo Friedrich, Op.cit., p.41). Baudelaire, numind Les Fleurs du Mal ,,un produs al urii”, salută ,,«şocul nervos» pe care îl provoacă poezia, se felicită că-l irită pe cititor şi că nu mai e înţeles de el’’ (Hugo Friedrich, Op.cit., p.41), ceea ce ne provoacă să-l suspectăm de candid histrionism literar. Discursul poetic din ,,Albatrosul’’ baudelairean se organizează strofic; avem patru catrene cu rime sinclasiale şi heteroclasiale repartizate conform schemei ABAB. Bizarele spaţii imaginare ale creaţiei geniale sunt greu accesibile vulgului, inocenta ablepsie a contemporanilor amplificând trauma geniului agitat, suspicios, însetat de rapidă confirmare totală, definitivă, fiindcă opera literară îşi făureşte dureros destinatarul, lentoarea fenomenului motivând vulnerabilităţile receptării, aceasta situându-se întotdeauna într-un dezacord temporal cu opera literară:
,,Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase,
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele, s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.’’(,,Albatrosul’’)
În 25 iunie 1857, editorul August Poulet-Malassis, căruia Charles Baudelaire îi încredinţase manuscrisul în 4 februarie 1857, lansează volumul ,,Les Fleurs du Mal’’ într-un tiraj de 1300 de exemplare; în 5 iulie, în Le Figaro, Gustave Bourdin declanşează campania împotriva acestei cărţi; în 20 august 1857, Ernest Pinard, substitutul procurorului imperial din Camera corecţională, obţine amendarea lui Charles Baudelaire cu 300 de franci pentru violarea pudibondei morale publice, sancţionaţi pecuniar fiind şi editorii, cu câte 100 de franci fiecare; alt nobil succes al orbetelui justiţiei, Ernest Pinard, se materializează în interzicerea a 6 poezii (,,Lesbos’’, ,,Delfina şi Ipolita”, ,,Lethe”, ,,Celei care e prea veselă”, ,,Podoabele”, ,,Metamorfozele vampirului”), interdicţia republicării lor fiind anulată în 1949. Conflictul dintre Poet şi Veac, conştiinţa construirii publicului, se exprimă prin sonetul ,,Épigraphe pour un livre condamné’’(,,Lecteur paisible et bucolique, / Sobre et naïf homme de bien, / Jette ce livre saturnien, / Orgiaque et mélancolique. // Si tu n’as fait ta rhétorique / Chez Satan, la rusé doyen, / Jette! Tu n’y comprendrais rien, / Ou tu me croirais hystérique. // Mais si, sans se laisser charmer, / Ton oeil sait plonger dans les gouffres, / Lis-moi, pour apprendre à m’aimer; // Ame curieuse qui souffres / Et vas cherchant ton paradis, / Plains-moi!... Si non, je te maudis!’’), pe care ni-l propune traducerea lui Romulus Vulpescu:
,,Naiv şi paşnic şi bucolic
Şi sobru cititor profan,
Aruncă-acest saturnian
Tom orgiac şi melancolic.
Căci, dacă-n studiul diabolic
Nu ţi-a fost dascălul Satan,
Isteric am să-ţi par. E-n van:
N-ai să pricepi nimic simbolic.
Dar dacă ochii-ţi pot răzbi
Lucizi a cerceta abisul
Citeşte-mă spre-a mă iubi.
Tu, suflet, care-ntr-un suprem
Chin crunt îţi cauţi paradisul.
Deplânge-mă!... Sau te blestem!’’
Sensibilitatea poetică, dar şi gândirea auctorială asupra fenomenului creaţiei evoluează mai precipitat, mai spectacular decât receptarea propriu-zisă, orizontul de aşteptare fiind mai conservator, mai inflexibil. Orice cutezanţă poetică alertează, şochează, declanşează retractilitate, replici; în cele din urmă sistemul de receptare devine tolerant, hipocoristic: orice big-bang poetic îmbătrâneşte, se clasicizează. ,,Unei” opere literare îi este indispensabil ,,un” interpret. Cutezanţei poetului trebuie să i se răspundă prin cutezanţa criticului literar. Ambii, poetul şi exegetul său, trebuie să îşi asume destinul icaric, hybris-ul egal întemeietor şi distrugător (,,Iubiţii-atâtor desfrânate / Sunt fericiţi, sătui, uşori; / Eu, braţele, ce-au strâns doar nori / Le simt acuma sfărâmate. // Şi din toţi aştrii neatinşi, / Ce mi-au sclipit din înălţime, / Prin ochii-mi stinşi de-ntunecime / Trec amintiri de sori aprinşi. // Zadarnic bolta nesfârşită / Crezui s-o vântur cu noroc; / Sub nu ştiu care ochi de foc / Aripa mi-a căzut topită; // Şi ars de dorul de frumos, / N-am fost măcar slăvit ca unii, / Să-mi dărui numele genunii / Ce mi-a deschis mormântul jos.” – ,,Plânsul unui Icar”):
,,Les amants des prostituées
Sont heureux, dispos et repus;
Quant à moi, mes bras sont rompus
Pour avoir étreint des nuées.
C’est grâce aux astres nonpareils,
Qui tout au fond du ciel flamboient,
Que mes yeux consumés ne voient
Que des souvenirs de soleils.
En vain j’ai voulu de l’espace
Trouver la fin et le milieu;
Sous je ne sais quel oeil de feu
Je sens mon aile qui se casse;
Et brûlé par l’amour du beau,
Je n’aurai pas l’honneur sublime
De donner mon nom à l’abîme
Qui me servira de tombeau.’’ (,,Les plaintes d’un İcare”)
CHARLES BAUDELAIRE, BUFNIŢELE
,,Cu Baudelaire începe depersonalizarea liricii moderne,
cel puţin în sensul că verbul liric nu se mai naşte
din acea unitate a poeziei cu persoana empirică
la care aspiraseră romanticii, în opoziţie cu tradiţia
multiseculară a liricii dinaintea lor.’’
(Hugo Friedrich, Structura liricii moderne)
Bestiarul este ,,temeinic instalat atât în limbă, în mentalitatea colectivă, cât şi în reveria individuală’’; simbolismul animal ,, pare foarte vag, deoarece e prea răspândit’’; există o ,,mitologie fabuloasă privitoare la moravurile animalelor pe care observaţia directă nu face decât s-o contrazică’’; orientarea teriomorfă a imaginaţiei ,,formează un strat profund, pe care experienţa nu-l va putea niciodată contrazice, într-atât de refractar este imaginarul la dezminţirea experimentală’’, căci imaginaţia, oricând şi oriunde, ,,maschează tot ce nu o slujeşte’’(Gilbert Durand, Structuri antropologice ale imaginarului, p.81). Bestiarul ,,alcătuieşte un adevărat tezaur al cunoaşterii şi o sugestivă istorie a raporturilor dintre om şi lumea animalelor’’(Ivan Evseev, Cuvânt-simbol-mit, p.106). Obiectele ,,nu au semnificaţii, ci numai atribute, propietăţi şi manifestări’’, funcţia simbolică fiind rezultatul unui ,,act de valorificare gnoseologică şi axiologică’’(Ivan Evseev, Op.cit., p.103). Funcţia simbolică ,,va câştiga în profunzime ideatică şi putere expresivă dacă are în vedere nu laturile banale ale existenţei umane, ci vizează momentele ei cele mai semnificative şi tulburătoare, vorbindu-ne ceva despre enigmele naşterii, vieţii şi morţii sau dacă ridică vălul ce ascunde privirii omului mecanismele tainice ce pun în mişcare rosturile acestei lumi’’(Ivan Evseev, Op.cit., p.102). Graţie vocaţiei de homo simbolicus, obiectele devin ,,matrice deja constituită a altor lucruri şi fenomene din natură sau societate’’, fiindcă ,,orice obiect din natură sau din lumea culturii poate fi valorificat în chip simbolic’’(Ivan Evseev, Op.cit., p.101).
Bufniţa, ferindu-se de lumina zilei, devine simbolul ,,tristeţii, întunericului, singurătăţii şi melancoliei’’; la egipteni reprezintă ,,frigul, bezna, moartea’’; în China era ,,identificată cu toba şi cu trăsnetul’’, simboliza ,,principiul yang şi chiar excesul de yang’’; la algonchini, în riturile iniţiatice, în cortul de ceremonie apare un ,,om-bufniţă care arată drumul spre Ţinutul de la Soare-apune, împărăţia morţilor’’, deci psihopompul; ca ,,vestitor al morţii’’, i se atribuie ,,putere malefică’’ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, I, p.214), dar îşi funcţie de protecţie: ,,Bufniţa îndepărtează toate duhurile, conform credinţei populare din Altai. În multe locuri, când copiii se îmbolnăvesc, şi azi mai dăinuie obiceiul de a se prinde o bufniţă şi de a o hrăni în speranţa că această pasăre va alunga duhurile rele care atacă leagănul’’ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.cit., III, p.26). Bufniţa – ,,pasăre a înţelepciunii care nu poate vedea decât noaptea” – se constituie în zoofanie a savanţilor, a criticilor, recuzându-li-se acestor spirite omnipotenţa ideatică, ironizându-li-se imanenta ablepsie (Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare, p.44).
În ,,Les Fleurs du Mal’’, vezi ,,Spleen et Idéal’’, Charles Baudelaire include poezia ,,Les hiboux’’, sonet format din două catrene şi din două terţine, având rimele sinclasiale şi heteroclasiale distribuite conform schemei ABBA, în catrene, şi AAB – CBC, în terţine:
,,Sous les ifs noirs qui les abritent,
Les hiboux se tiennent rangés,
Ainsi que des dieux étrangers,
Dardant leur oeil rouge. Ils méditent.
Sans remuer ils se tiendront
Jusqu’à l’heure mélancolique
Où, poussant le soleil oblique,
les ténèbres s’établiront.
Leur attitude au sage enseigne
Qu’il faut en ce monde qu’il craigne
Le tumulte et le mouvement;
L’homme ivre d’une ombre qui passe
Porte toujours le châtiment
D’avoir voulu changer de place.’’(,,Les hiboux’’)
Sonetul ,,Bufniţele’’ a fost tradus în limba română de N. Argintescu-Amza, Mihai Beniuc, C.Z. Buzdugan, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Focşeneanu, Al. Hodoş, Gherghinescu Vania, Lazăr Iliescu, Neculai Roşca, Aurel Tita (Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal / Florile răului, Editura Gunivas, 2001), Al.Cerna-Rădulescu (Charles Baudelaire, Florile răului, Editura Univers, 1991). Din antologia Editurii Gunivas, transcriem poezia ,,Bufniţele’’ în traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş:
,,Pe negre stânci ce le-ocrotesc
Stau bufniţele în ciorchine,
Ca nişte zeităţi străine
Cu ochiul roşu. Se gândesc.
Fără să mişte,-aşa vor sta
Până la ceasul melancolic
Când, împingând un soare oblic,
Mari bezne se vor aşeza.
Din asta, înţelepţii-nvaţă,
Şi, mai presus de orice-n viaţă,
De zarvă şi mişcări se tem.
Căci omul, ameţit de jocul
De umbre iuţi, poartă-un blestem:
Că vrea mereu să schimbe locul.’’(,,Bufniţele’’)
Charles Baudelaire, recomandându-ne ,,pacea’’ şi ,,imobilitatea’’ bufniţelor, poetizează figura gânditorului deconectat de la real, care aspiră să-şi obtureaze simţurile, dacă faptul ar fi pe deplin realizabil, care se sustrage jocului umbrelor, al aparenţelor, al succedaneelor, fiindcă esenţele se îndârjesc să ni se refuze. Lumea, în viziunea lui Schopenhauer şi a lui Baudelaire, este ,,un teatru de marionete unde se joacă o farsă sinistră’’(Patrick Dupouey, Dicţionar de cultură generală, p.508). Într-o lume ,,fără divinitate şi fără transcendenţă”, voinţa-de-a-trăi, elan orb, nimic nu urmăreşte, nicăieri nu conduce: ,,Niciodată un scop adevărat, niciodată o satisfacţie finală, nicăieri un loc de odihnă’’(Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, p.56). Eul nostru empiric, acest spaţiu al coliziunii contrariilor insomniace, trebuie să se elibereze de agitaţie, programat, progresiv, prin disciplinare, prin gâtuirea voinţei-de-a-trăi, să ajungă la asceză, la ataraxie. Idolatrizând pasivizarea, indiferenţa, resemnarea, Omul lui Arhtur Schopenhauer resuscitează, cu siguranţă, buddhismul Upanişadelor.
Începând din 15 iulie 1848, când, în La Liberté de Penser, Charles Baudelaire publică prima traducere din opera lui Edgar Allan Poe: Révélation magnétique, până în ianuarie 1865, când, în Le Monde illustré, apare Le Système du docteur Gordon et du professeur Plume, cel din urmă text tradus din proza lui Poe, creatorul Florilor răului a fost ,,agentul literar” al scriitorului american în Franţa. Cum se motivează baudelairiana ,,obsesie Poe”? Explicaţia ne parvine prin Hugo Friedrich: ,,Baudelaire l-a tradus pe Poe şi i-a asigurat astfel, cel puţin în Franţa, acea influenţă care continuă pînă în secolul al XX-lea, fapt despre care autorii angolo-saxoni – ultimul dintre ei fiind Eliot – obişnuiesc să se arate miraţi. Pentru noi intră în consideraţie cele două eseuri ale lui Poe, A Philosophy of Composition (1846) şi The Poetic Principle (1848). Sunt monumente ale unei inteligenţe artistice care-şi obţine rezultatele din observarea propriei poezii. Ele întrupează aceea coincidenţă dintre poezie şi meditaţie echivalentă cu poezia (aici chiar superioară ei), care este şi ea un simptom esenţial al modernităţii. Baudelaire a tradus primul eseu integral, iar din al doilea fragmente. Teoriile expuse în ele şi le-a însuşit în mod declarat.”(Structura liricii moderne, p.47) Autorul ,,Corbului”, fiind bântuit de demonul polemicii, şarjează împotriva poeticii romantice, desacralizându-i însăşi esenţa: cultul inspiraţiei: ,,Majoritatea scriitorilor – în special poeţii – preferă să dea de înţeles că ei compun printr-un soi de sublimă frenezie, printr-o intuiţie estatică, şi s-ar înfiora pur şi simplu dacă ar lăsa publicul să arunce o privire în culise, să zărească cum se înfiripă în gândirea lor rudimentară, în continuă schimbare – scopurile adevărate pe care ei le înţeleg doar în ultima clipă – nenumăratele licăriri ale ideii care nu a ajuns să se cristalizeze, închipuirile, ferm conturate, la care renunţă însă, în disperare, neputându-le stăpâni, procesul de atentă selecţie şi respingere, ştersăturile şi interpolările dureroase, cu un cuvânt, toate roţile şi rotiţele, toată maşinăria necesară schimbării decorului, scările şi trapele, penele de cocoş, vopseaua roşie şi peticele negre, care, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, reprezintă recuzita unui histrio literar”(Edgar Allan Poe, Filozofia compoziţiei, p.46). Afirmaţia potrivit căreia este ,,un caz rar să întâlneşti un autor care să fie în stare să refacă, pas cu pas, drumul pe care a ajuns la un anume rezultat” se corelează cu aserţiunea conform căreia ,,nu am avut vreodată nici cea mai mică greutate în a-mi aminti fazele treptate ale vreuneia dintre compoziţile mele”; intenţionând să-şi popularizeze ,,acel modus operandi prin care a fost realizată una dintre lucrările mele”, Poe, eseistul, îşi etalează intenţionalitatea auctorială: ,, Aleg Corbul ca fiind cel mai cunoscut poem al meu. Scopul meu este să dovedesc că nici un moment din compunerea lui nu poate fi pus pe seama unui accident sau a unei intuiţii, că lucrarea a înaintat, pas cu pas, spre forma definitivă, cu precizia şi cu consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”(Edgar Allan Poe, Op.cit., p.47).
Charles Baudelaire, acţionând sub influenţa eseisticii poeşti, aserţionează că tot ceea ce ,,e frumos şi nobil e rezultatul raţiunii şi al calculului”(Hugo Friedrich, Op.cit., p.37); propun, din nevoia de persuadare, trei extrase din cartea Structura liricii moderne de Hugo Friedrich, pledând câteşitrele în sensul baudelairienei fraze anterioare, fortificând această polemică viziune asupra procesului creator: ,,Aproape toate poemele din Les Fleurs du Mal vorbesc pornind de la eu. Omul Baudelaire e întru totul aplecat asupra sa. Dar în actul poetic, acest preocupat de sine nu-şi priveşte aproape deloc eul empiric.Vorbeşte despre sine în măsura în care se ştie victima modernităţii. Ea apasă asupra sa ca un blestem. El însuşi a spus destul de des că suferinţa sa nu e numai a sa.’’(p.33); ,,Cu Baudelaire începe depersonalizarea liricii moderne, cel puţin în sensul că verbul liric nu se mai naşte din acea unitate a poeziei cu persoana empirică la care aspiraseră romanticii, în opoziţie cu tradiţia multiseculară a liricii dinaintea lor. Nu se poate acorda destulă importanţă celor afirmate de către Baudelaire însuşi în acest sens. Afirmaţiile sale nu sunt diminuate cu nimic prin faptul că vin în urma altora asemănătoare ale lui E.A.Poe; mai degrabă aceasta le situează în adevărata lor perspectivă. În afara Franţei, Poe este cel care a separat în modul cel mai hotărât lirica de inimă. El a vrut ca subiectul liricii să fie o stare de excitaţie entuziastă, neavând nimic comun cu pasiunea personală, nici cu beţia inimii.’’(p.32); ,,Într-o scrisoare vorbeşte despre «impersonalitatea deliberată a poemelor mele», înţelegând prin aceasta că sunt capabile să exprime orice stare de conştiinţă posibilă a omului, de preferinţă cele extreme. Lacrimi? Da, însă acelea «care nu vin din inimă». Charles Baudelaire justifică poezia tocmai prin capacitatea ei de a neutraliza inima personală’’(p.33).
Sonetul baudelairian ,,Bufniţele”camuflează – irecuzabil! – o ars poetica, un modus operandi: eul creator trasează drumul ,,de la neutralizarea persoanei la dezumanizarea subiectului liric”(Hugo Friedrich, Op.cit., p.33). Prin aceste măşti (,,Bufniţele”; ,,Albatrosul”; ,,Plânsul unui Icar”; ,,Lebăda”) pe care le selectează şi le experimentează, eul poetic se proteizează; fărâmiţându-se, esenţa se deconspiră surprinzându-se inedit, unitar: ,,Graţie acestor măşti care reprezintă – paradoxal – principiul însuşi al lirismului, eul profund şi creator al poetului devine multiform, ni se prezintă ca indice al unei unităţi în pluralitate’’(Ştefan Aug. Doinaş, Aventurile lui Proteu). Fiindcă: ,,Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou.”(Charles Baudelaire), voluptatea diseminării în măşti, principiu generativ al operei, o ilustrăm printr-un sonet din Aventurile lui Proteu de Ştefan Aug. Doinaş:
„Sunt cel ce nu sunt. Nencetat un altul
şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme
se bulucesc în mine să-şi transforme
târâşul, zborul, umbletul şi saltul.
Cunosc oceanul cu vâltori enorme
şi vipia ce bântuie înaltul.
Argintul, zgura, sângele, cobaltul
le-mbrac în tot mai felurite forme.
Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie
nu numai o figură, ci o mie –
diverse-n grai, în gest, în răsuflare.
Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei
în cercul schimbător al preferinţei:
azi om sau peşte, mâine zeu sau floare.”
(,,Metamorfozele’’, I)
FLORIN DANIEL DINCA
