GRIGORE VIERU
OPERA POETICĂ
♦ Numele tău (1968)
♦ Aproape (1974)
♦ Un verde ne vede (1976)
♦ Fiindcă iubesc (1980)
♦ Poezii (1983)
♦ Taina care mă apără (1983)
♦ Scrieri alese (1984)
♦ Cel care sunt (1987)
♦ Mama (1988)
♦ Rădăcina de foc (1988)
DOAMNE, PENTRU CE VINĂ NEŞTIUTĂ
AM FOST PEDEPSIT CU DORUL
DE A ZĂMISLI FRUMUSEŢE?
LUCIAN BLAGA, MEŞTERUL MANOLE
Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.
GRIGORE VIERU
Acum, ca să fiu sincer cu mine însumi, cu Dumneata, dragă cititorule, mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o scrisă-n ţărână cu băţul, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – pe cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului – a vorbi sănătos limba mamei este o datorie,
una dintre cele patriotice.
GRIGORE VIERU,
RĂDĂCINA DE FOC (1988)
Ce diferenţiază logosul lui Grigore Vieru, conferindu-i un prestigiu special în contextul liric republican, e o anume densitate, o tensiune, o notă de dramatism interiorizat, contrapunctate de melancolii liniştite, dulci, şi de gingăşii. Tonalităţile în care se comunică aceste stări variază, natural, de la o piesă la alta, însă cu o mai mare frecvenţă a unora, îndeosebi a celor de rezonanţă blagiană, identificabile în unele dintre versurile cele mai izbutite. (...) Tipic poeta vates, Vieru a contribuit şi contribuie esenţial la deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni.
DUMITRU MICU
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un stegar. A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate. Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale. De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde şi încredere. Şi îi îndeamnă să continue lupta. Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate ca până la urmă să nu învingă.
NICOLAE DABIJA
A murit fratele lui Eminescu
(Literatura şi Arta, 22 ianuarie 2009)
„SUNT IARBĂ. MAI SIMPLU NU POT FI”
MICĂ BALADĂ
Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
pe Alexandra, pe İoana…
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!
GRIGORE VIERU
NU AM
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă–
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
GRIGORE VIERU
LOCUIESC
Locuiesc la marginea
Unei iubiri.
La mijlocul ei
Trăieşte credinţa mea.
Locuiesc la marginea
Unui cântec.
La mijlocul lui
Trăieşte speranţa mea.
Locuiesc la marginea
Unei pâini.
La mijlocul ei–
Dragostea mea pentru voi.
GRIGORE VIERU
NOPŢILE MAMEI
Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumina
Şi-ai coase.
Dar dorm
Doamna şi domnul.
Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
İeşi la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni până-n zori,
În pârg,
Spice de nehodină.
Lumini pe târg:
Mirişte străină.
GRIGORE VIERU
INSCRIPŢIE PE CARTEA COPILĂRIEI
Sunt vechi.
Ca taina şi ca marea.
Ca raza cea de sus
A bolţii.
În mine n-a murit
Mirarea,
Chiar dacă
Mă răniră colţii.
Sunt vechi.
Cu lacrima de-o samă,
Cea de la care-mi
Iau fiinţă.
Iubirii îi dau chip de mamă
Şi urii
Chip de suferinţă.
GRIGORE VIERU
INSCRIPŢIE PE O VIOARĂ
Din bunuri
Câte fostu-ne-au lăsate,
Eu am păscut înfometat
Ideea
Pe dealurile cele mai
Sărate,
De-aceea ars mi-i sufletul,
De-aceea.
Şi-asemeni cântăreţului–
Al vieţii–
Sub ceruri
Ce topite cură,
Am dus la gură
Fluierul arşiţei
Şi-o stea de sus
M-a sărutat pe gură.
GRIGORE VIERU
MI-I DOR
Nu-mi ajung ochii să te plâng.
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Mă doare căsuţa,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimic, mamă,
Numai de tine mi-i dor.
GRIGORE VIERU
NICOLAE DABIJA
(1948, Codreni)
OPERA POETICĂ
♦ Ochiul al treilea (1975)
♦ Apă neîncepută (1980)
♦ Zugravul anonim (1985)
♦ Aripă sub cămaşă (1989)
♦ Mierla domesticită (1992)
♦ Dreptul la eroare (1993)
♦ Lacrima care vede (1994)
♦ Oul de piatră (1995)
♦ Cerul lăuntric (1998)
♦ Fotograful de fulgere (1998)
♦ Poezia, bucuroasă de tristeţe (1998)
MIHAIL DOLGAN,
DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE
Virtuoz al unui grai de tonalitate moldavă domoală, cu iz de „limbă sfântă”, de limbă a „vechilor cazanii”, grai în care nu osteneşte să cânte peisajul autohton,
cu „dealuri în zeghe de lumină-nveşmântate”, cu nori ce par bărbi de cronicari, tăiate de spadele ienicerilor, să celebreze eroii neamului, „de la care-mprumută lumină astrele”, să evoce mari creatori, de la poetul naţional la Meşterul Manole şi Zugravul anonim, care, prin „cele schituri”, „înmoldoveneşte veşnicii”, Nicolae Dabija (n.1948) ştie să-l mlădieze în funcţie de stări sufleteşti diverse, de la cele proprii intimităţii şi reveriei la modurile revoltei şi ale dezgustului.
DUMITRU MICU,
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE
Ană, Ană,
soarele pe cer e-o rană.
Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire.
Dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.
Ană, Ană,
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat şi nu se mai aud.
Ană, Ană,
soare-ascuns într-o broboană.
Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.
Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană,
Ană.
Ană,
picată din icoană.
...Eu când văd că ea nu vine
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole:
– Maanole,
Manoole!
NICOLAE DABIJA
BALADĂ CU TOMA ALIMOŞ
Departe, frate, departe,
departe, însă nu foarte –
între viaţă şi-ntre moarte,
departe, frate, departe,
departe, însă nu foarte,
sub cer cu stele sparte,
treceam singur pe coline,
calul meu murea sub mine
şi eu mort în şaua lui:
cobor dealul parcă-l sui;
arşiţa mai mult mă-ngheaţă,
şi-i noapte de dimineaţă.
Iar în cer era devreme,
moartea mi-a zis: nu te teme.
Moartea mi-a zis: nu te teme,
că în cer încă-i devreme.
Luna când ieşea din râu,
ea-mi ţinea calul de frâu –
să pot trece-n ceea parte
departe, frate, departe…
Departe, însă nu foarte.
NICOLAE DABIJA
TESTAMENT
Copiii mei, îşi toarce steaua firul –
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moştenire trandafirul,
lumina lui de pace şi durere.
Şi spinii, ce văzduhurile ară:
să sângeraţi de ei, în veşnicii,
mireasma care-n orice primăvară–
deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…
Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,
nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,
sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:
vă las ca moştenire trandafirul.
Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat–
în veci n-o să vi-l poată răpi nime,
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne!
Mireasma lui scrie pe vânt poeme.
Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul–
tufele scunde ard ca nişte steme!
Vă las ca moştenire trandafirul.
NICOLAE DABIJA
SĂRACĂ ŢARĂ BOGATĂ
Frunză verde foaie lată,
săracă ţară bogată!
Neam pribeag, nu undeva–
emigrant în ţara ta!
Tot ai zis c-aşa ţi-i scris:
să fii liber doar închis!
Necăjitul meu popor,
că-ţi mai arde de umor!
Of, sătulule flămând
lângă ape însetând!
Cum cerşim cu gura mută
pâinea tot de noi crescută.
Ţara mea de oameni trişti,
mult mă mir că mai exişti,
ciopârţită în bucăţi
că te mai găsesc pe hărţi.
Tot mai tristă te apuc
de când orbii te conduc
Şi te duc – şontâc!– de zor
spre Măreţul viitor.
Săracă ţară bogată,
vine vântul să te bată,
vine cerul să te ningă
şi toţi morţii să te plângă.
N-o să mori de două ori:
larg ţi-a fost în închisori
şi cald ţi-a fost în Siberii,
ţară prinsă-ntre imperii.
Fii cu Dumnezeu atentă:
te prefaci in-de-pen-den-tă,
te prefaci c-ai fi stăpână –
cu cătuşele la mână!
Şi iar verde foaie lată,
săracă ţară bogată,
săracă ţară furată,
mai şi cânţi, trasă pe roată…
NICOLAE DABIJA
