ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, OVIDIU LA TOMIS

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ 
 (22 aprilie 1922 - 25 mai 2002)

 OVIDIU LA TOMIS

METAMORFOZELE

Sunt cel ce nu sunt. Nencetat un altul

şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme

se bulucesc în mine să-şi transforme

târâşul, zborul, umbletul şi saltul.

Cunosc oceanul cu vâltori enorme  

şi vipia ce bântuie înaltul. 

Argintul, zgura, sângele, cobaltul  

le-mbrac în tot mai felurite forme.

Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie

nu numai o figură, ci o mie –

diverse-n grai, în gest, în răsuflare.

Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei

în cercul schimbător al preferinţei:

azi om sau peşte, mâine zeu sau floare.

POEMUL CA SOMAŢIE A LECTURII

El nu e această lumină, nu poate.

El nu e un lucru în sine, ci toate.

El are-opintiri şi reacţii netoate.

Citiţi-l încet. El e însuşi încetul.

Primiţi-l discret. El e însuşi discretul.

El n-are a face nimic cu poetul.

Priviţi-l de sus: e o simplă figură.

Rostiţi-l mereu: e o lipsă în gură.

El n-are o altă fiinţă mai dură.

El nu e prezent. Însă poate să fie.

El nu-i de cules, ca o tulbure vie

de litere coapte. Siliţi-l să fie.

HORA ELEMENTELOR

– apă humă foc şi aer

de mă-ncaier sau descaier

orice fir a fost în caier

orice cîntec a fost vaier

– humă aer foc şi apă

toată prisosinţa scapă

între scutece şi groapă

numai lipsa ne adapă

– foc şi aer apă humă

omul are încă-o mumă

ce-i dă lapte şi-l îndrumă

îl sărută şi sugrumă

– aer humă apă foc

orice joc e cu noroc

orice zare e un loc

cu lumină la mijloc

şi cădere la soroc

OVIDIU LA TOMIS

Aici e locul meu, aici e bine.

Când nu mai am acasă ce să sper,

aici găsesc ţărână, apă, cer:

aici penaţii Romei sunt cu mine.

Pe-această limbă de pământ şi ger

spre care valul ca un şarpe vine

citesc pe boltă litere divine,  

dar îndurare nimănui nu cer.

Zadarnic spumegi, veninoasă mare,

din valurile-ţi negre şi amare!

Eu stau nebiruit în faţa ta.

Şi mii de ani, în zarea arămie,

poeţi însinguraţi asemeni mie

sfidându-te cu lira vor cânta.

UNDA

Zadarnic pari, asemeni unei mări,

străină de miresme şi ispite,

tu, undă cu actinii adormite

pe care le trezesc cu sărutări!

Abisuri reci, mărgeane toropite,

corole, săbii, perle şi cântări

– pe toate trupul tău, din depărtări,

ca un miraj de foc mi le trimite.

Tu dormi, dar amintirea mea veghează,

în sângele căzut, întâia rază  

clipeşte încă-n fluxul ei nestins.

Mereu vom fi aşa: zvâcnind aproape,  

ca doi înotători care sub ape

de-aceleaşi anemone s-au atins.

ULISSE

Tu, cel ce ca Ulisse vii acasă,

ajuns în prag, priveşte-o clipă-n sus:

Apollo te mai ţine-n marea-i plasă,

ca pe-un vânat captiv, dar nesupus.

Ce ochi cumplit! Te-a urmărit pe ape,

şi te-a văzut tinzând spre-acest liman  

acelaşi braţ ce-a izbutit să scape

de dulci îmbrăţişări şi de duşman.

Cu lănci de foc ţi-a măsurat în lume

distanţa dintre inimă şi lut.

Acuma stă deasupra ta, anume,

ca peste-o urnă care s-a umplut.

Mereu a fost alăturea de tine.

Cu flacăra te-a bântuit mereu.  

Azi simţi pe dinăuntru-n scrumuri line

căzând substanţa sufletului tău.  

Din ape, din nisipul sur, din aer

şi din otrava palizilor crini,

pe umeri ţi s-a tors, ca dintr-un caier,

spinoasă, o povară de lumini,

Ci Penelopa şi-a făcut complice

absenţa lui, şi astfel izbuti

cu-aceeaşi mână harnică să strice

tot ce-a urzit, de teamă, peste zi.

De-aceea, nu jigni sub stâlpii porţii

nici para, nici funinginile ei.

N-auzi cum se aruncă singuri sorţii

deasupra ta şi-a falnicilor zei?...

DREAPTA LUI CEZAR

Atât de luminoase erau muştele

care ieşeau din nările lui Brutus

în timp ce-şi ucidea părintele – că zeii

lăsară zarurile: Cezar merita

un alt sfârşit!...

Maşinăria sorţii,

cu scripeţii ei unşi, asemeni unei

vârtelniţe cu patru braţe grosolane,  

fu coborâtă iute-n Capitoliu;

viaţă şi moarte, servitute şi grandoare

curgeau din coloratele ei fuse.

Stătea acolo, chiar în faţă, la-ndemâna

celui ce-şi contempla pupilul cu oroare  

şi care-acum nu trebuia decât s-o-nvârtă

în sens invers... Dar n-a putut-o face.

Mâinile lui nu erau libere: cu stânga

se apăra încă de groaznica vedenie;  

în timp ce dreapta nu voia să lase

din degetele vinete care-amorţeau

un snop mărunt de fascii înflorite.

TERŢINE-N CINSTEA UNUI VÂNT NEBUN

Era doar vânt. Doar cine-avea curajul

să-i strige-n faţă adevărul? Iarba

servea în vârf de suliţi echipajul.

„Tu nu eşti primul care-mi smulge barba.”

Era doar vânt. Cutreiera pământul.

Sub tălpi se viscolea în hohot oarba

zgrăbunţă risipită, jurământul

cocoarelor, pe care-l spulberase.

Era doar vânt. Şi nu-şi găsea mormântul.

Îl însoţea, învârtejit în grase,  

hilare arătări sporindu-i hora,

un praf gălbui ce năpădea terase.

„Aruncă-mă în ochii tuturora.”

Era doar vânt. Şi-n zarea bleumarină

un pâlc de nori umfla multicolora

iluzie a formelor, cortină

cu stâlpi şi turle scânteind prin ţară.

„Ţi-ai numărat oraşele, ţarină?”

Era doar vânt. Şi forfota sprinţară

a văilor care-i spuneau pe nume  

îi strălucea pe mână, ca brăţară.

Era doar vânt. Se-ncoronase-anume

să logodească flori, s-aducă ploaie.

Dar prelungea un sterp surâs prin lume

şi, măgulit că salcia se-ndoaie

în faţa lui, obişnuia să fure

slugărnicia frunzelor vioaie.

Era doar vânt. Şi năvălea-n pădure

ca vizigoţii-n temple. Dar gorunii

sfidau tăcuţi, cu trunchiurile dure,

sminteala lui, visau în raza lunii

sub cerul pustiit de mere coapte.

„O, împăraţii lumii – şi nebunii!”

Era doar vânt. Şi se stingea în noapte.

Şi cerul negru se făcea de lapte.

BALADA CELOR TREI PUNCTE DE VEDERE

Odată-ntr-o noapte brăzdată de ploi

cu fulgere slabe şi rare,

trei umbre treceau prin câmpiile moi,

umblau întrebând cu mirare:

– Ce ţară străină, ce prag de cristal

răsună acolo, departe?

Sunt codri-n delir sau alai nupţial?

Vestesc bucurie ori moarte ?

– Un templu albastru se umple de dans,

strigă cu uimire o umbră.

Zăresc al fecioarelor ritmic balans

pe vârfuri, ieşind din penumbră.

Acesta e semnul plăcerii dintâi.

Rămâneţi, eu intru în horă

Şi umbra, punându-şi aripi la călcâi,

sui spre mişcarea sonoră.

– Un zid de cetate se surpă sub morţi,

răspunse-ncruntată a doua.

Aud zăngănitul de săbii la porţi;

văd sânge pe scuturi, ca roua. 

Acesta e imnul puterii de azi.

Adio, eu caut o armă...

Şi umbra, ca fiara gonită-ntre brazi,

intră în sălbatica larmă.

– Nici temple, nici ziduri cu dansuri şi oşti,

gândi fără glas ceealaltă.

Ferice când scapi din greşeli şi cunoşti

cohorta de îngeri înaltă. 

Acesta e rodul eternului trunchi,

judeţul de chin şi extaze...

Şi umbra, plângând, s-aruncă în genunchi,

pieri în mocirlă şi raze...

Târziu, când ieşiră recoltele vechi

de astre pe bolta senină,

se prealimpezi pentru ochi şi urechi

vârtejul de zvon şi lumină.

Un golf scufundat sub fruntarii de stânci

păstra înc-un abur de noapte,

iar fulgerul zării prin apele-adânci

stârnea curcubeie şi şoapte.

Părea în lumină un prag de cristal,

o oaste cu coifuri deşarte,

sau poate un codru-n delir nupţial

vestind bucurie şi moarte.

TRANDAFIRUL NEGRU

În Ţările de Jos, într-un vechi burg

încins cu holde arse de pelagră,

un grădinar visă într-un amurg

un straniu trandafir cu floare neagră.

Şi ani de-a rândul visul lui rămase

deasupra casei, ca un cer închis;

iar păsările, când veneau sfioase,

zburau cu aripi fragede prin vis.

Dar ochii lui şi mâinile în friguri

păliră lent sub zări verzui, iar el

mereu se aplecă pe nalte diguri

ţinând holbat al apelor inel.

În mări, epave cu catarge moi

dădură rădăcini, în timp ce bradul

de şapte ori se scutură de foi

şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.

Altoiuri albe, muguri sângeroşi

în van îşi împleteau pe rând nuanţa.

Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,

pieri sub cerul de rubin speranţa:

căci fata grădinarului hrănind

la sânul ei trei luni un şarpe harnic,

îi îngropă cenuşa sus, pe grind,

sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.

Chemaţi din ţări străine, magi de seamă

se-ntoarseră-n ţinuturile lor,

vorbind de-a lungul drumului cu teamă,

de lucrul fermecat şi fără spor.

Iar grădinarul putrezi în mlaştini,

sub zborul păsărilor care trec

în unghi prelung spre ţările de baştini

pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec.

Cadavrul lui strălumină sub valuri

o noapte-ntreagă, ca o stea de sus.

Şi-odată, cum lucrau cântând pe maluri,

bărbaţii desluşiră spre apus 

cum apele se scurg grăbite foarte,

şi, ca într-un descântec de deochi,

un chip se ridica din ape moarte

purtând zăbranic sumbru peste ochi.

Copiii zâmbitori crezură-o clipă

că liliacul apei poate fi.

Dar ceea ce li se părea aripă

vărsând un sânge stins, se vesteji.

Abia atunci bătrânii pricepură 

că trandafirul negru, mult visat,

crescuse lin, ieşind prin nări şi gură,

din craniul pur al celui înecat.

Acum, când bate vântu-n echinocţii,

în şapte fortăreţe un nebun 

vesteşte despre el la miezul nopţii.

Iar oamenii se-nchină lung, şi spun

că-n Ţările de Jos, în vechiul burg

încins cu holde arse de pelagră,

fantoma lui se plimbă-n ceasul murg

şi poartă-n loc de ochi o floare neagră.

ALEXANDRU REFUZÂND APA

Sub cerul persan, Alexandru cel Mare

umbla prin pustiu, pe sub streşini de stânci.

Când iată: soldaţi aduceau de-a călare

burdufuri cu apă din văile-adânci.

Şi unul, ghicindu-i privirile-aprinse,

umplu cu licoare un coif şi-l întinse.

Dar el întrebându-i: – Cui duceţi această?...

şi coiful dorit atingându-1 abia,

soldaţii răspunseră-n liniştea vastă:

– Copiilor noştri o ducem, dar bea!...

Şi toţi îl priveau cu tristeţe şi plini

de-un chin uriaş, bântuit de lumini.

Atunci, obosit şi setos, Alexandru

întoarse privirea în jur prin deşert.

Un soare imens, fioros policandru,

rănea alburiul zenitului fiert,

cu câteva sute de lămpi arămii,  

urcate de scuturi la câteva mii.

Văzduhul topit clocotea ca o lavă,  

sorbit de vântoase, cu suflu de jar,  

sub coifuri fluide, respinse de slavă,

soldaţii boleau de-un amarnic pojar,

ţinând, cu cercei şi cu bumbi, în alai  

superbele hamuri de flăcări pe cai.

Văpaia ţâşnea din căldări şi din zale,  

din stânci şi vulcani cu bogat zăcământ,

al căror cuptor cu comori minerale

o umbră de foc arunca pe pământ.

Nisipul mărunt al acestui pustiu  

în ultimul fir era roşu şi viu.

Prin gropi luminoase ca-n mistice racle

soldaţii muriră linşi de văpăi,

alături cu suliţe roşii ca facle

ce până târziu privegheau peste văi;

iar alţii, muşcaţi de cumplite arsuri,

căzuseră-n corturi subţiri, în trăsuri.

Cu coiful în mină, cu apa visată,

el sta neguratic privindu-i abia.

Soldaţii strigau în tăcerea lăsată:

– Copiilor noştri o ducem, dar bea.

Şi dacă-i vom pierde prin locuri pustii,

vom face acasă mai mândri copii...

Aşa, ridicat de pe şa, în văzduhuri,

părea în văpaie un zeu torturat

scăpând dintr-o turmă informă de duhuri

în mână cu apa şi coiful furat.

Dar el se întoarse deodată, şi-apoi

comoara din coif le-o dădu înapoi.

Atunci, călăreţii strigară în cete,

şi stânci licărind repetară: – De-acum

noi nu mai cunoaştem nici foame, nici sete

şi nici oboseala de luptă sau drum.

Şi du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:

cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!

FUNERALIILE LUI DEMETRIOS

Plutarc ne spune jalnica poveste.

Murind Demetrios în Kersonez,

un sol cernit aduse trista veste.

Iar Antigonos, cunoscând aceste,

porni cu flota din Peloponez.

Oprind lângă Ciclade, într-o seară, 

el strămută pe vasul amiral

pe-un tron înalt, împodobit cu pară

strălucitoarea urnă funerară

săpată-n aur cu motiv spiral.

Aşa, plutind în liniştea nocturnă,

convoiul lin se oglindea-n zenit.

Iar din cetăţi, solie taciturnă

urca pe punte depunând pe urnă

coroanele şi plânsul cuvenit. 

Şi dimineaţa, când în clara zare

ieşea din ape stânca la Corint  

şi când într-o măruntă irizare

limanul grec sclipea în depărtare

ca un mormânt cu buze de argint,

efebi cu coif înalt şi faţa pală 

păzeau în soare urna, sub catarg,

înfăşurată-n purpura regală.

Iar vântul completa funebra gală 

umflând sălbatic pânzele din larg

Şi Xenofantos, flautist de seamă,

cânta la provă, preamărind pe zei, 

cântare de durere şi de teamă. 

Iar vâslele cu vârful de aramă 

duceau în mare tânguirea ei.

Căci loviturile cădeau în valuri

în ritmul grav al imnului duios;

iar valurile suspinând la maluri 

loveau nostalgic marile chimvaluri

vibrând de-un sunet orfic, unduios, 

Zeiţa mării se-ntrecea cu focul

purtând acest erou macedonean

spre liniştea în care-şi află locul

ambiţia, durerea şi norocul

stârnite-n viaţă tragic, an de an.

POEM

La început a fost cuvântul IUBIRE.

Respiraţia ta ajungea până la mine

stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul

stăruia-n juru-ne ca o respiraţie tainică.

Nu-mi mai amintesc din timpul acela decât

locurile umbrite pe unde treceam

şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,

le întâlnesc întâmplător, ca pe tine.

Întotdeauna acelaşi ceas bătea ora;

întotdeauna acelaşi sunet, aceeaşi oră:

parcă toate lucrurile din lume ar fi avut

o singură moarte în aceeaşi inimă.

Zadarnic dau ceaţa uşoară într-o parte:

arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor

şi rămânem singuri în întuneric

ca o profundă revărsare de ape.

La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău,

iar între noi IUBIREA, ca un ocean mort.

Prima dată, soarele, în timp ce trecea de la unul la altul,

căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.

Pe urmă, fără ştirea noastră, fiinţe hărpăreţe

coborâră de pe ţărmuri, umblară pe ape.

Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu,

animale marine veniră să muşte din ţărmuri.

Acum liniile noastre mâncate se aseamănă

cu profilul continentelor; iar sufletele,

ca floarea nestatornică din spuma mării,

se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.

La început între noi a fost un singur cuvânt.

Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc,

când respiraţia ta ajunge până la mine,

stranie, ca o adiere de vânt…

ASTĂZI NE DESPĂRŢIM

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie.

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în guşă mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.

Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blana vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,

ca ţărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău…

Astăzi nu ne mai sărutăm, nu ne mai dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul…

MĂNĂSTIRE DE SUNET

Oare mai spânzură firul cu plumb din Alcor?

Cineva mai amestecă apa şi varul?

Dar cine mai ştie să-nchipuie azi

mănăstire de sunet?

Toate uneltele suferă, toţi au deprins

mânuirea de spadă: florarii retează

cu crini, avocaţii cu frunze pustii

întrebările ierbii.

Doamne, e vremea să vie poeţii! Acum,

de lăsarea la vatră a florilor, cheamă-i!

Urâţi sunt, şi firavi. Iar cei mai curaţi  

se cunosc după felul

simplu cum poartă luneta cu lacrimi, cum iau

greutatea din lucruri, şi ţin în rezervă

o rouă divină. Şi câţi nu sfârşesc

cu aripi de şindrilă...

Pentru că graiul, ca flacăra, mistuie; dar

inocent, doar în gurile lor delirează.

Şi astfel răscumpără ei, profeţind,

lăcomia vorbirii;

astfel cuvântul din pustă, mereu ocupat

          să transporte pe-un drum pietruit cu vocale

                   povara istoriei, face popas

                             la izvoarele nopţii.

Suie pe schele, atunci, voievozi şi zidari,

          pe când calfele-amestecă apa şi varul.

                   Durabilul însă demult s-a zidit

                             în văzduh – cu poeţii.

URSITOARELE

Stau nevăzute, şi-n graiul păstorilor

murmură cântec de leagăn. Dar când  

Patria însăşi se naşte – şi-aceasta

întruna se-ntâmplă, şi-n taină –

ce fel de limbă vorbesc Ursitoarele?

Miezul e-n fruct, şi gustării menit;

sâmburii, însă, ţărânii: căci numai

atunci – voievod care-şi ţine

ţara şi oamenii-n crengi, – ridica-se-va

tânărul pom. Tot aşa, când vorbim,  

carnea cuvintelor noastre-i plăcere,

se mistuie-n gură. Dar cine,

spuneţi-mi! zvârle în ţarină sâmburii

limbii – să crească un grai mai curat,

singurul care, rostit, primeneşte,

şi ţine-n rostire poporul?

Cel ce sădeşte uda-va cu lacrimă.

Nu orice lacrimă însă va fi

stingere-a lacrimei: numai Poeţii,

când plâng, ne răscumpără plânsul.

Mume, voi – suflet de neguri al mamelor! –

voi ce-auziţi – când atât de adânc

bubuie timpul, că-n voi e tăcere –

pe cei ce-ntr-o limbă virgină

schimbă grăind ale Patriei scutece,

daţi, Măsuratelor! verbului lor,

celui de sânge şi foc, bunătate,  

să-i pară poporului cântec.

AMINTIREA POETULUI

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună

de sunete, vesel şi-n grabă trecea

ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul

abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,

cum numai Sibiul deschide, citeau

în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii

cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis  

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a

cuprins întru sine; şi numai când, jos,  

o mare iubire-şi asumă tăcerea,

se naşte un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingaşul sprijin

al celui răpit, am mai fi cântăreţi?

Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;

grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, şi-asfaltul începe

sub tălpile noastre să cânte, uimit,  

şi astfel noi înşine, credem, când preajma

ne judecă totuşi poeţi.

A SCRIE CA ÎNGERII

Cel care zice „Naşteţi, muriţi, aventura

lumii e scrisă!" nu este oare jignit

de măruntul orgoliu al penei

ce-o ţin între degete?

Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!

floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi

un văratic anunţ în argilă

al florilor veşnice.

Eu, însă, vai! confisc şi secunda şi locul,

ard liturghii şi sorb din izvoare ce n-au

învoire să dea frumuseţii

decât aparenţele;

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,  

naşte sub mâna mea; copiez pipăind

– cu dospite vocale – intacta

rotire de sunete;

parcă un alger-ego al celui ce singur

judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,

plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un

sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea

zi a mâniei, nedevorat? Ronţăit

e, ca orzul de cai, de flămânda

lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puţin reuşit-am.  

Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,

mântuit aş fi – chiar în eşecul

de-a scrie ca îngerii...

MARILE ORE

Ce fel de milă ne dă, când smerindu-se

timpul pătrunde-n biserica lui?

Repede-şi cheltuie pruncii pomana,

şi râd, şi se-ntorc să cerşească.

Noi, însă, nu! Noi rămânem acolo, şi

clipa ne miruie palmele – jar,

pasăre, stea – şi de-o dată pătrundem

noi înşine-n soare! şi leul

rage cumplit în deşertul materiei:

forme şi vămi se opresc din băut,

golfuri se umflă, podişuri aride

se-nalţă pe gingaşe labe.

– Nu, încă nu e-ncheiată Geneza! ne

spunem, şi inima sare din piept,

rupe zenitul cu dinţii, şi-n lanţuri

de insule zuruie marea.

– Plină de har e Regina-ntâmplărilor!

cântă o muzică-n lucruri, şi-atunci  

Marile Ore se lasă hrănite-n

genunchi de trufiile noastre.

Fără de trup, niciodată identice,

lacrimi din ochiul divan, parfumând

prânzul acvilelor albe,  

rotindu-şi lumina pe fragede osii, –

iată-le: sunt, şi voi fi! Mistuindu-ne

suie cu noi. Din biserica lui

timpul smerit ne împrăştie scrumul

pe cer, întristând cerşetorii.

ARDE LA CAPETE VIAŢA

Arde la capete viaţa, dar altfel.

Abia ne-am născut şi divinul din noi

bijbâie-n sfintele-i jocuri, că – iată:

sălbatic e raiul din preajmă, şi

numai cu unghii asprindu-se-n gheare,

cu gurile-n flăcări mai prindem din zbor

minunile. Vârsta de mijloc vânează,

şi-i zilnic vânată de altele.

Vine, apoi, luminata zăbavă,

când oase ca scripeţi de platină ţin  

soarele serii deasupra câmpiei,

mireasma pe miriştea palidă.

Da! însă cine încalecă roibii

acuma? Şi cine se-nverşună-n plug?

Cui i se şterg încălţările albe

de praf cu surâsul, cu pletele?

Îngeri cărunţi printre îngeri de lapte,

divinul ne-mpresură iar, şi jucăm

jocul dintâi, dar cu bile scobite,

câştigul ni-l tragem din pierdere.

Oare amurgul ne dă-nţelepciune?

Dar cum s-o primim, dacă n-am fi gustat

chiar nebunia, cu gura pe gură,

cu sufletu-n vârfuri de sabie?

Arde la capete viaţa, dar altfel.

Căci seara, când stingem copiii cu basme,  

foc inocent e-n auz întâmplarea,

dar gura ce-o spune-i funingine... 

ELEGIA DE LA CLUJ

Venit aici, ca să presar ţărână

peste poeţi, mă-ntreb: Ce poate, oare,

acestei limbi cereşti, să-i mai rămână,

când ei se duc? Ce limb fără rumoare

păstrează, pentru noi, sublima parte

prin care-i tot mai vie-n timp ce moare?

Căci le-a fost dat poeţilor să-şi poarte

cântarea jos, sub prag, o! risipită

în apa grea căreia-i spunem moarte...

Într-un Decembrie alb, ca o ispită

de îngeri, am suit aici poetul

fără egal. Şi-acum, din nou, palpită

în mine, ca un pin rănit, discretul

frunziş al inimii! Căci, iat-o: mută,

şi cuprinzând deodată-ntreg secretul

tăcerii, totuşi nefiresc se mută

Cântarea sub pământ... Brun-aurie

fiinţa ei de sunet se-mprumută,

solară, celor duşi, sau poate-nscrie

pe-un cer invers o muzică adâncă.

Dar, cu timpan avid lângă sicrie,

pe mine vocea lor mă ţine încă

în lanţuri, sună iarba lor în mine

ca saxifraga-n crăpături de stâncă...

El, crin de ars doloris, cu stamine

de aur tânăr pipăind neantul,

continuă de-acolo să domine,

ca-ntr-un Sibiu al humei, delirantul

concert de voci plimbat de noi, să lege

cu zâmbet tragicul şi elegantul.

La vocile de fum, sub altă lege,

se-nverşună neconsolat să aibă-n

auz pe Bach, şi-n fără-timp culege

enigma unei rădăcini de breabăn,

el – care profera de preferinţă:

die Dinge sterben ab, die Rätsel bleiben...

Iar tu, acum, mai tânără-n priinţă

a cântecului ca oricând, frumoasă

până la gradul care ameninţă

Sybila de-a se-adeveri geloasă;

tu – doamnă brună la terţine sacre

ce astăzi azimă ne sunt pe masă,

ce rapt urzeşti în bezna unei lacre

silabelor de dragoste, menite

abia prin gura ta să se consacre?

Asediu de melodice termite

ţi-e lutul; crengile cu frunze grele

îndoaie-un trunchi cucernic ce-­şi permite

să scuture doar lacrima din ele;

dar, jos, te-aprinde pe-un alt orb superbul

Amor che mouve il sole e l̕altre stelle...

Cu voi, Cântarea s-a cântat. Acerbul

mormânt e radios: un şanţ v-ascunde,

o gură de pământ confiscă Verbul.

Ce-aproape-i cerul! Iată – astre scunde

cu gest pustiu ne-mbie blând la cină,

ne numără-ntâlnirea în secunde...

Somn dulce, Prinţe! Dormi uşor, Regină!