FEDERICO GARCÍA LORCA, POEZII

FEDERICO GARCÍA LORCA

(5 iunie 1898 - 18 august 1936)

◊◊◊

„Naşterea fiecăreia dintre aceste poezii

pe care le ai în mâinile tale, cititorule,

se înfrăţeşte cu însăşi naşterea unui nou

lăstar al arborelui muzical al vieţii mele

 în floare.”

◊◊◊

„Dar ce-­ţi pot spune eu despre Poezie?

Ce-ţi pot spune despre aceşti nori,

despre acest cer? Priveşte, priveşte,

priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult.

Vei înţelege că un poet nu poate

spune nimic despre Poezie.

Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor.

 Nici tu, nici eu, niciun poet nu ştim ce este Poezia.

Este aici: priveşte. Îi ţin focul

în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el perfect,

dar nu pot vorbi despre el fără literatură.

 (...) Dimpotrivă, dacă este adevărat

că sunt poet prin graţia lui Dumnezeu

– sau a Diavolului – este tot atât de adevărat

că sunt graţie tehnicii şi efortului,

şi pentru că îmi dau foarte bine seama

de ceea ce este un poem.”

FEDERICO GARCÍA LORCA

GREIERE!

Greiere!

Ferice de tine

care pe pat de pământ

mori beat de lumină!

Tu de la câmpii ai aflat

tainele vieţii,

şi basmul zânei bătrâne

ce simţea născându-se iarba

a rămas în tine închis.

Greiere!

Ferice de tine

că mori sub sângele

unei inimi albastre.

Lumina-i Dumnezeu ce coboară,

iar soarele

spărtura pe unde se strecoară.

Greiere!

Ferice de tine

că-n agonia ta simţi

toată povara azurului.

Orice suflet ce trece

prin porţile morţii

merge cu capul plecat,

c-un aer alb, somnolent.

Cu glas de gând.

Fără sunete…

Întristat,

acoperit cu tăcerea

càre-i mantia morţii.

Dar tu, greier vrăjit,

mori ţârâind

şi rămâi transfigurat

în sunet şi lumină cerească.

Greiere!

Ferice de tine

că te-nfăşură-n vălu-i

însuşi Spiritul Sfânt

al luminii.

Greiere!

Stea sonoră

pe câmpiile-adormite,

bătrân prieten al broaştelor

şi-al cosaşilor negri,

morminte de aur ai

în razele tremurătoare

ale soarelui ce blând te răneşte

în àrşiţa verii,

şi soarele-ţi ia inima

s-o facă lumină.

Greiere, fii inima mea

în cereştile câmpuri.

Să moară cântând încet

în cerul albastru, rănit,

şi când ea nu va mai fi,

o femeie pe care-o ghicesc

s-o-mprăştie cu mâinile ei

în ţărână.

İar sângele meu peste câmp

fie trandafiriul şi dulcele mâl

în care-şi împlântă sapele

ţăranii-osteniţi.

Greiere!

Ferice de tine

că te rănesc nevăzutele spade

ale azurului.

PLOP MORT

Plop bătrîn!

te-ai prăbuşit

în oglinda

iazului adormit,

abătându-ţi fruntea supus

înaintea vântului dinspre apus.

N-a fost răguşitul, sudicul vânt

cel care trunchiul ţi-a frânt,

n-a fost securea cea grea

a pădurarului care ştia

c-ai să re-nvii

în lăstarele vii.

Duhul tău puternic a fost

cel ce moarte-a chemat

văzându-se fără cuiburi, uitat

de tinerii plopi ai câmpiei.

Fiindcă erai însetat de gând

te-ai frânt

şi enormul tău cap centenar,

solitar,

asculta depărtat, peste văi,

cântecele fraţilor tăi.

În trupul tău păstrai

larvele

pasiunilor tale – strângeai

în inima ta

sămânţa Pegasului, stearpă.

Groaznicul germen ai dus

al unei iubiri inocente

pentru soarele-apus.

Ce adâncă-ntristare

în peisajul naturii,

eroul pădurii

ramuri nu are!

Leagăn n-ai să mai fii

lunii tîrzii,

nici surâsul fremătător

al adierii, uşor,

nici toiagul vreunui luceafăr

rătăcitor.

Primăvara vieţii nu s-o întoarce nicicând,

n-ai să mai vezi semănături

înflorind.

Broaştelor cuib vei rămâne,

te-or umple furnicile.

Plete verzi îţi vor pune

urzicile,

şi vârteju-o să-ţi poarte

într-o zi, cu tristeţe,

şcoarţa zbârcită de moarte.

Plop bătrân!

Te-ai prăbuşit

în oglinda

iazului adormit.

Eu te-am văzut coborând

în amurg, sângerând,

şi-ţi scriu elegia târzie

ţie şi mie.

COPACI

Copacilor!

aţi fost săgeţi

din azur căzătoare?

Ce războinici cumpliţi vă azvîrliră?

Stelele, oare?

Muzica voastră din inima păsărilor vine,

din ochii lui Dumnezeu,

din desăvârşita iubire.

Copacilor!

Rădăcinile voastre aspre, cum sunt,

vor cunoaşte inima mea în pământ?

VIS

Lângă izvorul rece se-odihneşte inima mea.

(Umple-o cu pânza ta,

păianjen al uitării.)

Apa izvorului cântecul lui îi şoptea.

(Umple-o cu pânza ta,

păianjen al uitării.)

İubirile îşi povestea, trează, inima mea.

(Păianjen al tăcerii,

ţese-i taina ta.)

Apa izvorului întunecată o asculta.

(Păianjen al tăcerii,

ţese-i taina ta.)

În izvorul rece se răstoarnă inima mea.

(Mâini albe, depărtate,

opriţi acele ape.)

De bucurie cântând apa o duce cu ea.

(Mâini albe, depărtate,

nimic nu rămâne în ape!)

ALTFEL

Focu-i pune câmpiei înserate

coarne de cerb furios.

Toată valea se-ntinde. Tumbe

îi face-un pui de vânt pe spate.

De cristal e văzduhul sub fum.

– Trist şi galben ochi de pisică.

– Eu, în ochii mei lunec prin ramuri.

Lunecă ramuri pe râu acum.

Sosesc faptele-mi esenţiale.

Refrene-ale altor refrene.

Între trestii şi joasa-nserare

Ce ciudat Federico să mă cheme!

PEISAJ

Câmpul

de măslini

se deschide şi se închide

ca un evantai.

Peste livada măslinilor

este-un cer prăbuşit

şi-o ploaie-ntunecată

de luceferi reci.

Tremură trestia şi umbra

pe malul râului.

Aerul cenuşiu se-ncreţeşte.

Măslinii-s

de ţipete

împovăraţi.

Un stol

de păsări captive

ce-şi mişcă cozi imense

în întuneric.

VACA

Se lungi vaca rănită;

arbori şi gârle sfredeleau prin coarnele ei.

îi sângera botul în cer.

Botul ei cu albine

sub mustaţa cleioasă a balelor.

Un muget alb a ridicat dimineaţa-n picioare.

Vacile moarte şi cele vii,

roşaţă de lumină sau miere de staul,

mugeau cu ochii întredeschişi.

Afle rădăcinile

şi acel copil ce-şi ascute briceagul

că vaca poate fi mâncată acum.

Pălesc deasupra

lumini şi jugulare.

Patru copite tremură-n aer.

Afle luna

şi-această noapte cu stânci galbene

că vaca de cenuşă s-a şi dus.

Că s-a şi dus mugind

printre dărâmăturile cerurilor îngheţate

unde se-ndoapă beţivii cu moarte.

CÂNTECE NOI

Spune-nserarea: «Mi-e sete de umbră!»

Spune luna: «De luceferi mi-e sete!»

Fântâna limpede cerşeşte buze

şi vântul suspină.

Mi-e sete de-arome şi râsete,

sete de cântece noi

fără lună şi crini

şi fără moarte iubiri.

Un cântec de mâine care să mişte

liniştitele iazuri

ale viitorului. Şi de speranţă să umplă

mâlul şi undele lor.

Un cântec luminos şi-odihnitor

plin de gând,

neatins de tristeţi şi mâhniri,

neatins de iluzii.

Cântec fără carne lirică ce umple

de râsete liniştea

(un stol de porumbiţe oarbe

aruncate misterului).

Cântec care să meargă în inima lucurilor

şi în sufletul vântului,

şi care să afle odihnă în bucuria

inimii nemuritoare.

CÂNTECUL PORTOCALULUI USCAT

Pădurare,

umbra-mi retează.

De chinul de-a mă vedea

fără roade, mă liberează.

De ce între oglinzi mă născui?

Ziua îmi dă târcoale.

Şi noaptea mă copiază

cu toate stelele sale.

Fără să mă văd vreau să fiu.

Furnicile şi păpădiile

vor visa că sunt păsările

şi frunzişul meu viu.

Pădurare,

umbra-mi retează.

De chinul de-a mă vedea

fără roade, mă liberează.

ODĂ LA WALT WHITMAN

Prin East River şi Bronx,

cântau băieţii arătându-şi centurile,

cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.

Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul

şi desenau copiii, scări şi perspective.

Dar niciunul nu dormea,

niciunul fluviu nu voia să fie,

niciunul nu iubea marile frunze,

niciunul limba plăjii, albastră.

Prin East River şi Queensborough

băieţii luptau cu industria

şi evreii vindeau acelui faun al fluviului

trandafirul circumciziei –

iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe

cirezi de bizoni izgonite de vânt.

Dar niciunul nu se oprea,

niciunul nu voia să fie nor,

niciunul nu căuta ferigile

nici roata stacojie a tamburinei.

Când luna va răsări  

se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul;

o graniţă de ace va-ncercui memoria

şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.

New York de noroi,

New York de sârmă şi moarte.

Ce înger îţi zace ascuns în obraz?  

Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?

Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?

Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,

n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,  

nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,

nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,

nici vocea ta ca o coloană de scrum;

bătrân frumos cum e ceaţa

gemând egal ca o pasăre

cu sexul străpuns de un ac,

vrăjmaş al satirului,

vrăjmaş al viţei

şi prieten al trupurilor din pânza asprită.

Nicio singură clipă, frumuseţe virilă,

ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier

te visezi fluviu, ca un fluviu dormind

cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări

o suferinţă măruntă de leopard naiv.

Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,

om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,

fiindcă pe terase,

îngrămădiţi în baruri,

ieşind ciorchini din canale,

tremurând între picioarele şoferilor,

sau rotindu-se în ringurile absintului

sodomiţii, Walt Whitman, te visau.

La fel e! La fel! Şi se prăvălesc

peste barba ta luminoasă şi neprihănită

blonzii din nord, negrii deşertului,

mulţimile de ţipete şi gesturi,

ca pisicile şi ca şerpii,

sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,

drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici,

de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.

La fel e! La fel! Cu degete vopsite

arată spre malul visului tău

când prietenul îţi mănâncă mărul

mirosind uşor a gaz

şi soarele cântă pe buricele

băieţilor ce se joacă sub poduri.

Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi

nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii,

nici scuipatu-ngheţat,

nici rănile rotunde ca burta broaştei

pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase

pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.

Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,

taur şi vis, să unească roata cu alga,

părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale,

şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.

Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare

în codrul de sânge al zilei de mâine.

Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa  

şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.

Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.

Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.

Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii,

plângând trece războiul cu-n milion de şobolani cenuşii,

bogaţii dăruie ibovnicelor  

tineri muribunzi obsedaţi de vedenii,

şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.

Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte

prin vena de coral ori prin golul ceresc.

Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul

o adiere adormită pe ramuri.

De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,

împotriva copilului care scrie

pe faţa perinii, numele fetii,

nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă

în întunecimea şifonierului,

nici împotriva singuraticilor din cazinouri

care beau cu scârbă apa prostituţiei,

nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi

ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.

Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor,

cu carnea tumefiată şi cuget imund,

drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul

iubirii ce-mparte cununi de bucurie.

Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor

picături murdare de moarte cu venin amar.

Împotriva voastră mereu,

Faeries nordamericani.

Pájaros din Havana,

Sotos din Mexic,

Sarasas din Cádiz,

Apios din Sevilla,

Cancos din Madrid,

Floras din Alicante,

Adelaidas din Portugalia.

Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!

Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor,

desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai

ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.

Să nu fiţi cruţaţi! Moartea

ţâşneşte din ochii voştri

şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.

Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!  

Ruşinoşii, neprihăniţii,

claisicii, aleşii, cei ce se roagă

vă-nchidă porţile-orgiei.

Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului

cu barba spre pol şi mâinile deschise.

Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă

tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.

Dormi, nu rămâne nimic,

Un dans de ziduri tulbură preriile

şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.

Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopţi

să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi

şi un copil negru să vestească albilor de aur

începutul împărăţiei spicului.

FEDERICO GARCÍA LORCA