HUGO VON HOFMANNSTHAL
(1 februarie 1874 – 15 iulie 1929)
„Timpul în care trăieşti acordă forma.
A sparge cercul fascinaţiei lui
şi a obţine noi forme, iată actul creator.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA PRIETENILOR
„În interiorul limitelor celor mai strâmte,
în cadrul sarcinii celei mai particulare, există
mai multă libertate decât într-un spaţiu
fără frontiere şi localizare, despre care spiritul
modern îşi închipuie că ar fi terenul
în care se manifestă libertatea.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA PRIETENILOR
„Ceea ce-l caracterizează este sensibilitatea la
istorie,
dar prin tablouri stilizate; căutarea
arhetipului,
îndărătul succesiunii de ipostaze individuale
pitoreşti; muzicalitatea expresiei; gustul pentru decorativ
şi procesional; în fine, trecerea spre un lirism obiectiv,
cu o uşoară tendinţă de ontologizare.”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
ATLAS DE SUNETE
FUNDAMENTALE
„Eul e disimulat, răspunderea afirmaţiei lirice
trece asupra obiectului. Se încearcă a-l extrage
din lucrul văzut, simţit, trăit, dar în schimb a
elimina
procesul de viziune, de senzaţie, de experienţă
trăită,
pe scurt orice element de subiectivitate; căci
sărind
peste lirismul de confesiune, specific juvenil,
se practică un lirism de intelecţie.”
HERMANN BROCH,
„HOFMANNSTHAL ŞI TIMPUL SĂU″
ÎN JOS MERGEAM
Pe trepte largi de munte-n
jos mergeam.
Simţeam că-s prins în plasa
de nespus
A Domnului, în visul vieţii
stam,
Şi vânt gonea şi cântau paseri
sus.
Iar valea, valea cu oglinda
apei!
Se rotunjise deal, codrul
foşnea!
Plutea un şoim şi strălucea Înaltul;
Inima-n viaţă,-n moarte,-n
vis zăcea.
TERŢINE DESPRE VEŞNICIE (III)
Dintr-o urzeală suntem: noi
şi vise;
Şi-aşa cum un copil pe sub
cireşi,
Şi visu-şi ţine pleoapele
deschise,
Iar din coroană de cireş
porneşte
Drum auriu al lunii pline-n
noapte.
Nu-ntr-altfel visul nostru se
iveşte;
E-aici, ca un copil care-a zâmbit,
Plutind în sus şi-n jos, mare
cât luna
Când, plină, sus în pom s-a
fost trezit.
Fiinţa îşi deschide-ntr-însul zare;
Ca mâna unui duh în
spaţiu-nchis,
El e în noi şi veşnic viaţă
are.
UN BĂIAT (I)
Târziu află de scoici că sunt
frumoase,
Ţinea cu mult prea mult de
lumea lor;
Să-i spună ce? – mirosul
hiacintei,
Ce? – chipul lui captiv
oglinzilor.
Deci toate-a̕
sale zile-aşa erau
Deschise ca o vale liraformă,
În care domn era şi serv era
Al albei vieţi ce nu-şi avea-n
el noimă.
Ca un făptaş a ce nu se
cuvine,
Nu prea-ndelung, pe unde n-a
umblat!
Spre agrăiri odat-ajuns acasă
De-acum şi-ndreaptă
sufletu-aşezat.
Ca mierea grea din faguri goi de ceară.
BALADA VIEŢII EXTERIOARE
Şi pruncii cresc cu ochi adânci
ca fumul,
Ce nu pricep nimic, şi cresc
şi mor,
Şi toată lumea îşi urmează
drumul.
Şi fructe dulci îşi pierd
amarul lor,
Şi cad ca păsări moarte-n
noaptea clară,
Şi zac un timp, şi putrezesc
uşor.
Şi vântul suflă ne-ncetat, şi
iară
Rostim şi ascultăm mereu
cuvinte,
Şi-n trup simţim plăcere şi
povară.
Şi drumuri duc prin ierburi
înainte
Pe-un plai cu arbori, torţe,
iazuri care
Ameninţă, tăcute ca morminte.
De ce se-nalţă-acolo? Fiecare
În felul său? Şi zac
nenumărate?
Tot una-i lacrimă, surâs,
paloare?
La ce ne-ajută jocuri toate,
Pe noi, bătrâni şi-nsinguraţi
drumeţi,
Pe care nicio ţintă nu
ne-abate?
La ce ne-ajută c-am văzut atâtea?
Şi totuşi spunem mult, când
zicem ,,seară˝,
Cuvânt din care curg mâhniri,
tristeţi,
