miercuri, 17 octombrie 2012

POEZIE IRANIANĂ: ATTĀR



ATTĀR

,,              Poemele lirice exprimă, sub o formă deseori emoţionantă, 
trăirile şi chinurile unui suflet profund mistic. 
În acelaşi timp, Attār e unul dintre cei mai mari 
reprezentaţi ai sufismului în Iran. 
Influenţa sa nu poate fi ignorată.”
(GHEORGHE IORGA)
◊◊◊
Ieşind din cetate-ntr-o noapte,
s-a mirat Bāyazid găsind creaţia mută.
Luna strălucea peste lume,
iar razele-i făceau întunericul asemenea zilei.
Împovărat era cerul de minunea stelelor
călătorind pe limpezi cărări.
În zadar merse şeicul de-a lungul câmpiei,  
căci nu văzu de emoţie tulburându-se nicio fiinţă.
O supărare grea atunci se porni din sufletul său:
,,Stăpâne, striga el, neliniştită mi-e inima,
când tronul ţi-apare în plină splendoare,
dar nu-i aici nici un adorator ca să-l vadă."
O voce-i răspunse: ,,Nehotărâtule călător,
regele audienţe nu dă la toată lumea.
Trebuia prea înaltă fie uşa asta,
ca primul cerşetor venind să poată bate-n ea.
Dacă intimii de graţie-s iluminaţi,
nepăsătorii din somn sunt departe respinşi.
Ani întregi se cuvine o mulţime să aibă răbdare
pentru ca unul singur să fie ales, dintre mii."
◊◊◊
Un sufi, -ntr-o dimineaţă trecând pe-o stradă din Bagdad,
pe-un negustor îl auzi cum striga:
Am miere, spunea el, am miere din belşug
şi-o dau foarte ieftin; cine mi-o cumpără?"
Sufi al nostru-l întrebă: O, răbdătorule vânzător,
să mi-o dai n-ai vrea pe degeaba?" Ferească sfântul!
Eşti sărit, dragul meu? Ce te-a apucat?
Cine cuiva ar da vreodată nimic pe degeaba?"
Dar, din înalt, o voce:Hai, sufi, spuse ea,
fă un efort, mai urcă o treaptă,
şi de la mine vei primi totul, fără să dai nimic,
iar de-ţi vei dori, şi mai mult."
◊◊◊
Mahmud ieşi-ntr-o seară fără escortă;
un om aplecat i se-arătă, drumul măturându-l.
Aduna din loc în loc colbul în grămezi.
Asta văzând, brăţara şi-o desfăcu sultanul
şi-o aruncă într-un morman de praf,
mânând, apoi, la galop, calu-i şarg.
A doua zi, trecând din nou prin locul cu pricina,
pe-acelaşi om îl văzu făcând acelaşi lucru.
Aşa deci! spuse el; după norocul de ieri-seară,
fără trudă, de zece ori tributul unui regat,
iată-te încă măturând praful!
Nelipsindu-ţi nimic, ai putea trăi ca un prinţ.
Comoara asta-ngropată, răspunse prompt omul nostru,
tot munca asta grea mi-a rostuit-o
şi dacă aici am văzut soarta surâzându-mi,
a mă hărăzi vreau locului până la moarte."
În faţa uşii rămâi, de vrei să ţi se deschidă,
calea n-o părăsi, de-o vrei călăuză.
Închis nu e nimic, niciodată, doar propriii ochi;
nu-ţi fie teamă să cauţi, uşa-i deschisă.
◊◊◊
Loqmān din Sarakhs spuse: O, Dumnezeul meu,
sunt bătrân, şi nestatornic sunt, şi pierdut.
Un sclav îmbătrânit are dreptul la o mulţumire măcar:
să i se pună în mână actul prin care e liber.
Priveşte-mă, rege al meu: iată că servindu-te,
părul meu negru s-a făcut ca zăpada.
Împovărat de tristeţe-s, dă-mi bucuria;
bătrân sunt, hatârul fă-mi şi mă eliberează."
O voce-i răspunse: Ştii tu, o, alesule dintre toţi,
că-n cel ce să părăsească vrea servitutea,
semne n-a lăsat conştiinţa, nici raţiunea:
să te lepezi de ele fii gata, dacă asta vrei,
şi porneşte la drum."
O, Doamne, spuse Loqmān, Tu singur eşti dorinţa mea
şi mă interesează prea puţin conştiinţa şi raţiunea."
Şi ieşi el din raţiune, din conştiinţă,
dansând întruna, bătând din palme, în nebunia sa,
spunând: Nu mai ştiu de-acum cine sunt.
Nu mai sunt sclav, fără-ndoială, ce-s atunci?
Servitute, deloc; libertate, nici atât.
Inima-mi nu mai cunoaşte durerea, nici bucuria.
Şi nu mai ştiu: Tu erai eu sau eu sunt Tu? -
În Tine-s pierdut, Doi oare să fi fost?"
◊◊◊
Într-o zi, intră Abu Sa'id într-o moară
şi plină de râvnă văzând rotaţia pietrei,
rămase un moment contemplând-o,
iar apoi discipolilor gândurile-i le-ncredinţă:
,,Piatra asta de moară, zise el, e un bun profesor;
dacă-i neputincios profanul s-o înţeleagă,
ea mi-a spus adineauri, mie, pe limba sa:
Priveşte, poţi vedea în mine pe-adevăratul sufi.
De ştii pe drumul mistic să te străduieşti,
nu vei avea nevoie de alt maestru în afara mea.
Zi şi noapte călătorind în mine însumi, şi fără oprire,
eu merg, dar cu toate astea nemişcat îmi rămâne
piciorul.
Şi mă mişc şi totuşi nu mă mişc.
Şi merg înainte şi înapoi.
Şi tot ce primesc de la toţi e aspru şi dur,
iar ce dau fiecăruia e tandru şi blând.
Şi prăbuşească-se poate chiar tot universul,
acest nebunesc rond e singura-mi treabă."
◊◊◊
Un derviş oarecare, ochii-şi ridicându-i spre cer,
divinul ocean îl contempla, îngreunat de perle.
Scânteietoare bijuterii ale lumii, cu lumina lor,
stelele din noapte făceau zi.
Opriţi din drumul lor, ai fi zis,
aştrii iată cum le vorbeau pământenilor:
,,O, indiferenţilor, reveniţi-vă,
deschideţi ochii măcar o seară pe această splendoare!"
Pierdut de iubire, dervişul
din ochi perle făcu să curgă, stele...
,,O, Doamne, dacă aşa-i acoperişul închisorii
unde captivi ne ţii, dacă splendoarea-i aidoma
pagodelor Chinei şi înfloritelor grădini,
cum să ne-nchipuim a fi acela al arcadei unde trăieşti?
Cine ştie de ce regii aceştia celeşti
în jurul argilei noastre cu fidelitate se-nvârt?
De ce neobosita rotaţie
a mii de peceţi aurite-n cele nouă sfere?
De ce toţi scufundătorii aceştia în sânul acestei mări?
De ce toţi aceşti dansatori, şi care e muzica?
Rond fără o mişcare greşită, ordine fără-un murmur,
nu se poticnesc niciodată, nici nu se descurajează...
Vor mânui până când zarurile jonglerii aceştia?
Şi jocul celor nouă sipete-l vor juca până când?"
De mii de ori şi-au făcut rondul
fără ca vreunul, o dată măcar, s-o ia înainte
sau să rămână în urmă.
Dificilă artă, minunată abilitate,
pe care se mistuie spiritul meu s-o pătrundă.
Niciunul, o clipă măcar, nu abandonează cursa,
în disperarea de a nu-i sfârşitul vedea.
Cu inima grea de dorinţă, ei se rotesc umil
şi fără de odihnă.
Ei sunt pelerinii drumului tăcuţi,
Călătorii cu limba tăiată.
Mersul lor asemenea mişcării compasului
e o nebunească de la Creator căutare
şi nu sunt nici treji, nici beţi,
iar starea lor nu-i somnul, nici veghea.
Şi merg zi şi noapte, până la capătul vremii
vor avea-n inimă dorinţa Domnului.
Tu dormi netulburat, ei merg pe calea Sa
şi pulberea o sărută, din pragul prezenţei Lui.
TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA