LUCIAN BLAGA , LOCUIESC ÎNTR-UN CÂNTEC DE PASĂRE

LUCIAN BLAGA

(9 mai 1895 - 6 mai 1961)

LOCUIESC ÎNTR-UN CÂNTEC DE PASĂRE

◊◊◊

În pofida diferenţierii sufletului modern 
şi în ciuda orientării spre abstract a omului de cultură, 
gândirea mitică se mai declară din când în când 
cu nealterată spontaneitate, dacă nu în genii filosofice 
sau ştiinţifice, atunci în poeţii de rasă. Un poet pus 
faţă în faţă cu puterile lumii şi ale vieţii, 
şi dacă nu vrea să-şi dezmintă menirea creatoare, 
nu poate să gândească decât mitic.

 (LUCIAN BLAGA, Zări şi etape)

◊◊◊

Când fondul etnic există într-un om, 
are putere de destin, iar artistul,  orice ar încerca, 
nu scapă de poruncile scrise cu sânge în anatomia 
lirică a fiinţei sale. Orice încercare de evadare,
 din cercul fiinţei sale, l-ar arunca şi mai sigur 
în braţele irevocabilului său destin, 
cum se întâmplă cu acei mari şi nenorociţi 

eroi ai tragediei greceşti.

(LUCIAN BLAGA, Zări şi etape)

◊◊◊

O operă de artă devine naţională prin ritmul 
lăuntric, prin felul cum tâlcuieşte o realitate, 
prin adânca afirmare sau tăgăduire a unor valori 
de viaţă, prin instinctul, care niciodată nu dezminte, 
pentru anumite  forme, prin dragostea invincibilă 
ce-o trădează faţă de un anumit fel de a fi   
şi prin ocolirea altora. Astfel o operă de artă

poate să fie naţională chiar fără de a cuprinde
 în zalele ei niciun singur element etnografic. 
Mai mult: o operă poate să fie românească 
chiar dacă s-ar plămădi din elemente

etnografice cu totul străine de poporul românesc.

(LUCIAN BLAGA, Zări şi etape)

◊◊◊

O viaţă întreagă am căutat să ridic şesurile 
la nivelul podişurilor getice, să limpezesc elementul 
mâlos al râurilor până la puritatea izvoarelor, 
să ridic faptul divers până la înălţimea mitului, 
să încoronez empiria cu nimbul metafizicii, 
să dezbrac până la İdee orice fiinţă, să transform 
oxigenul viciat al oraşelor în ozon de pădure 
şi de plaiuri.

(LUCIAN BLAGA, Elanul insulei)

◊◊◊

În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior 
artisticeşte, ia forme virgiliene. Pan întrupează 
voluptatea de a participa la toate regnurile, 
de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale. 
E peste tot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate 
rece. Vegetalele au ceva cărnos animalic 
(flori cu ,,sâni de lapte”, struguri enormi hrăniţi 
din stârvuri de om), animalele se confundă 
cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, 
mimetice: şopârle, lăcuste, melci.

                                         GEORGE CĂLINESCU

◊◊◊

Apoi Lucian Blaga îşi spiritualizează virgilianismul,

dându-i direcţie ortodoxă. Acum poeziile sunt 
străbătute de nostalgie, de temerea morţii, 
şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine 
,,şarpele binelui”, grădinile sunt ale ,,Omului”, 
plugul ară împins de arhangheli, flora 

şi fauna se fac ascetice, simbolice, dobitoacele 
au ,,ochi cuminţi”, ţapii lubrici sunt înlocuiţi 
prin melancolicii cerbi, câmpul face loc pădurii. 
Fauna aleargă rănită de melancolii.

                                         GEORGE CĂLINESCU

Trăim subt greul văzduhului

ca pe-un fund adânc de mare.

Nicio suferinţă nu-i aşa de mare

să nu se preschimbe în cântare.

LUCIAN BLAGA

PLUGURI

Prietene crescut la oraş

fără milă, ca florile în fereastră,

prietene care încă niciodată n-ai văzut

câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,

vreau să te iau de mână,

vino, să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci

cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,

sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:

mari paseri negre

ce-au coborât din cer pe pământ.

Ca să nu le sperii –

trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino – încet.

LĂCĂŞ

Semne-ar fi că locuiesc undeva

la oraş, într-o stradă

cu nume de haiduc de baladă.

Dar nu sălăşluiesc la oraş,

m-ar blestema pârâul şi pomul.

Felul meu dezminte zvonul.

S-ar spune că lăcaşul îmi este

într-un sat cu streşini de paie,

cu nume de veche poveste.

Dar nu locuiesc

la sat şi-n nici o odaie.

Locuiesc într-un cântec de pasăre.

SUFLETUL SATULUI

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

INSCRIPŢIE PE O CASĂ NOUĂ

Toate stau la lucul lor,

stă păianjenul în plasă

ca-ntr-o lume de mătasă.

Nu-l încearcă nici un dor

din ocolul lui să iasă.

Toate la locul lor:

piatră, floare şi ulcior,

vatră şi amnar şi iască.

Asta-i legea tuturor:

zări să-şi facă din pridvor,

să se simtă bine-acasă.

 

SATUL MINUNILOR

 

Ajuns-am prin pulberi şi mirişti
unde răzbat fără sfat numai unii.
Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti
după mersul albastru al lunii.

Lângă fântânile darului harului
pâlpâie boalele, ţipă lăstunii.
Plin este satul de-aromele zeului
ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.

Legi răsturnând şi vădite tipare
minunea ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri
dumineca lungă şi fără de seară.

IZVORUL

Împărăţii s-au prăbuşit. 

Războaie mari ne-au pustiit.

Numai în Lancrăm subt răzor 

rămas-a firav un izvor.

Păduri s-au stins. Şi rând pe rând

oameni în umbră s-au retras

veşminte de pământ luând.

Dar şipotul, el a rămas.

De-a lungul anilor în şir

de câte ori în sat mă-ntorc,

mă duc să-l văd. E ca un fir

pe care Parcele îl torc.

BELŞUG

– Negrule, cireşule,

gândul rău te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte

guri sosite-n miez de noapte.

Om şi păsări, duhuri, fluturi,

nu aşteaptă să te scuturi.

Prea eşti plin de rod şi vrajă,

vine furul, pune-ţi strajă!

– Las’ să vie, să culeagă,

vara mea rămâne-ntreagă.

Stelele deasupra mea

nimeni  nu mi le-a fura!

GREIERUŞA

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.

ÎN AMINTIREA ŢĂRANULUI ZUGRAV

Azi trăieşti în legenda ta

cum ai trăit în câmpuri şi în sat.

Mi-aduc aşa de bine aminte

de mânile tale grele ca tăvălugul

cu care pecetluiau sămânţa-n arătură.

Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă

şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai

sfinţi atât de fragezi

parcă veneau de-a dreptul din lună.

Erai prieten cu toate minunile.

O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică:

Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut

pruncul Isus fără tată?

Într-o icoană-nchipuită de tine

i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc:

Astfel stat-a Maria-n genunchi,

cu ciocul întins peste ea

o pasăre, plutind, a scuturat o floare.

Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis.

Din pulberea de floare

cernută peste tânărul ei trup

fecioara Maria a legat rod ca un pom.

Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta?

Erai numai om, şi totuşi când ai murit

s-a adunat mult norod în pragul tău,

crezând că fără veste te vei ridica la cer

şi vei înălţa cu tine

satul şi pământul.

ÎNVIERE DE TOATE ZILELE

O înviere e pretutindeni, pe drum

şi-n lumina deşteaptă.

Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat

ca fântânile din imperiul lutului.

Trecătorule, oricine-ai fi,

ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.

Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,

nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.

Sunt în mijlocul privighetorilor.

HERACLIT LÂNGĂ LAC

Lângă ape verzi s-adună cărările.

Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om.

Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci.

Nu alunga amintirile ce vin

plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor.

Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta

din palma unei frunze tomnatice.

Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,

pe unde apuci?

Paşii mei răsună în umbră,

parc-ar fi nişte roade putrede

ce cad dintr-un pom nevăzut.

O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!

Orice ridicare a mânii

nu e decât o îndoială mai mult.

Durerile se cer

spre taina joasă a ţărânii.

Spini azvârl de pe ţărm în lac,

cu ei în cercuri mă desfac.

LINIŞTE ÎNTRE LUCRURI BĂTRÂNE

În apropiere e muntele meu, munte iubit.

Înconjurat de lucruri bătrâne

acoperite cu muşchi din zilele facerii,

în seara cu cei şapte sori negri

cari aduc întunericul bun,

ar trebui să fiu mulţumit.

Linişte este destulă în cercul

ce ţine laolaltă doagele bolţii.

Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram,

ca de-o copilărie depărtată,

şi-mi pare-aşa de rău că n-am rămas

în ţara fără de nume.

Şi iarăşi îmi zic:

nici o larmă nu fac stelele-n cer.

Da, ar trebui să fiu mulţumit.

CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,

mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul

deodată cu şerpii striviţi în zori

de ciomegele ciobanilor.

Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?

Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,

câteodată fiară,

câteodată floare,

câteodată clopot — ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului

îmi sună în urechi ca o talangă de lut.

Aştept în prag răcoarea sfârşitului.

Mai este mult? Vino, tinere,

ia ţărnă în pumn

şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.

Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inimă.

SCRISOARE

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,

dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte —

şi-a trebuit să strig:

Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,

ci tot aşa cum mă ştii:

adus puţin de umeri

şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.

Numai ca să umblu printre lucruri

şi să le fac dreptate spunându-le

care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?

Mâna mi se opreşte: e prea puţin.

Glasul se stinge: e prea puţin.

De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,

de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale

greu ca o pasăre moartă.

AMINTIRE

Unde eşti astăzi nu ştiu.

Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.

Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.

Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ

privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.

Zvon legendar se ridica din brazi.

Ochi atotînţelegător era iezerul sfânt,

în mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.

Din gene, ape moarte mi se preling.

Ar trebui să tai iarba,

ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.

Cu coasa tăgăduirei pe umăr

în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

FIU AL FAPTEI NU SUNT

Fără de număr sunteţi, fii ai faptei,

pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case.

Numai eu stau aici fără folos, nemernic,

bun doar de-necat în ape.

Totuşi aştept, de mult tot aştept

vreun trecător atotbun şi-atotdrept ca să-i spun:

O, nu-ţi întoarce privirea,

O, nu-mi osândi nemişcarea.

Cresc între voi, ci umbrit de mânile mele

misticul rod se rotunjeşte în altă parte.

Nu mă blestemaţi, nu mă blestemaţi!

Prieten al adâncului,

tovarăş al liniştei,

joc peste fapte.

Câteodată prin fluier de os strămoşesc

mă trimit în chip de cântec spre moarte.

Întrebător fratele mă priveşte,

mirată mă-ntâmpină sora,

dar încolăcit la picioarele mele

m-ascultă şi mă pricepe prea bine

şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi

spre-nţelepciunea de dincolo.

FUM CĂZUT

S-aude zbor scurt şi zadarnic

de gâşte peste pajişti reci.

Undeva un cântec se pătrunde

de chemări de veci.

Un fluier seacă, altul nu s-arată.

Aleluia, privirea mi se umple de păsări şi vânt,

vieţii nu i-am rămas dator nici un gând,

dar i-am rămas dator viaţa toată.

Cu mişcări oprite ades

văd bolţi prăbuşite în apă.

Din frunzele satului ies

ca dintr-o biblică şatră.

Aleluia, astăzi ca niciodată

sunt fratele obosit

al cerului de jos

şi-al fumului căzut din vatră.

PARADIS ÎN DESTRĂMARE

Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.

Nu se luptă cu nimeni,

dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor

serafimi cu părul nins

însetează după adevăr,

dar apele din fântâni

refuză găleţile lor.

Arând fără îndemn

cu pluguri de lemn,

arhangheli se plâng

de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini

porumbelul sfântului duh,

cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi

zgribulind se culcă în fân:

vai mie, vai ţie,

păianjeni mulţi au umplut apa vie,

odată vor putrezi şi îngerii sub glie,

ţărâna va seca poveştile

din trupul trist.

ÎN JOCUL ÎNTOARCERII

Pe marginea Vistulei

sămănătorii se uită pierduţi în sorburi.

O, pe subt ziduri şi-n scorburi

câte jivinii şi şoapte!

Acum o mie de ani

cronicar eram aici unui noroc schimbăcios,

cronicar român fugit spre miazănoapte.

Pe marginea Vistulei

mi-am îngropat în nisip voievodul.

Fără sfârşit, iară şi iară

i-a dat prin tâmple şi degete rodul.

Aci e şi turnul cu punţile trase.

Cocoşul de fier m-aminteşte c-un strigăt

de câte ori străbune furtuni şi galbene vânturi

trec peste case.

PEISAJ TRANSCENDENT

Cocoşi apocaliptici tot strigă,

tot strigă din sate româneşti.

Fântânile nopţii

deschid ochii şi-ascultă

întunecatele veşti.

Păsări ca nişte îngeri de apă

marea pe ţărmuri aduce.

Pe mal — cu tămâie în păr

Isus sângerează lăuntric

din cele şapte cuvinte

de pe cruce.

Din păduri de somn

şi alte negre locuri

dobitoace crescute-n furtuni

ies furişate să bea

apă moartă din scocuri.

Arde cu păreri de valuri

pământul îmbrăcat în grâu.

Aripi cu sunet de legendă

s-abat înspăimântate peste râu.

Vântul a dat în pădure

să rupă crengi şi coarne de cerbi.

Clopote sau poate sicriile

cântă subt iarbă cu miile.

ELEGIE

Tremură aceeaşi apă şi frunză

la bătăile aceluiaşi ceas.

În ce tărâm şi-n ce somn te-ai oprit?

Cerească subt ce iarb-ai rămas?

Se revarsă în mine drumurile

toate pe cari ai umblat.

Oglinda-ţi mai păstrează chipul

şi după ce-ai plecat.

Fără gând, fără-ndemn, fără glas,

cu mâneca şterg ochiuri ude.

Un vecin prin zidul meu aude

răbdarea neagră a aceluiaşi pas.

VRAJĂ ŞI BLESTEM

Pe creasta nopţii moara seacă

macină lumină-n gol.

Lopeţi se-nalţă şi s-apleacă.

Războiul după uşă pus

ţese singur — vezi suveica?

Fă o cruce spre apus!

Fântânile la uliţi rele

găleţi coboară şi ridică

’n cerul jefuit de stele.

Cuiburi în copaci s-aprind

ca de-o mână. Ard cu flăcări.

Auzi ouăle pocnind.

Duhul răului tot vine

’n sat nelocuit să pască

iarba morţilor de bine.

În satul vechi de lângă lună

uşi se-nchid, uşi se deschid.

Umbra mea cade pe zid.

CEREASCĂ ATINGERE

Ce arătare! Ah, ce lumină!

Stea alb-a căzut în grădină,

necăutată, neaşteptată: noroc,

săgeată, floare şi foc.

În iarbă înaltă, în mare mătasă

căzu din a veacului casă.

S-a-ntors, ah, în lume o stea.

Mi-s mânile arse de ea.

RUNE

În chip de rune, de veacuri uitate,

poart-o semnătură făpturile toate.

Slăvitele păsări subt aripi o poartă

’n liturgice zboruri prelungi ca viaţa.

În slujba luminii, urnă fără de toartă,

luna şi-o ţine ascunsă pe faţa

vrăjită să nu se întoarcă.

Stane de piatră, jivine, cucută

poart-o semnătură cu cheie pierdută.

Pecete tăinuită de două ori —

fată de foc, arătare, care pe ţărm

ridici acum braţele peste mare,

o porţi subsuori.

Rune, pretutindeni rune,

cine vă-nseamnă, cine vă pune?

Făpturile toate, ştiute şi neştiute,

poart-o semnătură – cine s-o-nfrunte?

Crinii muntelui – subtlunari –

şi-o duc neajunsă pe creştet.

Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte.

STĂ ÎN CODRU FĂRĂ SLAVĂ

Stă în codru fără slavă

mare pasăre bolnavă.

Naltă stă sub cerul mic

şi n-o vindecă nimic,

numai rouă dac-ar bea

cu cenuşă, scrum de stea.

Se tot uită-n sus bolnavă

la cea stea peste dumbravă.

COLINDĂ

pentru Dorli

Doarme colo în poiată

pruncuşor fără de tată.

Şi măicuţa mama lui

se tot plânge boului

c-a născut în Vifleim,

n-are scutece de in,

n-are apă, n-are faşă,

nici opaiţ, nici nănaşă.

Iosif cercul de pe cap

în cuier şi l-a lăsat

şi-a plecat unde-a plecat

ca să-l latre cânii-n sat.

Noaptea-i neagră, ceasu-i lung,

stă măicuţa lângă prunc.

Să le ţie de urât

înger nalt s-a coborât.

Şi în noapte înadins

degetul şi l-a aprins.

Arde îngerul lui Dumnezeu

ca o lumânare de său.

URSUL CU CRIN

Se odihneşte subt prunii bisericii, adulmecă

arhaicul vânt. O fată i-a pus ieri în braţe un crin.

Va mai trece printr-o mie de sate.

I se va-ntinde prescură, pe drumuri stropite cu vin.

Bolnavii de oase din cele o mie de sate

în cale-i s-aştern. El îi calcă de rău. Şi de bine

el joacă, vorbe uitate spunând lângă umerii lor.

Spre seară boala iese din casă, din gând şi din vine.

Are-un mers larg, când purcede, ca de-mpărat.

Chihlibar – miez galben – poartă subt fruntea-n apus.

Cu mânile – în stânga şi-n dreapta – pare că veşnic

şi-ar împărţi pădurile, ce le are în ţara de sus.

TIMP FĂRĂ PATRIE

Timp fără patrie: râu fără ape,

secetă-n albie şi subt pleoape.

Timp fără patrie: inimi învinse,

vârste nerodnice, cugete stinse.

Timp fără patrie: sură poveste,

vuiet de cetină neagră pe creste.

Timp fără patrie: ţarini ne-ntoarse,

zboruri defuncte şi suflete arse.

Timp fără patrie: stingere-a torţei,

boltă neprietenă, clopot al sorţii.

Timp fără patrie: dragoste-amară,

roiuri tânjind după raiuri şi ceară.

BALADA MIERLEI

Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc,

mierla fluieră ca un haiduc?

Pune mierla-n glas şi-n cânt ce ştie.

Fost-a Clujul scaun de domnie.

Unde-s turnuri şi paragini, lupte

fost-au, trudă, jurăminte rupte.

Fete-n şea luând, învingători

treceau vaduri tulburi şi strâmtori.

Scârţâiau în sus pe deal rădvane.

De la curţi fugeau în codri Ane.

Fost-a, unde zidul poartă spini,

vrajbă ca de foc, printre calvini.

Unde-i cimitir, erau podgorii,

struguri frământau în căzi feciorii.

Li s-a dat de-atunci la toţi să-şi culce

crucea oaselor în humă dulce.

Unde-i caldarâm, erau livezi,

Lucruri fost-au, unde umbre vezi.

Fost-a Clujul scaun de domnie.

Mierla fluieră în vânt ce ştie.

CORN DE VÂNĂTOARE

Subt o geană de dumbravă

sparg mistreţii luncile.

Cornul sună, cânii latră,

àuie speluncile.

Vino şi tu. Vânătoarea

drum deschidă-ne pe grind

spre arhaice izvoare

şi spre evul de argint.

Vom lăsa în urma noastră

cugetul, cetăţile.

Şi-om stârni din aşternuturi

roşii vietăţile.

Veveriţa coadă-lungă

sare ca o flacără.

S-a purces prin plai alaiul,

suliţele scapără.

Chiotind se ţin gonacii

către iezere şi stânci,

unde jneapănul se-ntinde

căţărându-se pe brânci.

În Arcadia de brume

ţapii negri-s fără griji,

îşi ridică numai capul,

când din fundul văii strigi.

Sângelui i s-or deschide

prin păduri lăcătele.

De pe frunţi de cerbi, din coarne

strângem nestematele.

Sus, la capătul baladei,

arşi de sete fără leac,

încorda-ne-vom săgeata

după nori – prin vânt de veac.

 

POEŢII

Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt

un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.

Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor,

cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,

pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.

Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.

Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.

Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,

şi-apoi sub cântecul privighetorilor

izvor se fac în rarişte, izvor sonor.

PASĂREA SFÂNTĂ

Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit

hieratic Orionul te binecuvântă,

lăcrimându-şi deasupra ta

geometria înaltă şi sfântă.

Ai trăit cândva în funduri de mare

şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.

În păduri plutitoare-ai strigat

prelung deasupra întâielor ape.

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?

Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,

cântec de aur rotind

peste spaima noastră de enigme moarte.

Dăinuind în tenebre ca în poveşti

cu fluier părelnic de vânt

cânţi celor ce somnul şi-l beau

din macii negri de sub pământ.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tăi verzi.

Ascultând revelaţii fără cuvinte

sub iarba cerului zborul ţi-l pierzi.

Din văzduhul boltitelor tale amiezi

ghiceşti în adâncuri toate misterele.

Înalţă-te fără sfârşit,

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.