NICHITA
STĂNESCU
(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)
Orice scriitor începe prin a-şi spune propria sa
viaţă prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuşi, neapărat este cinstit
cu toţi ceilalţi. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic,
într-un fel sau altul, îşi va da seama că scopul scrisului nu este
perfecţionarea cuvântului, ci mesajul pe care
îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor.
Biografia sa personală trebuie să devină impersonală şi cât mai larg
coincidentă cu biografia cititorului.
NICHITA
STĂNESCU
Fiziologia poeziei
O operă de artă devine naţională prin ritmul
lăuntric, prin felul cum tâlcuieşte o realitate, prin adânca afirmare sau
tăgăduire a unor valori de viaţă, prin instinctul, care niciodată nu dezminte,
pentru anumite forme, prin dragostea invincibilă ce-o trădează faţă de un
anumit fel de a fi şi prin ocolirea altora. Astfel o operă de artă poate să fie
naţională chiar fără de a cuprinde în zalele ei nici un singur element
etnografic. Mai mult: o operă poate să fie românească chiar dacă s-ar plămădi
din elemente etnografice cu totul străine de poporul românesc.
LUCIAN BLAGA
Zări şi etape
EMINESCU
Atât să nu uitaţi:
că el a fost om viu, viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi:
că el a băut cu gura lui,
că avea piele îmbrăcată în ştofă.
Atâta să nu uitaţi:
că ar fi putut să stea la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atât să uitaţi! Numai atât,
că El a trăit, înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!
LA MORMÂNTUL LUI BAUDELAIRE
Trec
pietrele, măreţ cadavru,
rămas
cu ploile în unghi!
Mai
neizbit, las trupul meu acesta
la
gândul tău să-ncline un genunchi.
Rup
floarea transformată în paianjen,
şi-o
las pe tâmplă să-mi alerge suplă,
şi
îţi întind privirea mea cea fixă
de
din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.
Prea
obosit din naştere, acuma
comunici
osteneala despuiată
a
orei de februarie, cu ploaie
de
stâncă subţiată şi de piatră.
Baudelaire,
idee masculină
a
zonelor neutre de neant,
mişcare
iute în mişcarea alcalină,
virus
ce eşti al sângelui gigant,
vărsat
de mari, poeţii lumii,
care alcătuită-a fost să fie
din
capete cu trunchi şi membre
de-o
gingaşă anatomie,
limb,
tu, pervers şi fără semn
al
nemişcării dom de oase!
Las
un genunchi în unghi solemn
în
centrul unei ţări ploioase.
PREŞEDINTELE
BAUDELAIRE
Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică
locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.
Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.
Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul alb.
Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.
Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă
şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.
Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenţa în ultima vreme.
ORFEU ÎN VECHEA CETATE
Poetul, cu un şoim pe umăr
intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
şi întocmai ca steaua Canopus,
cea din emisfera australă
cea văzută numai de cei care
poartă ochelari la inimă.
Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru că nu au
vedere.
Alţii nu-l văd pentru că nu au
inimă.
În fine restul nu-l văd pentru
că nu sunt.
Toţi însă spun în cor:
Poetul nu
este de băut, deci nu-l înţelegem!
Poetul nu
miroase cum floarea.
Cum putem
să-l înţelegem
cum putem
să luăm ceea ce nu miroase ca floarea,
drept floare?!
Poetul merge pe strada cea
mare.
Du-te dracului, îi suflă
şoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi
suflă şoimul de pe umăr.
Poetul se
face că n-aude nimica.
Am văzut
cu ochii mei un poet intrând în cetate.
El ţinea
în mâna dreaptă, în pumnul lui drept
un şoim sugrumat.
