sâmbătă, 6 octombrie 2012

MARIN SORESCU, DUSUL




MARIN SORESCU


„Postumele din Puntea (1997) arată o faţă a lui Sorescu la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Ciclul e comparabil cu acela intitulat Spital al lui Arghezi,  cu diferenţa că Sorescu
nu s-a sustras finalmente bolii şi morţii. E o poezie sinceră
şi directă, de o mare simplitate. Nu mai e loc de glumă. Nici referinţe, nici perifraze. Strictul nece­sar pentru ca o teribilă emoţie să se comunice, precum în această rugăciune, în care poetul îşi simplifică la minimum materia poeziei sale dintotdeauna: «,Doamne, / Ia-mă de mână / Şi hai să fugim din lume, / Să ieşim puţin la aer. / Poate schimbând curenţii, / O să mă simt şi eu  în larg, / Lângă Tine.»”
NICOLAE MANOLESCU
Istoria critică a literaturii române

MARIN SORESCU

„Sorescu mărturisea din primul moment o marcată conştiinţă
a convenţiei literare. Înainte de a citi lumea, el citea poezia, prezentându-se deopotrivă ca actor şi regizor al discursului liric. Temele mari şi grave ale liricii sunt tratate în aceeaşi tonalitate dezinhibată. Relaţia cu istoria, cu spectacolul vieţii şi al morţii, deschiderile spre cosmic apar transcrise într-un cod al cotidianului imediat accesibil, fără nelinişti aparente.”
ION POP

„Nu-i nevoie de efort pentru a înţelege că volumul Poeme (1965) marchează delimitarea poetului de fetişu­rile,  de prejudecăţile insesizabile prin împărtăşirea lor quasi-unanimă, de orice încremenire în certitudini. Miturile existenţiale contemporane, referitoare la destin, la moarte, la artă, la creaţie, adică tot ceea ce decurge din eternele raporturi umane, sunt reinterpretate sub semnul, generator de batjocură, al îndoielii, pe urmele unei ne­stăvilite fantezii asociative. Erau zguduite convenţiile gândirii şi, contrariind, noile interpretări figurau parado­xalul şi se desprindeau, astfel, şi prin modalitate, de faza parodiei. Alergia poetului faţă de ceea ce poate trezi, într-un fel sau altul, ideea de convenţie nu pare să cunoască limite. Ai senzaţia
că autorul  – călăuzit de un fel de neîn­credere ţărănească în tot ceea ce este complicat sau defi­nitiv – e pornit să regândească totul,
să răstoarne certi­tudinea organică a universului, să inverseze sau să dis­loce ordinea axiologică. Inventându-şi noi şi noi ocazii, acţiunea de subminare a ideilor absolute şi a modalităţii de sistematizare a rea­lităţii va continua în volumele Moartea ceasului (1967) şi Tinereţea lui Don Quijote (1968), fără să se facă simţit vreun efort de resistematizare, de repunere în termeni a lumii, fapt care ar fi contrazis, desigur, perspectiva de­taşată a ironistului. Important pentru ceea ce urmărim în studiul de faţă este ca, din schiţa în care am prins, în rândurile de mai sus, perioada de glorie neumbrită a poetului, să se înţeleagă cât de puternic acţionează la acesta tendinţa de delimitare. Chiar în anii în care nu va face, aparent, decât să-şi aplice procedeul ingenios deprins nu va înceta, totuşi, să fie în răspăr, măcar prin insolitul punctelor de vedere.Extraordinara inventivitate, nerăbdarea cu care vă muta maşina cu ipoteze în alte şi alte unghiuri – deşi în limi­tele aceluiaşi procedeu – sunt consecinţele şi poate şi dovezile lăuntricei tendinţe de delimitare. De la primul volum la următoarele constatăm o schim­bare poziţională, de la refuz la subminare.”
EUGEN NEGRICI


CE MĂ DOARE CEL MAI TARE

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.

CARTEA MORŢII

Semnează distrat
În cartea morţii,
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret, adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.

Cine a vrut să se uite
S-a uitat, descoperindu-şi capul.
Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.


MESTECENII

Mestecenii îmi trimit răvaşe:
„Curaj, uită porcăria asta,
İntră-ţi în mână,
Fii tu, lucrează!

Şi dacă ai nevoie de hârtie de scris
Îţi dăm noi din coaja noastră
Albă şi moale.
E mai bună decât papirusul
Şi, dacă nu poţi veni s-o iei,
Scrie pe noi, de la distanţă, pe fereastră,
Vom păstra totul în biblioteca noastră vie.”

MĂ SCOL DIN PAT…

Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă.
E un act de eroism
Să mă bărbieresc,
Mai ales că bărbieresc un străin,
Care se holbează la mine speriat
Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?
Mai rentează meseria de frizer astăzi?
Şi care mai e preţul?
Eu am de gând să-mi las barbă
Şi să mă fac schivnic
Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.


OPREŞTE!

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

MĂŞTILE

Am experimentat
În chinuri nemaipomenite
Vreo şapte-opt măşti ale morţii
Şi toate mi s-au părut îngrozitoare.

N-am vrut să mă recunosc
– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează.
Acesta nu sunt eu.
(Nici mort.)

Eu care-am plâns în hohote
Pe ruina tuturor civilizaţiilor,
Pe mormanele de tăbliţe scrise
Şi cărămizi smălţuite,
De ce să nu plâng acum
Şi pe ruina obrazului meu?

Ca să fim drepţi, la Sorescu, previzibilitatea se in­staurase mai ales la nivel formal – ca un soi de traseu bătătorit al mersului gândirii producătoare – fiindcă ideile vor fi mereu surprinzătoare. Dar, se ştie, astăzi, că, la etajul  formal, oboseala coboară foarte iute asupra con­ţinutului şi nu există nici o oprelişte ca această monotonie formală să contamineze textul în toate structurile lui. Mai mult sau mai puţin surprinzătoare, favorizată sau nu de încercarea de apropiere de public, convenţionalizarea este, însă, la Marin Sorescu o realitate care deconcertează. Când o identifici a un asemenea spirit, nu te mai îndo­ieşti de tiparul care se naşte, involuntar, în scrisul orică­rui scriitor, chiar al acelora cu discurs antifrază, chiar al acelora care refuză (conştient sau nu) inerţiile de gândire şi de expresie. Fiindcă aproape peste tot apare o dialectică de inven­ţie şi manieră, vom vorbi de o alienare proprie oricăror sisteme formale şi care, inevitabil, se întoarce asupra crea­torului. Obişnuinţa de consum se adaugă spre a-i agrava acestuia sentimentul neputinţei şi al scindării. Inovaţia în artă, răsturnând ansamblul ierarhic, introduce, la rândul ei, un nou pol de atracţie, un nou sistem de inerţie. Cu puţină atenţie se va observa dramatica şi uluitor de rapida absorbire a abaterilor în sistemul de norme cu­rent. Şi, mai mult,
s-ar putea schiţa un adevărat sistem al devierilor   pentru că şi ele aspiră la tipic – ceea ce ni-l readuce în memorie pe Valéry, care era convins, încă de acum o jumătate de veac, că ar fi capabil să alcătuiască, pentru a se distra, o istorie a surprizelor din care s-ar deduce o distribuţie curios simetrică a metodelor de a fi original. Ceea ce ne pune pe gânduri e faptul că însăşi poezia – pentru mulţi formă de evadare în ireal şi cale a libertăţii – e, în fond, un vârtej de conformisme, presupune, în chip vădit
şi întristător, reducţie şi de­ţine, poate mai pregnant decât oricare alt gen, putinţa de a-şi impune fulgerător sistemul de convenţii. E o scleroză permanentă, galopantă a expresiei artis­tice, de care se resimt şi producătorii, oricât de devreme ar adulmeca ei primejdia împietririi. Când poetul liric posedă conştiinţa adâncă a inovaţiei şi a inerţiei, înfrângerea lui e cel mult mai dureroasă decât a altora, în ciuda miilor
de argumente ieşite din mecanismele mistificatoare
ale or­goliului.”

EUGEN NEGRICI

M-AM OBIŞNUIT...

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ţine orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi uşor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiţi.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Şi cu salcâmi înfloriţi.

OASELE

Oasele lor,
De la doi metri, unde sunt băgate,
Ies singure la suprafaţă,
Au culoarea galbenă, precum ceara cea bună
Şi emană un miros plăcut.

Aşa îi cunoşti,
După oasele lor,
Care au aceste trei calităţi.

Sfinţii...
De secole, aşa ne cunoaştem sfinţii,
Ies la suprafaţă
Oase galbene ca ceara,
Îmbălsămând văzduhul.

Ce staţi holbaţi?
Daţi-le-n cap,
Puneţi mâna pe cazmale,
Pe maie,
Îndesaţi-i în pământ,

Bătuciţi locul cu buldozere,
Cimentaţi cimitirele  – vi se spune...

Şi orice s-ar face, sub pocnituri de maie,
Sub şenile, prin beton
Ies mereu la suprafaţă
Sfinţii...

Oare numai şi numai ca să ierte
Şi să binecuvânteze?

SPECTATOR

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieţii
Cu geniul morţii.

Viaţa vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie şi una de vicleşuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident şi plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă
A vieţii
Şi logica misterioasă a morţii
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă şi să se îngrozească.

ATÂT DE ÎNGROZITOR

Arăt atât de îngrozitor
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă.

Ţipă, îşi pun mâinile la ochi,
Blestemă.
,,De ce tocmai tu’’, se răstesc la mine.
Doamne, unde eşti, Tu exişti?

Eu încerc să le ridic moralul
– Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.
Săptămâna trecută arătam şi mai rău
Boala e boală, totuşi.
Face ravagii, unde se încuibă,
Şi la urma urmei, toţi murim
Şi vorba lui Hamlet «Dacă-i acum
Nu va fi altă dată».

Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aş accepta senin, mioritic,
Chiar şi figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră,
Lumea suferă pentru mine.
,,Curaj’’
Aud din toate părţile
Şi eu ce pot face?
Îi consolez pe toţi, cum pot,
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.

APROAPE PANTOMIMĂ

Ea îşi vâră pumnalul în piept
Până la prăsele,
Îl scoate şi îl întinde logodnicului
Zâmbind.

– Nu doare!
El ia pumnalul
Şi-l înfige în piept până la prăsele,
Îl scoate şi i-l întinde.
Într-adevăr, nu doare.

Ea ia pumnalul,
Dă să-l mai înfigă o dată,
Dar mâna i se încleştează,
Pumnalul cade, ea moare.

Nu doare!
Mai apucă să spună,
El se întinde să ia pumnalul,
Se împleticeşte, şi moare.
Nu, n-a durut.

Eu ridic pumnalul,
Mă uit la el
Şi-ncep să urlu.

Doare, doare îngrozitor.
Fraţilor dinaintea mea,
De ce n-aţi spus c-a durut?
E dintre acelea care dor îngrozitor.

Mă întorc cu spatele şi ies din scenă.

MI-AM AMINTIT

Mi-am amintit:
Toţi câinii noştri
Când să moară,
De bătrâneţe,
Stăteau ascunşi pe sub magazie,
Pe sub patul.
Le duceai mâncare, apă,
Deschideau încet pleoapele,
Se uitau, înălţau ochii
Şi spre tine
Şi-i închideau la loc,
Nu mai puteau să dea
Şi din coadă,
Să-ţi mulţumească.

Cumplită e intrarea asta
La strungă
Şi pentru om şi pentru animal.


IOV

Gata fetelor!
Ne-am hârjonit toată ziua,
V-am mângâiat,
V-am dezmierdat,
E târziu!
Lăsaţi-mă şi pe mine să dorm
Măcar câteva minute,
Sunt stors ca o lămâie,
Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube
Care au pus gheara pe bietul Iov
Şi-l joacă aşa cum ştiu ele,
Îl târăsc pe jos şi-l dau cu capul
De ce se nimereşte.

El le zgândâră şi le zâdărăşte
Cu o bucată de cărămidă şi-un ciob.
Vin mulţi să-l hulească
Ştiindu-l căzut acum, de tot,
Şi-o carne vie, învelită cu sac.
El îi ascultă şi le demonstrează
În subtext absurditatea
Atât a existenţei, cât şi a inexistenţei lui.

A, iei numele Domnului în deşert,
Necredinciosule?
– Blestemată fie ziua în care m-am născut,
Să fie ştearsă din crugul vremii,
Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,
El trebuie acceptat şi trăit.
Doamne, sporeşte durerea mea
Şi du-o până la margini!
Oare cum îmi voi aminti mai târziu
Încercarea aceasta năpraznică,
Anul bubei şi al zgaibei?!

STINGERE VOCALĂ

Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Îşi lasă goarna de la gură
Şi mă dojeneşte
Că eu o sting prea repede.
– Îmi piere glasul brusc.
Să-ţi piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front, soldat, şi cântă.
Cântă viaţa.
Mai ai de mărşăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.

GÂND PENTRU GREC


Vom fi, într-adevăr, părelnici,
Dacă n-ar fi durerea,
Cea fizică, brutală,
Care înăbuşă vuietul
Adânc al sufletului,
Iar când e groaznică,
Şi ţine atât de mult,
Suntem nespus de concreţi
După gratiile existenţei noastre.

Am trecut şi eu prin faţa peşterii tale,
Peştera şi-a dat cu părerea
Că aş fi o umbră iluminată din spate
Şi-aşa mai departe.
Suntem un sistem de umbre, de fapt,
Care se amplifică şi se modifică pe drum.

Pornim mai înainte şi trecem
Prin faţa peşterii tale,
Oameni cu torţe aprinse în mâini.

MOŞI STRĂMOŞI

Îmbătrânesc îngrozitor de repede
În câteva luni, cât alţii în câţiva ani.
Într-un an din om în putere
Am devenit moş şi strămoş.

Înţeleg acum de ce iei preşurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Şi te agasează,
De ce pregeţi să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget şi-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
– Mă, nu ştiu ce am,
Mă-ncearcă aşa un preget şi-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust
Parcă-ai mesteca paie.

De ce dorinţele au pălit,
Ambiţiile s-au stins,
Simţurile dormitează...

Cred că e un stas care se cere acolo
Ca toţi la sosire să aibă
Aceeaşi fizionomie
Şi să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit şi cu mască de bătrân
De şaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic şi lucrurile din casă
Toate au devenit agresive
Şi mă agaţă.

CINEVA

Vino la căpătâiul bolnavului, soare,
Mângâie-i obrazul
Cu raza ta de rădăcină a vieţii.

Cerule, bântuit de atâta energie cosmică
De la mii şi mii de sori şi stele,
Energie atât de miraculoasă,
Ţi-am cerut o fărâmă,
Te-am implorat în genunchi,
Dacă nu mi-ai dat
Păstreaz-o pentru tine
Şi să ţi-o bagi în ochi.

Strângeţi-vă în jurul meu, prieteni,
Vino, Doamne, şi Tu şi plânge-mi de milă.
O să-mi facă bine hohotul vostru,
Aduce a viaţă.
Cineva taie cu o foarfecă
Drumurile mele,
Le peticeşte în batjocură
Şi le aruncă la câini.

MERGÂND SPRE BINE

E bine, Doamne,
Că Te-ai gândit la mine
Şi nu l-ai ales pe altul
Pentru delicata, înfricoşata
Ta experienţă.

Eram şi cel mai bun de tăvăleală
Şi mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,
Iartă-mi-l mie,
E uman
Ia-Ţi ochii şi de la celelalte păcate.

Am crezut că viaţa care mi s-a dat
E chiar a mea
Şi că eu sunt chiar eu,
Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Şi, la toată înfricoşarea asta,
Adaug nestemata umilinţei
Şi aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire şi slavă.

DUSUL

A plecat fără să mai verifice
Dacă a închis gazul
Şi dacă a strâns robinetele de apă.

Nu s-a mai întors de la poartă,
Că-l strâng pantofii cei noi
Şi să-i ia tot pe cei vechi,
Ori c-a uitat ceva.
Acum n-a uitat nimic.

A trecut pe lângă câine,
Fără să stea de vorbă cu el,
Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:
«Înseamnă că nu se duce prea departe,
Vine îndată».

MARIN SORESCU