marți, 9 octombrie 2012

POEŢI DIN ELVEŢIA


POEŢI DIN ELVEŢIA

Charles-Ferdinand Ramuz

CASELE

Bătrânele vechi case sunt toate gârbovite,
sunt ca nişte bunice pe scaune-aşezate,
cu mâinile-odihnind peste genunchi,
pentru că-n viaţă prea mult au trudit;
dar cele noi sunt proaspete, frumoase,
ca nişte fete cu baticuri
ce după dans se odihnesc,
şi câte-un trandafir şi-au prins în piept.

Scânteie-n geamuri soarele-apunând,
răzleţe fumuri se ridică,
şi încâlcite sculurile lor
ţes printre crengile de nuc
mari pânze de păianjeni.

Şi, noaptea, peste-acoperişuri,
bătaia ceasului din turn
– al cărui mecanism scrâşneşte,
în timp ce greutăţile coboară –
aleargă spre câmpii
trezind deodată
toate aceste case adormite.

BĂTRÂNA

Era de mult bătrână
pe vremea când bătrânii de azi erau copii,
e dintr-o altă vreme rămasă-aici, şi chiar
ea însăşi s-a uitat pe sine.

E de pe vremea-n care femeile purtau
bonetă de dantelă,
batic brodat şi fustă din lână şi bumbac
cu multe, foarte multe cute.

E de pe vremea-n care se vorbea-n dialect,
şi oamenii o dată la oraş
pe an mergeau, de ziua Fecioarei preacurate;
şi-atunci, urcând la catedrală,
şi-având seminţe-n buzunar,
făceau ocolul clopotului mare.

E dintr-o vreme veche, ce nu se ţine minte.
Dar ea, ea îşi aduce-aminte,-nchide ochii
ca să-şi aducă şi mai bine-aminte;
şi iat-o stând la soare fără să scoată-o vorbă,
visând la vremi trecute, la cei care-au plecat
şi la singurătatea ei.

Jean-Pierre Schlunegger

LUMINĂ DULCE MIE

Lumină dulce mie, ţi-e trupul de lumină
Şi limpezimea-i smulge izvoarelor din vânt
Mireasmă de măr oacheş şi vulpe-adulmecând
Pe când balanţa gurii către furtună-nclină.

Minune dulce mie, ţi-e pielea dulce, fină,
Meleag al neprihanei ce-l mângâi tot visând
Lumină dulce mie şi curpen luminând
Când noaptea şi iubirea ivindu-te suspină.

Roche-a iubirii mele, aprins castan solar,
Viu fulger ce-nlumină al somnului umbrar
În mari ciorchini ca focul arzi tu sub ploaia deasă

Şi când îşi mână toamna prin codrul ţintirim
Boroanele urgiei puternici ne simţim,
Lumină dulce mie, iubită omenoasă!

O,POEZIE,FLOAREA MEA

O, poezie, floare a mea, te-ai exilat,
Nesăturată gura dulceaţa şi-a pierdut,
Noi am fugit cu toţii într-un ascuns ţinut,
Noi am uitat culoarea de cer adevărat.

La marginile nopţii în urbea înarmată
Prea mult am plâns cu toţii sub stele-ncremenite,
Am fost precum un arbor rănit de fier deodată,
O slovă de iubire pe uşă scrijelită,
O vale-ntunecată.

Au înecat ploi grele aprinsul trandafir
Căruia-n noi pierduta iubire i-am purtat,
Cu prea mulţi dintre semeni sub cerul de porfir
Noi harpele deoparte ni le-am lăsat şi-am plâns.

Lungi zile-am stat departe de oazele luminii,
O, poezie, floare a mea, ciudat destin,
Prea am iubit dezastrul şi beznele şi spinii,
Să vieţuim ne-ar place şi sub un cer senin!