luni, 8 octombrie 2012

GRIGORE VIERU, BASARABIE CU JALE



BASARABIE CU JALE


GRIGORE VIERU
(14 februarie 1935, Pererita – 18 ianuarie 2009, Chişinău)




OPERA POETICĂ
1. Numele tău (1968)
2. Aproape (1974)
3. Un verde ne vede (1976)
4. Fiindcă iubesc (1980)
5. Poezii (1983)
6. Taina care mă apără (1983)
7. Scrieri alese (1984)
8. Cel care sunt (1987)
9. Mama (1988)
10. Rădăcina de foc (1988)

 


 „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos,
 eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”
GRIGORE VIERU

A MURIT FRATELE LUI EMINESCU

„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un stegar.
A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate. Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale. De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde
şi încredere. Şi îi îndeamnă să continue lupta. Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate
ca până la urmă să nu învingă.”
NICOLAE DABIJA
Din „LITERATURA ŞI ARTA”


◊◊◊
 „Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveţi, te învoiniceşti,  apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine, ducând mai departe făclia graiului şi spiritului neamului tău. Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să nu le încurci.”
GRIGORE VIERU
Din „Rădăcina de foc”

◊◊◊
„Acum, ca să fiu sincer cu mine însumi, cu Dumneata, dragă cititorule, mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o scrisă-n ţărână  cu băţul, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – pe cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului – a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice.”
GRIGORE VIERU
Din „Rădăcina de foc”

◊◊◊
 „Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă fru­museţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai de­parte viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va „suflet în sufletul neamului său". O astfel de întru­chipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai viguroşi tot în pădure cresc, el face parte dintr-o generaţie cu cărţi şi opere ce s-au impus în conştiinţa cititorilor în ultimele decenii.
Aş numi doar pe câţiva dintre ei, mult mai mulţi cuprinşi în antologia apărută de curând la noi: Liviu Damian, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Botnaru, mai tânărul, dar foarte dăruitul Valeriu Matei, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Ion Gheorghiţă, Vasile Leviţchi, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Pavel Boţu, Vasile Romanciuc – şi să mă ierte zecile şi zecile de nume ilustre ce s-ar cuveni citate aici reprezentând împreună cu Grigore Vieru o şcoală poetică de rang european, scriind o poezie care este viaţă de toate zilele în sufletul omului, ca pâinea şi apa este hrană în spiritul Logosului întrupat în istorie pentru a intensifica miracolul vieţii nepieritoare în inima omului. O poezie slujitoare întru edificarea vieţii în tot ce este ea minune şi bunătate şi lumină.’’
IOAN ALEXANDRU
Din „CUVÂNT ÎNAINTE” („Rădăcina de foc”, 1988)

BASARABIE CU JALE


În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul
Decât pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încâlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grâul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frământă
Când un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cântă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încâlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grâul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

ÎN LIMBA TA


În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

POEM

Să treci desculţ dimineaţa
Prin iarba verde de-acasă
Cu lanţul de rouă la glezne –
Iată ce este Patria!
Să-ţi treacă prin faţă izvoare
La chip şi la vorbă ca mama;
S-auzi cum sparg străbunii
Sub lut la copiii de afară
Sâmburii dulci ai luminii;
Să muşti din întuneric ca din măr,
Desimea lui să nu te înspăimânte;
Să ai o femeie şi-n noaptea
Fără sfârşit a genelor ei
Să găseşti în zori încâlcită
O limpede privighetoare;
Să poţi să ai, dar să nu jindui
O pâine cât
Noaptea orbului de mare;
Să crezi ca piatra-n locul ce ţi-e dat,
Ca ea să vieţuieşti, o, în cămaşa apei;
Să mori cu liniştea pe faţă
În lina ta lumină
Ori sub al spadei fulger –
Aceasta e Patria! 

ACASĂ

Toamnă târzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineaţa
cu toate lăicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
«Mă temeam să nu-ţi fie frig»,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în şoaptă afară
ca la priveghi,
să nu-mi tulbure somnul
şi ţistuiesc pe cei mici
să fie cuminţi.
Mă aplec să le sărut mâna,
ele şi-o zmulg îndărăt.
«Nu trebuie…» –
ruşinându-se de pământul
de sub unghii şi din
crăpăturile degetelor.
O, neamule, tu,
adunat grămăjoară,
ai putea să încapi
într-o singură icoană!

IZVORUL MAMEI

Pe izvor cu val de verde
Suflet sună, gând se vede.
Tot ce-i veşnic şi frumos,
Ce-i frumos, e domnesc os!
Pe izvor cu val de bine
Doină creşte, dor tot vine.
Tot ce-i dor e neuşor,
Chiar de cântă pe izvor!

SPRE CHIPUL TĂU

Departe nu alerg ca râul,
Căci cine uită se destramă.
Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape:
Spre chipul tău de aur, mamă,
Şi-mi curge sufletul ca grâul.

DESCÂNTEC DE DRAGOSTE

Fulgere, tu, furcile,
Fulgere, tu, coasele,
Fulgere, tu, ghearele
Nu le-nfige-n marele
Domn stejar cu casele,
Retezându-i soarele,
Înnegrindu-i oasele!
Tunete, îmbună-te,
Tunete, destună-te!

◊◊◊
– Unde fugi tu, valule?
– Către mare, malule!
– Unde urci tu, pomule?
– Către soare, omule!
– Ce aştepţi tu, pragule?
– Tot pe tine, dragule!
– Mulţumesc, prăguţule!
– Sărut picioruţele!

ÎNCHINARE LA CÂNTECUL POPULAR

– Dealule, domn dreptule,
Mare înţeleptule!
Aur legănând în pai,
Frică tu de hoţi nu ai?!

– Rupe-mi-s-ar inima
Nu că hoţii m-ar fura,
Dar că hoţii m-ar ara
Şi tot ei m-ar semăna!

– Dealule cu poamele
Şi cu sfinte mamele,
Cu izvoarele ce-adânci
Ne-au scris numele pe stânci!
◊◊◊
– Pui golaşi, cum staţi în cuib, voi,
Fără plăpumioare ?!
– Ne-nvelim cu ale mamei
Calde aripioare!

– Dar când mama nu-i acasă
 Şi ploiţa cerne?
– Ne-nvelim atunci cu frunza
Ramurii materne.

– Dacă n-o să vină mama
Şi-o să cadă frunza?
– Cum nu o să vină mama?
Cum să cadă frunza?!

◊◊◊
Vântu-n care zbor, vânt cald,
Încă n-a venit.

Apa-n care eu mă scald
Încă n-a venit.

Cântu-n care-mbătrânesc
Încă n-a venit.

Sufletul care-l iubesc
Încă n-a venit.

 

LA MĂNĂSTIREA CĂPRIANA


La Mănăstirea Căpriana
Bate un clopot în zi de duminică,
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă.
Intră în templu, om al durerii.
Nu-i o ruşine să intri-n biserică.
E o ruşine liniştea serii
A o preface-n cazarmă isterică.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri!
Vine din cer un şopot.
Vine un şopot
Şi mă ridică din mari pustiiri!
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana, un miros de crinişte,
Iar la Putna, sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică.
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taină se vindecă.


A VENIT TOAMNA

A venit toamna
ca un sfârşit de lume.
Copacii în vânt
îşi aruncă epoleţii de aur
şi fug în neştire.

Adorm în camera amintirilor
ca în casa cea mare
ocrotită de mirosul
gutuilor coapte.

O, mamă,
dacă ochii tăi s-ar deschide în zori
şi ai învia pentru o clipă din morţi,
cred că tot în vârful picioarelor
ai umbla
ca să nu-mi tulburi somnul.

ALT COR AL INVALIZILOR DE RĂZBOI

Lăsaţi, oameni buni,
Nu ne mai lăudaţi atât!
Înapoiaţi-ne mai bine
Picioarele noastre –
Obosim să alergăm
Cu picoarele voastre
Tinere.

Nu ne mai mângâiaţi atât!
Înapoiaţi-ne mai bine
Braţele noastre –
Nu mai putem îmbrăţişa femeia
Cu braţele voastre
Fericite.

Nu ne mai plângeţi atât!
Înapoiaţi-ne mai bine
Ochii noştri –
Nu mai putem vedea
Cu ochii voştri
Înlăcrimaţi!

MORŢII SUNT

Morţii sunt
Ca nişte copii.
Trebuie să-i strigi
Seara acasă.
Să-i scalzi
Înainte de somn.
Să le închizi ochii,
Să le săruţi fruntea.
Trebuie să veghezi
Să nu cadă
Din leagănul de lut.
Lăsaţi morţii
Să doarmă în pace
Lângă roza cea albă-a
Izvorului,
Sub cerul de frunze
Al pomului.
Morţii sunt
Ca nişte copii
Şi fiecare
Îşi are morţii lui.


CÂNTEC POPULAR

Când pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lângă râul pătimit,
O străină m-a răpit
Şi astfel mă legăna:
„Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să creşti mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frăţiorii tăi!
De-or striga:„române drag“,
Pune mâna pe ciomag,
De-ai să-i vezi cântând de dor,
Pune mâna pe topor!
De ţi-or spune că ţi-s fraţi
Să nu-i laşi nespintecaţi!“
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nicio vină n-am,
Fost-am despărţit de neam
Şi chiar Domnul Cel de Sus
A tăcut şi nu mi-a spus
Care e măicuţa mea
Şi nici maica spusu-mi-a.

 

DE CE-AI DAT, DOAMNE?!


Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.
Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tacea!

 

DOINA


Ceva se-ntâmplă azi cu noi:
Azi lacrimile sunt gunoi.
Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteşte rea.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Din pâine iau, să pot zbura,
Cât de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt şi judecat
Că, trândăvind, m-am îmbuibat.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

IARTĂ-MĂ…


Iartă-mă, Doamne,
că-ţi hulesc pâinea…
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
altceva-n loc?
De pildă, raza de soare,
pe ea să o ronţăi blând,
iar cine îşi doarme ziua,
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

MICĂ BALADĂ

Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
pe Alexandra, pe Ioana…
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!

EMINESCU


La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.
Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!

SALVAŢI-VĂ  PRIN LIMBĂ

S-au otrăvit pe văi izvoare
Şi mierea adunată-n floare.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limba şi prin carte!
S-a otrăvit privighetoarea
Şi firul ploii şi ninsoarea.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limba şi prin carte!
S-a otrăvit dulceaţa poamei
Şi laptele din sânii mamei.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limba şi prin carte!