miercuri, 10 octombrie 2012

EUGEN JEBELEANU, Vai de sufleţelul nostru



EUGEN JEBELEANU
(24 aprilie 1911 - 21 august 1991)



INFANTILĂ

Gât aş mai vrea să fiu din nou copil
să nu pot scrie nici măcar un rând
să nu pot spune O şi U şi A
să nu doresc nimic, să urc pe-un ram,
să prind găini de vânt să le aclam,
şi ele să se înalţe, să mă sui
în Lună şi să’mpart la toţi gutui...

IOV ŞI FRAŢII

– Tu eşti Iov? – îmi spune steaua bătrână,
iar eu îi răspund: – Sunt eu, el şi sunt ei.
Şi ea îmi şopteşte: – Golaşilor, luaţi-vă de mână
şi feriţi-vă de hoţii de piei!...

URSUL VETA


Ursul Veta a fost un urs ciudat
cu nume de femeie şi trupul de bărbat.
Poet fiind, se smuse din fiare şi din funii
şi din belciug – şi-şi puse în nas belciugul lunii.

CA PROSTUL
Vai de sufleţelul nostru
care – când să fie mare –
ni se cocoşă ca prostul
proştilor dând ascultare.


AMAR

Oh, cât am fost de păcătos
în viaţa asta de prisos

Cât am iubit şi cât am fost
în dragostea mea fără rost

Cu bani puţini şi generos
Cu cel bogat şi cârpănos

Dând bob de bob un plâns frumos
mici perle porcului sârmos

Acum te-apleacă, şi de jos
culege-ţi trupul os de os

şi du-te'n codrul neguros
şi fă-ţi prieten un bot-gros

sau du-te'n vântul mânios
şi plângi încet sau furios

că totul este de prisos.

RÂUL PE OBRAZ

Pe străzi sunt eu cu faţa spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie
şi-aşteaptă clipa – neştiută –
când pe pământ or să mă’ntindă,
iar apa lui pe faţa mută
va fi o netedă oglindă.


UŞI

Cu cheia, care-mi tremură în mână,
pe când erai
puteam să deschid orişice uşă.
Acum uşa ta îmi spune: stai!
şi celelalte sunt de cenuşă.

PRIVIGHETORILE

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor…

CARUL CU GRÂU

Un car mărunt, cu grâu, ce trece
peste pământu’ntins şi rece

un car cu grâu ce se înclină
sub greutatea-i de lumină

un car cu grâu ce se apleacă
oftând încet şi vrând să treacă
printre chesoane, printre şire
de leşuri, printre cimitire –

şi trece, luminând cu spice
ucisul cer străpuns de-alice

PĂLĂRIA ŞI CUIERUL

Pe vremea regelui David
veni la el un individ,
spunând: – Ascultă, măi Davide,
de ce în ţară nu-s stafide,
că ele mi se fac din struguri
şi, când le ciuguleşti, te bucuri.
David răspunse: – Ehehe!
Ce bune-ar fi, dar nu mai e.
– Ce nu mai e? – făcu săracul.
– În ce le pune: cozonacul!

DE-ACUM ÎNAINTE

De-acum înainte, obişnuieşte-te să trăieşti din amintiri,
din umbre de planete pierdute,
din norii care fug, din amintiri subţiri.

Obişnuieşte-te să trăieşti cu sila şi urâtul
aşa-ţi va fi sfârşitul
cum ţi-a fost începutul.

Poate nici nu mai ai mult, de altfel,
obişnuieşte-te cu luna de oţel.
Tot ce a fost frumos s’a petrecut
cu cel care acuma este altul,
obişnuieşte-te cu prăpastia şi cu saltul.

SUPRA

O să ne mai vedeţi, n’aveţi nici o grijă,
nu se termină totul în acest veac,
unde fiecăruia îi vine de hac
o minune teleghidată de o stea, un scaun sau o schijă.

ÎNTÂMPINARE

Vă primesc pe toţi cu braţele deschise.
Veniţi oameni, veniţi stânjenei,
veniţi vise, veniţi lupi.

Fiecăruia dintre voi vă trebuie altceva, ştiu,
pentru voi mă pot face pământ,
râu cu dinţi feciorelnici sau pradă.

Pe toţi am ajuns să vă înţeleg,
vă trebuie tuturor hrană.
Din sângele meu se adapă bujorul sărbătoresc
şi limba lupului roşcovană sclipind.

MĂŞTI

De mă iubiţi, iubiţi-mă tocat
şi nu întreg, căci dinţii-or să vă doară.
Şi sfatul meu, de bun o să vă pară,
e să-mi sfărmaţi oscioarele, curat.

Nu într-un lac svârliţi-mă-ntr-o doară,
căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat,
ci-n cârcă aruncaţi-mi ne-ncetat
o niagară de venin, murdară.

O, nu mă strângeţi, dacă mă iubiţi,
atât de mult la piept, ci drept, frăţeşte,
veniţi şi gâtu-mi strângeţi, liniştiţi.

Dar nu v’ascundeţi gândul! ca să ştiu
ce trebuie să fac cât încă-s viu
cu leşul vostru care mai trăieşte.

HANIBAL
lui Giancarlo Vigorelli

Nimeni n’avea ceea ce el avea,
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi

nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

IZVOARE

Laudă dragostei, primăverii,
unduirii trupurilor neîncătuşate ale apelor,
meteorilor de muguri,
iubirii, mult mai puternice decât teroarea
nourilor căluşi
asasini ai luminii;
castanilor care ne vor dărui lampadare necerându-ne nimic…
Elenei care se smulge din braţele silnice
hotărîtă să înfrunte mai degrabă fierul, decât să rabde
osânda blonzilor cârlionţi ai lui Menelaos;
slavă credincioaselor iscălituri ale tenacelor pârâuri,
libertăţii lor – glorie’n păduri şi pe şesuri!
ochilor viorelei care nu clipesc în faţa furtunii,
voinţei omului ieşit din iarnă slăbit, – glorie
acelora ce – apăsaţi de lespezi –
cred în forţa descătuşătoarelor vânturi,
în tine, primăvara mea, şi în
eternitatea celor care aşteaptă
învăluiţi în giulgiuri mari de piatră.

RUGĂCIUNE

Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.