COLINDA, Sculaţi, sculaţi, boieri mari

COLINDA

I. COLINDA –  SPECIE FOLCLORICĂ

Colinda este: „(...) alcătuită din piese ce se cântă de către un grup sau

se recită cu ocazia obiceiurilor de iarnă, mai rar la alte sărbători din cursul anului. Colinda denumită şi colind, aparţine genului liric prin caracterul de urare, celui epic – prin naraţiune şi are elemente dramatice concretizate uneori în adevărate spectacole. Colinda este prezentată la fiecare casă, de multe ori cu acompaniament de instrumente muzicale, şi fiecare gazdă răsplăteşte pe colindători.”

II. COLINDA –  FUNCŢIA COLINDELOR

„Funcţia ei a evoluat de la cea primitivă, magico-ritualică, la una actuală, de urare şi felicitare. Deşi textul colindei cuprinde numeroase elemente creştine, originea sa străveche, păgână, este confirmată de reminiscen­ţele din mitologia romană, de rosturile magice asemănătoare cu cele ale descântecului, de elemente de ritual, cu bătăi de tobe, refrenuri neînţelese. Textele în întregime laice ale unor variante probeaz şi ele originea precreştină.”

III. COLINDA – TIPURILE DE COLINDE

„În ajunul Crăciunului se practică două forme diferite de colinde: aceea

a copiilor (numită în unele locuri «Moş Ajun» sau «apiţură») şi aceea

a colindătorilor tineri sau maturi, care este tipul cel mai răspândit şi mai consistent. Colinda se poate cânta dimineaţa («zăorit»), seara sau noaptea. De multe ori este individualizată după situaţia socială sau civilă a gazdei. Există colinda pentru logofăt, primar, preot, păstor, agricultor, pescar, dar şi pentru copil, fată mare, flăcău, bătrân, văduv, ba chiar pentru animalele domestice. Transmiterea urării se face indirect, printr-o alegorie în care cel colindat este pus în situaţii favorabile şi i se atribuie calităţi excepţionale. De pildă, colinda pentru flăcău idealizează frumuseţea, iscusinţa şi vitejia tânărului, pe când colinda pentru fată cuprinde portrete delicate ale unor fete harnice, înţelepte şi neasemuit de frumoase. În ambele tipuri de colinde se urează tinerilor, sub formă aluzivă sau directă, să se căsătorească.”

IV. COLINDA – STRUCTURA COLINDEI

„Cea mai frecventă structură com­poziţională se bazează pe alternarea

de planuri: real-fantastic-real, introducerea şi finalul constituindu-se

în formule cristalizate. Cele mai multe colinde conţin refrene, al căror sens este, adeseori, greu de descifrat. În cursul naraţiunii apar personaje fabuloase, se poartă dialoguri, se pun întrebări retorice şi se utilizează

des metafora.”

V. COLINDA – ÎNTRE SACRU ŞI PROFAN

„Colinda religioasă cuprinde episoade bi­blice, uneori apocrife, cu unele implicaţii filosofice, majoritatea referindu-se la naşterea lui Iisus Hristos. Caracterul sacru al colindei se estompează prin asimilarea profanului, încât se ajunge la viziunea unui Dumnezeu cioban, «cu fluierul la tureac / Şi cu mâna pe baltag». Pasajele epice se înrudesc sau se confundă adeseori cu teme de baladă, legendă sau chiar basm (motivul mioritic, căsătoria fratelui cu sora ş.a.). Marea varietate melodică se datorează păstrării melodiilor arhaice şi adaptării unora mai noi, de origine liturgică.”

VI. COLINDA – MOMENTE DE ACTUALIZARE

„În ziua de Crăciun începe colinda «Cu steaua» – prin excelenţă religioasă şi de origine cultă –, cu variantele ei locale «Globul» sau «Luceafărul», care se cântă până la Bobotează. Colindătorii poartă cu ei o stea împodobită cu hârtii colorate şi iconiţe cu scene biblice. În ajunul Anului Nou se colindă fie colinda de la Crăciun (fetele şi femeile), fie colinda agrară, pluguşorul (copiii şi bărbaţii). În unele părţi din Moldova, aceste două forme coexistă. În prima zi a Anului Nou urările au forme diferite după zona geografică. În Mol­dova, se merge cu „semănatul" ca o continuare a «aratului» din seara precedentă, făcându-se urări scurte şi aruncându-se, simbolic, seminţe de cereale. 

În Muntenia, această formă de colindă se numeşte «sorcovă». Urarea este însoţită de lovituri uşoar cu crengi înflorite, sugerând, ca şi „semănatul", un cult al fertilităţii şi rodniciei. «Vasilca» este o colindă răspândită în sudul ţării şi are ca element specific un cap de porc (câteodată o păpuşă), ornat cu podoabe stridente, pe care îl poartă colin­dătorii pe o tavă. Pare a fi o colindă a ţiganilor casapi de la curţile boiereşti, dar nu este exclus să reprezinte şi perpetuarea unui ancestral cult animalier. Pe arii restrânse se întâlnesc şi forme mai puţin ample de colinde, cum este cea de Bobotează («chiraleisa» sau «iordănitul»). «Lăzărelul», de la Sfântul Lazăr, pare a fi o manifestare a unui ritual păstoresc peste care s-au suprapus straturi cu un conţinut ortodox. Colinda de Paşti şi cea de Sfântul Nicolae apar sporadic şi sunt ecouri ale unor obiceiuri reli­gioase din ţările Europei centrale şi occidentale. Deşi obiceiul colindatului este răspândit la mai toate popoarele europene, românii l-au păstrat în formele cele mai grăitoare pentru originea şi semnificaţia lui.”

 (Din „DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE”,

C / D, EDITURA UNIVERS ENCICLOPEDIC)

COLIND

Sculaţi, sculaţi, boieri mari,

Că vă vin colindători

Noaptea pe la cântători

Şi nu vă vin nici c-un rău

Şi vă vin cu Dumnezeu:

Dumnezeu îi mititel,

Mititel şi-nfăţăşel;

Faşă albă de mătase,

Chitiuţa de bumbac,

Bătută cu diamant...

Şi sculaţi şi slugili

S-aprinză făcliili.

Întinde masa

În toată casa,

Peste masă, grâu revarsă,

Că v-au venit juni,

Juni d-ăi buni colindători

Să colinde şi să cânte:

– La cel măr mare rotat

Este-un pătuleţ de brad.

Cine hodineşte-n el?

Coconiţa

Cu glotiţa,

Pe la prag,

Flori de mac;

Pe la uşă,

Flori de rujă;

Pe pereţi,

Struguri verzi;

Pe podele,

Viorele,

La fereşti,

Flori domneşti. (LITERATURĂ POPULARĂ, Vol. I)

COLINDĂ

Doarme colo în poiată
pruncuşor fără de tată.
Şi măicuţa, mama lui,
se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scutece de in,
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif cercul de pe cap
în cuier şi l-a lasat
şi-a plecat unde-a plecat
ca să-l latre cânii-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, 
stă măicuţa lângă prunc.
Să le ţie de urât
înger nalt s-a coborât.
Şi în noapte înadins
degetul şi l-a aprins.
Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.

LUCIAN BLAGA

OASPEŢI CU AZUR ÎN GENE

Oaspeţi cu azur în gene şi zăpadă sub opinci
Se iviră la fereastră cu colinde şi tilinci.

Fraged cântec şi subţire  – înfloriri de ghiocei -
Umbre mari ţineau isonul tăinuite după ei.

Îmi părea că-n zvon de aripi şi miros de tămâier
În colindă mi se-ngână pui de om cu pui de cer.

Şi cântară şi urară şi plecară ca un dor,
Strălucea un puf de înger, risipit pe urma lor.

Şi era o pace albă ca zăpada şi era
O sfieală, ce din stele până-n inimi tremura.

Bacii lepădară grija, astăzi lupii ţin ajun:
Porumbeii nu visează vânt de uliu căpcăun.

Şi zăvozii din ogradă să mai lărmuie se tem,
Boii rumegă cu botu-n ieslea de la Betleem.

Aţinteşte-ţi lung urechea ca s-auzi, bătrân pământ:
Sus, în leagăn prins de stele, gângureşte Pruncul sfânt!

NICHIFOR CRAINIC

COLIND

Din mii de falnice regine
Ce stăpâneau peste pământ
A fost aleasă o fecioară
Să întrupeze Duhul Sfânt.

Sfioasă, blândă şi cuminte
O biată fată din popor
A zămislit, necunoscută,
Pe marele Mântuitor.

Şi-n ieslea umedului staul,
Pe-un braţ de paie s-a născut
Acel ce-avea puteri să frângă
Păcatul greu de la-nceput.

Lăsând de-o parte împăraţii
Cei plini de oşti şi slujitori
Întreaga Domnului mărire
S-a coborât printre păstori.

EL, Mesia izbăvitorul,
Trimisul tatălui din Cer,
S-a ridicat sub ocrotirea
Şi-n casa unui biet dulgher.
Căci harul pururi se revarsă
Pe cel sărac, cinstit şi bun…
Fiţi gata să primiţi pe Domnul
În ziua Sfântului Crăciun.

VASILE VOICULESCU

COLIND TÂRZIU

Sărută floarea gerului pe-un geam

la casa cu părinţi urcaţi în cer;

de sub icoană, var desprins,

paianjenul stăpân peste ungher.

Singurătate, ţi-e urât şi ţie?

Hai să vorbim de câte ne-amintim,

pe colţul vetrei să ne înzidim 

colind târziu; copiii ne-au văzut,

ieşim la geam şi-n clinchet de argint

se scaldă floarea gerului scăzând

şi lacrima e bob de mărgărint!

OCTAVIAN VOICU

ICOANĂ PE STICLĂ

Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz,
Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz,

Voi strânge jos: zăpadă, pâraie de cleştar,
Copaci de promoroacă şi pietre de hotar,

Voi zugrăvi în zare, albi munţii. Pe un dâmb,
Păstorii plini de spaimă şi steaua cu zbor strâmb.

În colţul dimpotrivă, voi însemna  – să-l ştii –
Trei Crai pe trei cămile ca umbre albăstrii.

În inima icoanei, un staul voi picta
Şi-ntr-însul Preacurata pe Prunc s-o apleca:
O salcie prin ape cu frunzele pe-o stea.

De-o parte şi de alta, un bou şi un asin
Vor aştepta la iesle minunile ce vin,

Şi voi lăsa să pice pe-acoperiş de stuh
Porumbul alb ce-aduce în aripi Sfântul Duh.

Ion Pillat

COLIND (1)

Scutură-şi tăriile

Taina şi dimiile

Şi-l acoperă în staur

Pe Hristos cu nimb de aur.

Sub cojoc de îngeri calzi,

Domnul doarme-ntre heralzi

Şi se pârguie la El

Azimi, poame, păsări, miel –

Universu-ntreg, întreg,

Doamne, vin să te culeg!

Amiroase-n toată casa

Rugăciune ca mătasa.

Picură pe fiecare,

Lucru, stropi de sărbătoare.

Să te semăn ca un rob,

În cuvinte, bob cu bob

Am arat prin mine-ogoare,

Fiu al Domnului şi Doamne,

Care vii de-atâtea toamne,

Care vii de-atâtea ierni,

Şi-n noi neprihană cerni!

Poţi intra: e larg, e soare,

Este calm, este-mpăcare,

Timpu-ncepe ca să zboare,

Pasăre cu-aripă mare.

Nici în vorbe, nici în faptă,

Aşteptarea nu mai rabdă.

Răul şi cu binele

Floarea şi cu spumele,

Cel din gând şi cel din soartă,

S-au trezit că-mi bat la poartă

– Cu vibrarea diademii –

Amândoi trimişii vremii.

Îi auzi? N-auzi o stea?

Premergând venirea Ta?

Este semnul magilor,

Dragule şi dragilor,

Dragule-mpărate,

Dătător de toate!

Ard ca faclele pereţii,

Semn de-nceperea vieţii!

Sub cojoc de îngeri, Domnul

Îşi visează-n somnuri somnul,

Îşi visează-n sine sinea

Şi nu-l biruie ruginea,

Ci-l acoperă în staur

Stelele cu nimb de aur,

Aurul cu nimbu-ntreg.

Doamne, vin să te culeg!

ION CARAION

DOAMNE, FIII TĂI NE CREŞTE!

Îngeraşul de zăpadă
a venit ca să mă vadă.
Îngeraşul cel de nea
a venit şi vrea să stea.
Împreună-acum vom spune
Domnului o rugăciune.
Doamne, de mai sus de cer
eu acestea vreau să-ţi cer:
sănătate, mângâiere,
să fac bine dă-mi putere,
pe pământ pace sa fie
şi să scriem poezie,
de din toate româneşte,
Doamne, fiii Tăi ne creşte!

OCTAVIAN VOICU

LUMINA

Cerurilor lumina le cere pământ

Şi cuvântul pământului peştera dintre ape

Steaua singură dănţuie în pustiu,

Şi întunericul n-o mai poate încape.

În miezul iernii columba din nori

Şerpuitorul râu îl dezgheaţă,

Peştele ou prin tăria dintâi

Lunecă apele la viaţă.

Pustiul aerului în amurg

E-nsămânţat în zvâcnet de aripă

Şi-adâncurile mărilor se sting

De atâtea străvezimi ce se-nfiripă.

Luna ţine candela în nopţi

Printre toate stelele aprinsă,

Mirele când sângeră la porţi

În aură lacrima-i cuprinsă

Şi pulberea-n deşertul arzător

O lacrimă în piatră se frământă

Şi iată-l omul focului dator

Cum suferinţa-n tihnă-l înveşmântă

Şi prigonit în inimi sub peceţi

În raclele de taină preacurate

Şi zile trei de veacuri douăzeci

Ţin de ulei luminii necreate.

IOAN ALEXANDRU

IDENTITATE

Iar ziua cea dintâi din săptămână

E sărbătoarea noastră pe pământ

Când vom intra în straiul de ţărână

Să ştim că-n urmă licăre cel sfânt.

Că nu-s lăsat în noaptea necuprinsă

Fără de ţintă veşnic pelerin

Că-n urma mea i-o candelă aprinsă

Ce aureşte pâinea lângă vin

Şi leagănul e nedesprins de grindă

Şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc

Şi la fereastra nopţii de colindă

E tot trecutul nostru la un loc.

Şi-i linişte şi pace peste ţară

Şi fiecare-n sine-i fericit

Căci suntem fraţi sub steaua milenară

A magilor porniţi din răsărit.

IOAN ALEXANDRU

COLIND (1)

Lerui, floare, lerui-ler.

S-a născut copil în ger,

Pe tipsii de platină.

Stelele de-asupra sa

Taie, bat şi clatină,

Scăpărări, văpăi şi nea.

Stelele par straiele,

Noaptea – măruntaiele,

Platina sunt paiele.

Ascultaţi-i răsuflarea,

El e imnul şi cărarea.

Ascultaţi-i paşii, viersul,

El e liniştea şi mersul

Care scrie Universul.

ION CARAION

COLIND (2)

Peste-ntregul cer poemul

Îşi aprinde Bethleemul.

Prag de prag şi pas cu pas,

Taină-a lacrimei din glas,

Tu înalţi la geamuri lin

Verde, creanga de măslin.

La bulboana morilor,

Umbrele păstorilor

Umplu norii zorilor,

Strigă zorii zorilor.

Magi în strai de papură

Tremură şi scapără.

Este noaptea sfântă-n care

Steaua cea din depărtare

Chiamă-şi sufletul şi dorul.

Naşte azi Mântuitorul.

Batişte de-azur şi brume,

Naşte azi Mesia-n lume.

Osana! Osana!

Răsai, cântec! Răsai, stea!

ION CARAION

COLIND (3)

Flori de lună, flori de tei,

Magii-aduc pe Christ cu ei;

Flori de-argint cu promoroacă,

Ţara toată-i o prisacă,

Ningi poveste, cântă cracă.

Ţară cântec, ţară dragă,

Îl primeşte, L-ocroteşte

Pe Iisus, pe Dumnezeu,

Fagure de cuget greu,

Singură câmpie-vis

Ce-amiroase-a paradis.

ION CARAION

O, BRAD FRUMOS...

O, brad frumos, ce sfânt păreai

în altă sărbătoare.

Mă văd copil cu păr bălai

şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi drag cămin

şi chipul mamei sfinte,

imagini de Crăciun senin

mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini

în amintiri s-arată.

În vis zâmbeşte ca un crin

copilul de-altadătă.

Întregul cer era deschis

deasupra frunţii mele.

Azi strâng doar pulbere de vis

şi numai scrum din stele.

Copil bălai, Crăciun şi brad

s-au stins în alte zile.

Azi, numai lacrimi cad

pe-ngălbenite file...

Azi nu mai vine Moş Crăciun

cu barba-i jucăuşă,

ci doar tristeţile mi-adun

să-mi plângă langă uşă...

În bezna temniţei mă frâng

sub grele lespezi mute,

şi-mpovărat de doruri plâng

pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

se cerne prin zăbrele

şi-mi pare temniţa mormânt

al tinereţii mele...

RADU GYR

COLIND

A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul.

Cade alba nea

Peste viaţa mea.

Peste suflet ninge.

Cade alba nea

Peste viaţa mea

Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele

Peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus

În inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus

În inimi ne-a pus

Pâlpâiri de stele...

Numai casa mea posacă

A'mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

Pentru noi nu-i stea,

Cerul nu s-aprinde.

Pentru sgribuliţi

Îngerii grabiţi

Nu aduc colinde.

O, Iisuse împărate,

Iartă greşeli şi păcate.

Vin de-nchizi uşor

Rănile ce dor,

Visul ni-l descuie.

Noi Te-om aştepta,

Căci pe crucea Ta

Stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,

Ad'o veste minunată,

Înflorească-n prag

Zâmbetul Tău drag

Ca o zi cu soare.

Zâmbetul Tău drag

L-aşteptăm în prag,

Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,

Tinde mila Ta Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

Pieptul lor suspină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori

Să le-aduci lumină.

RADU GYR

COLIND CERESC

Cerul şi-a deschis soborul
- Lerui, Doamne, Ler -
au pornit cu pluguşorul
îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglindă
şi de giuvaer,
toţi luceferii colindă
- Lerui, Doamne, Ler -

Vântul suflă cu lumină
- Lerui, Doamne, Ler -
în buhai de lună plină
leganat în ger.

Pentru heruvimi cu glugă
albă de oier
sub fereşti colinde’ndrugă,
- Lerui, Doamne, Ler -

N-au venit cu grâu la poartă,
ci au rupt din cer
stele mari ca să le’mpartă,
- Lerui, Doamne, Ler -

Şi’n Gustar de roade grele,
- Lerui, Doamne, Ler -
va fi câmpul cer de stele
tolănit sub cer…

Numai tu astepţi în tindă,
- Lerui, Doamne, Ler -
suflete fără colindă,
şi fără Prier.

Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea şi pentru tine,
- Lerui, Doamne, Ler –

RADU GYR

COLIND DE INIM

Voi colinda cu inima mea

mergând prin zăpadă,

mâna mea în cinci colţuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;

umărul şi pieptul meu – cer.

Căldura lor secretă

luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupra secundelor, orelor,

cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

şi o nenumărare de ceruri albastre.   

NICHITA STĂNESCU

COLIND

Scutură-şi tăriile

Taina şi dimiile

Şi-l acoperă în staur

Pe Hristos cu nimb de aur.

Sub cojoc de îngeri calzi,

Domnul doarme-ntre heralzi

Şi se pârguie la El

Azimi, poame, păsări, miel –

Universu-ntreg, întreg,

Doamne, vin să te culeg!

Amiroase-n toată casa

Rugăciune ca mătasa.

Picură pe fiecare,

Lucru, stropi de sărbătoare.

Să te semăn ca un rob,

În cuvinte, bob cu bob

Am arat prin mine-ogoare,

Fiu al Domnului şi Doamne,

Care vii de-atâtea toamne,

Care vii de-atâtea ierni,

Şi-n noi neprihană cerni!

Poţi intra: e larg, e soare,

Este calm, este-mpăcare,

Timpu-ncepe ca să zboare,

Pasăre cu-aripă mare.

Nici în vorbe, nici în faptă,

Aşteptarea nu mai rabdă.

Răul şi cu binele

Floarea şi cu spumele,

Cel din gând şi cel din soartă,

S-au trezit că-mi bat la poartă

– Cu vibrarea diademii,–

Amândoi trimişii vremii.

Îi auzi? N-auzi o stea?

Premergând venirea Ta?

Este semnul magilor,

Dragule şi dragilor,

Dragule-mpărate,

Dătător de toate!

Ard ca faclele pereţii,

Semn de-nceperea vieţii!

Sub cojoc de îngeri, Domnul

Îşi visează-n somnuri somnul,

Îşi visează-n sine sinea

Şi nu-l biruie ruginea,

Ci-l acoperă în staur

Stelele cu nimb de aur,

Aurul cu nimbu-ntreg.

Doamne, vin să te culeg!

ION CARAION

COLIND

Doamne,-ai rătăcit poteci.

Treci tărâmuri seci şi reci.

Vaduri tai, tăiaşi munţi grei.

Plumbul atârna de ei.

Mişunau prăpăstii... frici...

Eşti aici, rămâi aici!

N-o să-ţi pară-amar şi rău.

Împrejur e gol, e hău.

Şi când baţi cu ea, când baţi

Cu nuiaua visului,

Ca din pleoape de-mpăraţi

Prevestind abisului,

Bezna se despică-n două

Moare moartea, viaţa naşte.

Mişunând sub iarbă nouă,

Pier păianjeni, fug rădaşte,

Noua iarbă-a-nminunării

Pridideşte-ntinsul zării

Şi preschimbă-n jucării

Mersuri mici şi cafenii.

Ori le iscă flori şi zale

Mersurilor iernii-agale.

Iarna groasă cu cojoace,

Scaldă în miracol totul.

Cerbii-noată-n cer cu botul

Ca o catifea albastră,

Şi ce cald e-n casa noastră,

Şi ce proaspăt miros urcă

Peste vremea ca o furcă,

Din al cărei caer gros

Te uiţi, Doamne, seara-n jos!

Ia te-aşază, ia pofteşte

De la noi să-nfrupţi ceva!

Om cina pe româneşte

Cu ce-o fi, cu ce-om avea.

Uite lingura şi blidul

Uite cum dispare zidul,

Uite cana, uite plete,

Uite miere, frunţi, altoi –

Soarbe-le pe îndelete,

Dă-ntristarea la perete

Şi rămâi aici la noi!

Cerbii-noată-n ceruri cete,

Mică-i jalea unde-s doi –

Lerui-ler, omături moi!

Şi planete! Şi planete!

ION CARAION

COLIND

Dalbe flori, eu cui v-arunc?

Închina-m-aş fi la Prunc.

Dar mi-e pruncul învăscut

În tăcere ca un scut

Şi când tace, tac şi eu.

De s-a-ntoarce-n cerul meu

Cu auzu-i de fantasmă,

Da-mi-a el să sorb mireasmă.

Mi-a da el şi mie, da,

Miere din prisaca sa,

Barem câte-o cană grea.

De-nchinare-aş altui zeu

– Greul ăsta-i cel mai greu –

N-aş mai fi atuncea eu,

N-ar mai fi pe lume ape,

Sate, rosturi, ţânci, agape.

Şi s-ar stinge pe pământ

Lună, soare, cântec, vânt.

V-am cules şi v-am strigat

Să vă am, nu să vă bat,

Florilor de împărat.

Cui cânt eu, n-am mai cântat.

Cum s-asvârl în glod şi cui,

Tremurul ivirii Lui,

Împăratul drumului,

Purpura parfumului?

Cupe dalbe cu eres,

Închina-m-aş cât mai des,

Lujerilor voştri sfinţi

De Iisuşi între părinţi,

De părinţi între Iisuşi,

Lerui-ler, voi, mii de uşi!

Mii de uşi, mii de copii,

Lerui-ler, împărăţii

De lumină

Ultra-plină,

Căreia din mers îi spun –

Să-i tot fie anul bun!

Să ne fie ţara ţară

Şi să râdă cine-o ară

Şi s-o are doar bărbaţii

Teferi, nesătui de spaţii

Ca vulturii şi Carpaţii!

Şi să-i strângă roadele

Sârga, nu iscoadele,

Tâmpla, nu-ntâmplările,

Noima, nu-nşelările.

Dalbe flori unde-nfloriţi

Domnul e cu voi, să ştiţi

Şi v-aude şi vă creşte.

Creşte timpul nefireşte

Şi în el ca într-un ou

Naşte Dumnezeu din nou,

Naşte Dumnezeu pe ţară

Primăveri din primăvară.

                     ION CARAION

COLIND

O! se face alb în jur

Ca omătul pe coburi;

O! se face alb în toate

Ca zăpada peste sate.

Tremură sub cer golaşe

Craiuri, neamuri, voci, oraşe.

Adăstând a dor şi-a mit,

Haideţi crai din Răsărit,

Că v-aştept

Sub bradul drept,

Bradul inimii-nţelept.

Că vă strig

Printr-un covrig:

Cucurigu – cucurig!

Timp ce-anină-ntr-un cârlig.

Şi vă-ntâmpin, în cale

De omăt moale,

Sub universale

Crengi miraculoase,

Legănând pe case

Albăstrimi sfioase,–

Cu vedre de vin

Senin;

Cu pâne

Din grâne

Bătrâne;

Cu colaci

Cât nişte saci

De baci;

Cu poame

În năframe

De mame.

Cu miei ţintaţi,

Duşi pe braţ

De taţi împăraţi.

Iar în păr

Cu flori de măr,

Adevăr din adevăr,

Salbă tânără-ntre salbe –

De flori dalbe!

De flori dalbe!

                     ION CARAION

COLIND

Sculaţi, sculaţi flori de-omăt,

Că vin cerbii îndărăt.

Ningeţi pulberi, zboară nea,

Că trec îngeri prin perdea

Tremurând ca un polei

Şi-l aduc pe Christ cu ei!

                     ION CARAION

COLIND

Scăfârlia cerului,

Pulberea boierului,

Oasele-nţelepţilor,

Bărbile nedrepţilor,

Datina strămoşilor,

Pintenii cocoşilor,

Umbra ticăloşilor.

Lerui-ler, pe unde trec

Roibii timpului zevzec,

Hula mării, vântul sec –

Ori se-nghesuie la-nec

Ori ne duc pe ape-alene

Ori ne strigă să ne-mpene;

Vremea treieră-n gheene

Ape depănând şi ape–

De-aţi veni măcar aproape

Magi călări, închinători,

Să se plece, să ne scape

Ochiul vostru de comori

Să ne scape de la nori

De la foc, de la potop

De la rău, de la-mpilare,

Galopând un sfânt galop

Aţâţând jur-împrejur

Mari taifunuri de azur,

Să miroasă-n lan a soare

Să miroasă-n soare-a lan–

La ani mulţi şi la mulţi ani,

Teferi domni, feţi năzdrăvani,

Călărind pe munţi umani,

Îngeri zvelţi, cu luntrii line,

Şi lumine, şi lumine,

O! mirifice turbine.

             

COLIND

Vin colinde... Convoi plin

De aleanuri şi de-alin,

De extaze

Şi de raze

Peste-o lume de topaze,

Peste-atâta lume mare,

Scufundată-n aşteptare.

Un vecin trimis de pronii

Spală timpul de dihonii.

Ce vecin sau ce străin

Umblă-n flăcări şi destin

Şi desface fără dalte

Lanuri de mistere’nalte,

Vălătuc nemărginit

De enigmă şi de mit?

Chiar pe Fiul Său din vis

– O explozie de brume –

Domnul Dumnezeu pe lume

În uimire l-a trimis.

Şi-ntorcând vecia, leatul,

Cetele de îngeri mii

Prin milenii de făclii

Cu aratul, cu uratul,

Fost-a coborât uşor,

La fereşti colindător,

Mesia-mpăratul!

Colindăm viaţa cu El,

Prinţi ai unei noi busole.

Slavă firii! Nins inel

De elan şi-aureole...

COLIND

Numai drum, şi drum, şi drum e.

Ninge-n vale, ninge-n lume,

Ninge-n calea magilor,

Ninge-n ţara fragilor.

Îngeri mugurind pe lire,

Peste brazi şi-n amintire,

Peste vise, peste fire,

Cu Iisusul de iubire;

Cu-un Iisus mai sus ca luna

Care spulberă minciuna;

Cu-un Iisus mai dalb ca dalba

Slavă care-şi saltă salba.

La fereastră ori la clanţă,

Lerui, cântec de speranţă!

La mânerul uşii voastre,

La urechea nopţii-albastre,

La uşorul dintre glastre,

Lerui-ler, tării şi astre !

                     ION CARAION

COLIND

Cu-omenirea după ea,

Albă stea

Călătorea

Şi-a oprit la Bethleem.

– Doamne, parcă Te vedem!

Paiele-s de ger şi gheaţă.

Se năştea în staul viaţă.

– Doamne, parcă baţi din faţă!

Gros omăt ca lânurile,

Vântu-nfoaie fânurile.

– Doamne-ntinde mânurile!

Mânurilor Tale,

Sacre, ideale,

Doamne, fă-le cale!

Fă-le cale să se ducă

Pe sub cerul mut, nălucă,

– Doamne, nu-i tâmpla uitucă…

Şuiere vântu-n urechi,

Ba răzleţe, ba perechi,

Colindăm colinde vechi.

Întunericul mănâncă

Piatră şi se face stâncă.

– Doamne, câtă iesle-adâncă !

Vântul fluieră prin foi.

Ne-amintim de ei, de noi...

– Doamne, suntem amândoi!

Eu cu Tine. Singuri. Ger.

Trece, fără paşi, prin cer

Fiu-umilului dulgher.

I-am făcut un semn cu mâna

Tu L-aşteaptă la fântâna

Unde e-nhumată zâna.

Când s-o coborî să-L iei

În minciocul de polei

Şi-o să fim pe lume trei.

Şi-o să ne clădim colibă

Hăt, în nori, că n-o fi hibă,

Pe-o aripă ce se-mbibă

De risipă şi fioruri...

Dormi în pace, după storuri,

Prunc din sacre chihlimbare!

Nani! Nani! Va fi soare...

ION CARAION