ŞTEFAN DINCESCU, O NOUĂ CAPODOPERĂ A LITERATURII ROMÂNE: DE PROFUNDIS de MIRCEA CIOBANU

DE PROFUNDIS de MIRCEA CIOBANU

Mircea Eliade, la 3 iulie 1972, după o întrevedere 
cu scriitorul Sorin Titel, consemna în jurnalul său: 
„Îmi spun: siliţi să creeze în condiţiile de astăzi, nu este exclus 
ca măcar unii dintre scriitori să descopere tehnici narative 
sau limbaje poetice care să camufleze ceea ce este interzis  de cenzură, 
reuşind astfel să publice opere care, dacă ar fi utilizat
 mijloacele stilistice curente, n-ar fi putut apărea.” (Mircea Eliade, 
Jurnal, II, p. 68 ) Intervievat în 1990 – la întrebarea: 
„Credeţi că literatura română  s-a predat dictaturii sau a reuşit 
să i se opună? În ce fel anume?” –  Sorescu răspundea:  
„S-au făcut presiuni îngrozitoare asupra ei  

care au acoperit toată gama încercărilor, de la somaţie până la 
milogeală prietenească. Tentaţiile au fost mari. Foarte mulţi 
au căzut în cursele întinse cu abilitate şi foarte mulţi au venit 
întâmpinarea lor; foarte mulţi s-au predat şi i-au îndemnat 
şi pe alţii să se predea. Şi cu toate acestea, 
literatura română a rezistat dictaturii. Prin ce mijloace? 
Aş spune prin mijloace proporţionale. S-a inventat o cămaşă 
anti-glonţ în interiorul căreia s-a dezvoltat o literatură adevărată.  
Această pavăză a fost diferită de la scriitor la scriitor. 
Unii s-au folosit de parabolă, de ambiguitatea metaforei 
şi a ironiei. Din această cauză, poezia a fost mereu în fruntea 
literaturii adevărate şi implicit a rezistenţei.” (Marin Sorescu,  
„Caiete critice”, 2 / 1990) Atât fraza lui Mircea Eliade, cât şi 
răspunsul lui Marin Sorescu sintetizează un coşmar: gherila 
dintre obsesiile comunismului agresiv şi inobedienţa scriitorului. 
Exprimându-se într-un spaţiu concentraţionar deghizat,
 poreclit epoca de aur, Mircea Ciobanu şi-a inventat o armură, 
o cămaşă anti-glonţ, în termenii lui Marin Sorescu, o scriitură 
amfibologică, dedalică, amorţind vigilenţa sicofanţilor, perforând  
amnios-ul cenzurii, eludând represaliile autocraţiei sangvinare.  
Patimile lui Mircea Ciobanu,  unul dintre puţinii fii ai Maicii Lot, 
botezând o famelică istorie ferină,  doar „par a nu avea adresă”, 
numai „se prefac a fi întoarse, îndărătnic, înăuntru” (Eugen Negrici), 
deoarece ele sunt patimile „celui mai drept dintre noi”, iar ţara 
în care au fost plămădite era opera Demiurgului cel Rău, 
sceleratul Ahab, flămândul de ofrande, setosul de osanale.  
Reţineţi! Până să fie expresia oricărui Acolo şi a oricărui Atunci, 
cum eronat se crede, poezia lui Mircea Ciobanu reprezintă  masca 
unui Aici şi a unui  Acum, perfect româneşti, ferm istoricizabile. 
Văzută din exterior sau din interior, drama scriitorului rămâne 
imuabilă: afirmarea prin armură, prin cămaşă anti-glonţ. 
Să fie Mircea Ciobanu doar traficant de premoniţii saturniene? 
Să fie creatorul unei inconfundabile scriituri protestatare? 
Chiar înainte de 1989, exegeţii poeziei sale, cel puţin doi 
dintre ei: Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici, 
au formulat,  în intimitate, probabil, asemenea întrebare. 
De ce s-au eschivat să vulgarizeze imaginea protestatarului? 
Motivaţia ar fi simplă:  din solidaritate cu poetul! Criticii literari  
executau „veritabile loopinguri pentru a nu produce, 
prin comentariul lor, un act de delaţiune” (Laurenţiu Ulici,  
Literatura română contemporană, p. 68). Poet al istoriei 
sugrumătoare, înfiptă în carnea deţinuţilor politici, rânjind 
din terfeloagele securităţii noastre cea de toate zilele,  
Mircea Ciobanu şi-a construit, cu vocaţie de orfevru înrăit, 
rechizitoriul, Patimile, pentru performerii în arta lecturii augurale, 
bolânzilor de ablepsie fiindu-le obturată intrarea în acest insolit 
poetic: „Am vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni nimic  
n-a-nţeles. / Ce-ar fi fost ea fără mine? / Nume i-am pus, 
i-am vorbit, / şapte zile din şapte / n-am lăsat-o să doarmă – / 
pentru tine nici somn, nici odihnă, / tu să stai în picioare mereu, / 
răsuflarea ta să răzbată / până departe. // Am vorbit, am vorbit 
despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Am strigat: 
luaţi aminte, / n-o lăudaţi; / flacăra asta e plină de fum. / 
Daţi  la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre – / veţi vedea 
că e plină de fum; / vălătuci de funingine deasă / forfotă-n 
inima ei. // Am vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni 
nimic n-a-nţeles.” („Noaptea”, X) Mircea Ciobanu şi-a venerat 
Dumnezeul său: infatigabila insubordonare a scriitorului; 
deşi ghearele sicarilor i-au pipăit uşile („Când noaptea, încet,  
se ridică spre tine, ca apa, / şi-odată cu ea ţi se pare că bate 
la uşile tale / şi vărsătorul de sânge.” – „Celălalt”;  
 „Faptele lor nu le ştiu nici acum; / sunt aproape bătrân 
şi nu ştiu dincotro, / dinspre care tărâmuri cu umbră puţină /  
aud câteodată, în somn, / nu cântec, aşa cum crezusem cândva, 
ci un strigăt, /  şi parcă nici strigăt, ci bocet, şi parcă nici bocet, /  
poruncă mă tem că aud /  şi de această poruncă se face, supus, /  
că-mi şterg faţa de sânge.” –  „Un singur cuvânt”), poetul, 
epigonul Maicii Lot, a „transcris proorociile apei, mesajele 
grindinii”, anticipând extincţia Cezarului („Cititorii în zborul 
bâtlanilor / lui i-au dictat un poem despre moartea 
Cezarului.” – „Noaptea”, III), şoptind în puţinele, mâhnitele, 
asprele clipe ale şederii sale printre noi: „Ştiu că e frig 
şi c-am fost, / sub Ahab, vinovat de trufie. / De mânia lui, ah, 
n-am cântat, / de tristeţea lui n-am scris o vorbă. // Domnule, 
cum se numea / dansatoarea cu pulpe de aramă / dacă vântul 
Ahab se numea, / dacă pe ziduri femeia înteţea 
răsuflarea / mulţimii?  Ce scrie în cărţile vechi?” 
(„Vântul Ahab”) Mircea Ciobanu a debutat, se ştie, prin
 Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în 1966, într-o perioadă 
luminescentă(?) impusă în planul culturii naţionale de evoluţia 
politicii ţării, fiindcă anterior fuseseră interzise mii de opere, 
iar mulţi scriitori se înfruptaseră din nectarul  vieţii din penitenciare:  
„Cert este că până la 1 noiembrie 1948 au devenit inaccesibile 
cetăţenilor României nu mai puţin  de 8.438 de titluri, 
ceea ce înseamnă milioane de cărţi. Categoriile de scrieri 
interzise creează, prin eterogenitatea lor, impresia 
 că epurarea a fost opera unui nebun.” (Alex Ştefănescu,  
Istoria literaturii române contemporane, 1941–2000, p. 24)  
Reacţia scriitorilor la agresivitatea spiritului bolşevic s-a dovedit bipolară: inaderenţa i-a împins pe unii în anonimat, 
în exil sau în puşcării, ceea ce îi aureolează, cameleonismul altora 
i-a înecat în mediocritate, în abjecţie, procurându-le repulsia noastră:  
„În a doua jumătate a secolului douăzeci literatura română a fost supusă 
unei operaţii barbare de falsificare – un fel de chirurgie estetică făcută  
cu toporul. Scriitorii care n-au vrut să colaboreze la acest act criminal 
au ajuns în închisoare, au plecat în exil sau au trăit ca nişte exilaţi 
în propria lor ţară. Unii dintre ei au plătit cu viaţa, ca urmare a regimului 
de exterminare din închisori. Alţi scriitori, care au acceptat să coopereze, 
pentru a nu dispărea din viaţa plublică, au plătit un preţ aproape 

la fel de mare: şi-au înjosit talentul, adică exact ceea ce dădea un sens 
vieţii lor, scriind o pseudoliteratură, şi-au pierdut credibilitatea, 
s-au înstrăinat de ei înşişi.” (Alex Ştefănescu, Op. cit., p. 5) 
 Când privim spre culisele recentei istorii, fraza: „Nu pot  
să povestesc tot ce-am suferit  pentru că nu pot să ofensez 
poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut 
asemenea monstruozităţi.” (Petre Tuţea, 321 de vorbe 
memorabile… , p. 115) ne avertizează că apocalipticul 
de fabricaţie românească deţine atributele capodoperei: 

„În septembrie 1950 sunt, am spus-o, arestat. Arestat în plină 
zi în plin miezul Bucureştiului, pe strada Schitul Măgureanu, 
lîngă Cişmigiu. După o dură anchetă şi un simulacru 
de judecată, fără martori, în şedinţă secretă, m-au condamnat. 
Era doar începutul. Din 1950 pînă în 1955 execut cinci ani 
de condamnare politică. Sunt trimis în lagărele de muncă 
forţată de la Sinistrul Canal Dunărea – Marea Neagră 
pe fundul căruia dorm zeci de mii de victime şi apoi în minele
 de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic Maramureş, unde se lucra
 la 1000 de metri sub pământ, în pielea goală, dată fiind, 
bineînţeles, temperatura foarte ridicată şi excesiva aciditate 
a apei infiltrate prin fisurile rocii şi picurând fără oprire. 
Stropii veniţi în contact cu pielea muşcau lăsând rană 
pe locul atins. Trupurile noastre, fantomatice, erau astfel 
îmbrăcate ca într-o platoşă de bube din care ori de câte ori 
coaja bubelor suferea cea mai vagă eroziune supura sânge 
cu puroi.” (Ion Caraion, Postume, p. 13) Activând într-un ambient 
social-politic, moral-psihologic constrictor până la sufocare, 
Mircea Ciobanu a reprezentat, pentru mai tinerii companioni
 literari, ca poet, prozator, editor, un viabil model, rezervor 
de speranţă, căruia, dacă rămânem oneşti cu noi înşine, 
trebuie să-i mulţumim şi printr-o mai promptă 
deschidere asupra poeziei sale. De pe coperta cărţii 
Anul tăcerii (1997) transcriem: „Istovitoare pentru întreaga 
naţiune, iar pentru literatură sterile până la exasperare, 
deceniile imediat postbelice păreau să fi distrus speranţa 
în posibilităţile limbajului artistic de-a reveni la 

propria lui vocaţie. Şi totuşi, după trecerea lor, în punctul de vârf
al uneia dintre cele mai groteşti dictaturi, în care până şi 
regula encomiastică a fost livrată unui primejdios şi unanim
 prost gust, o mână de poeţi, unii din ei abia ieşiţi din adolescenţă, 
au refăcut legăturile cu marea poezie românească, ridicându-se 
la înălţimile ei şi întrecând-o, adeseori, în puritate şi îndrăzneală. 
 Cum a fost posibil un asemenea miracol rămâne exegetului de mâine 
s-o desluşească. O certitudine, deocamdată, este că poeţii acestei colecţii
 au refuzat strict condiţia ancilară, găsind mereu mijloacele de-a ieşi 
în apărarea principiului estetic. Ei reprezintă o dovadă că virtutea 
spiritualităţii româneşti de a-şi răscumpăra ceasurile de slăbiciune 
 şi amuţire este vie – şi o garanţie că poezia veacului viitor are 
cu adevărat pe ce se sprijini.” (Mircea Ciobanu, Anul tăcerii) 
 În „Colecţia de poezie românească” a Editurii Vitruviu, colecţie 
fondată în 1996 de Mircea Ciobanu, apăruseră, până la Anul tăcerii, 
Ştefan Aug. Doinaş (Poezii, 1996), Virgil Mazilescu (Poezii, 1996), 
Nicolae Prelipceanu (Binemuritorul, 1996), Nicolae Ioana 
(O zi liberă, 1996), Ileana Mălăncioiu (Poezii, 1996), Marius Robescu 
(Poezii, 1996), George Astaloş (Ecuaţia tăcerii, 1996), Ion Mircea 
(Poezii, 1996), Mihai Ursachi (Poezii, 1996), iar în 1977: Mircea 
Ivănescu (Poezii), Cristian Simionescu (Poezii), Gabriela
 Melinescu (Poezii), din câte ştim. Ceea ce Mircea Ciobanu 
este just, însă din decenţă îşi obnubilează travaliul editorial anterior
 prin care s-au înmulţit, indiscutabil, şi s-au consolidat irefragabile

destine literare. Acest poet, care „încă nu şi­-a aflat criticul”(?), 
fiind ocolit de „academicienii de ieri şi de astăzi” (Ioanid Romanescu, 
Fie lumină! – Poeme, Iaşi, 1994), absentează, insultător, 
din piramidale cărţi (Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române 
contemporane: 1941–2000;  Marin Mincu, O panoramă critică

a poeziei româneşti din secolul al XX-lea), în care descoperi multă 
plevuşcă, astfel riscându-se să se adeverească triste zicerile sale:  
„S-a pus la cale pâclă şi tăcere, / Cuvântul stă-n văzduhuri, 
nerăsfrânt.” („Pe locul mării”) Şi: „Multe cuvinte-am pierdut, / 
multe poeme s-au stins / în urechi adormite. Eu însumi, / 
la mese străine, / noaptea vorbeam şi în zorii cu pâclă, /  
sub soarele toxic, uitam ce-am vorbit – / doar de spinul tăios 
n-am uitat.” („Spinul în carne”) Cum şi cine să remedieze 
ceea ce se aglutinează sub ochii noştri încleiaţi în nepăsare? 
De vreme ce s-a format un corpus solid de interpretări privind
 poezia lui Mircea Ciobanu, semnatarii fiind Eugen Negrici, 
Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Dumitru  Micu, 
Magdalena Popescu, Vasile Spiridon, Gheorghe Grigurcu, Marian 
Papahagi, cine ar trebui să profite de perspectivele deschise 
de aceştia? Dacă pietrarul  a aţipit, verbele facerii fiind rostite, 
se exclude posibilitatea unor revizuiri radicale de opinie 
prin manifestarea unui eventual big bang editorial, 

ceea ce n-ar trebui neglijat deloc.  Faţă de precedenţii ani, 
când involuntar interpretarea unei opere literare se putea
 transforma într-o delaţiune, astăzi ambientul social-politic nu mai 
ţărcuieşte rezolutele aventuri ale cititorului, călcâiul lui Ahile,
 imanent oricărui proces interpretativ, aflându-se în ograda 
constructorului: „Retorul vine la tine, / îţi smulge 
poemul din mâini, / ţi-l numără filă cu filă. / «Domnule retor, 
de unde vii?» // «Dintr-o hrubă de aur. Acolo, / mi-au spus 
să tac şi-am tăcut; / astăzi mi-au spus să vorbesc, / dă-mi cuvintele 
tale.» // Retorul, retorul, retorul / îţi smulge poemul din mâini, /  
ţi-l citeşte în faţa mulţimii, / cu toată puterea glasului său. //  
Tu, care taci, i-ai văzut / cerul gurii-nnorat, / vălul roşu vibrând / 
în spărtura gâtlejului negru. // Fii mulţumit, prin urmare, /  
cu muncile lui. / El îţi citeşte poemul / până-n adânc, // 
limba lui se loveşte / de vorbe cu colţii  de fier, /  limba lui, 
a ta, limba lui jupuită /  se zbate-ntre vorbe cu spini. // 
 El îţi citeşte poemul, / răsplata, la capăt, e-a lui; / mâna ta 
dreaptă, care l-a scris, se afundă / în golul cătuşei.”  
(„Celui ce tace”)  Dacă poetul Mircea Ciobanu şi-ar fi pus 
semnătura numai sub „De profundis”, capodopera poeziei
 româneşti din ultimii 40-50 de ani, şi doar sub excepţionalele 
poeme „Melissos”, „Scara”,  „Nume” şi „Amintiri din Samaria”, 
critica literară tot ar fi obligată să-i acorde o mai mare atenţie 
decât în prezent, când ne împotmolim  în mistificare şi-n mediocritate, 
când valorile ni se spulberă: „Zarva poeţilor scade. / Puţină lumină – /  
atât au cerut, / şi puţină lumină le-au dat. // Dinspre casele lor 
se propagă / murmurul stingerii. // Eu desluşit-am oftatul novicelui, /
 blândul îndemn la tăcere al marelui meşter; / vorbele lor 
i-au hrănit cu o pâine amară – / destul pentru o viaţă 
de-o zi.” („Noaptea”, II)

ŞTEFAN DINCESCU

 
DE PROFUNDIS

De trei ori, când am vrut să vă cânt, de trei ori

glasul meu n-a deschis decât sterpe silabe.

Sunet mărunt lângă sunet mărunt,

numărat şi-mpărţit glasul meu  

de trei ori – şerpi avari la vedere! – trecu

pe sub numele vostru bătrân,

pe sub sfintele voastre obârşii.  

E timpul, iată e timpul: rob vârstei,

sunt deopotrivă cu voi,

fie şi numai prin vrerea de-a sta

singur sub soarele greu de otrăvi al amurgului,

singur, cu tâmpla zvâcnind, la un miez de răscruce

în treacătul tuturor carelor.

Cât de departe veniţi – din deşerturi,

din grote cu fulgi de silitră, din leagănul apei,

din preajma fântânilor, putredă,

cât de departe veniţi la soboarele voastre –

voi, dezlegându-vă limba fierbinte de ugerul

vacilor sacre,

voi, coborând şi pornind spre soboarele voastre

la-ntâia-ngropare a frunzei.

Eu v-am văzut mai demult, într-o toamnă,

pornind spre o vale demult părăsită,

uitată de zei şi de ape,

eu v-am văzut lunecând într-acolo

ca negre şi verzi şi albastre

şiruri de ploaie: pe coastele văii,

şiruri prelungi, sute de mii adunându-vă

toate pe fundul aceleiaşi văi părăsite,

şiruri în gură cu clopote mici şi cu fluiere,

nemaisfârşite oştiri închinate lui Aspis,

eu v-am văzut mai demult, într-o latură-ascunsă a lumii.

Valea cu lanuri de pir se umplea de oştirile voastre

aşa cum se umple de clocot

– cu toate peceţile secetei rupte – un loc de paragină.

Aerul cald altădată, de-un veac

neclintit între maluri rotunde,

aerul cald şi stătut s-a răcit într-o singură clipă.

Frig să adie-ncepuse din fundul

pâlniei pline de ghemele voastre până la gură.

Negru, un sloi învechit am crezut că se află acolo,  

se dezgheţa într-o clipă şi-apoi, închegându-se iarăşi,

valuri de frig şi de frig arunca în văzduh.

Un şuier de mare rotire în loc se pornise;

undele frigului largi izbucneau în văzduh,

cercuri pulsau, înălţându-se unul din altul,

pîână la cercul de margine-al văii,

cercul de sus, dintr-o-dată-nvelit de răcoarea şi scapărul brumei;

pe când jos, pe când jos auzeam

solzii, mulţimile lor răsculate,

freamătul lor de aramă, de zinc şi de frunză.

Solzii picau veştejindu-se;

zale de-aramă, de zinc şi de frunză picau şi frunzarul de zale

strat se făcuse, amar, sub desimea

voastră-ncleştată.

Ah, v-am văzut despuiaţi!

Sânge puţin izvora sub tăişele

colţilor: sânge puţin şi trei părţi de răcoare.

Reci, prin canalele colţilor

guşile pline zvârleau la răstimpuri otravă,

scumpe otrăvuri,

acizi îndelung pregătiţi în retorte,

aspre lichide-adunate

picur cu picur din grea tescuirea

sfintelor pietre,

rouă devoratoare de calcar,

sevă de plumb,

brumă de-amar hidrargir,

ceaţă-nchegată din beznele verzi ale cuprului.

Sânge puţin izvora sub tăişele colţilor,

sânge puţin şi trei părţi de răcoare:

sânge, venin – şi pe urmă sudorile

celei mai lungi agonii dintre câte ştiam că petrec

înspre moarte fiinţa.

Da, de sudorile voastre

frigul sporise. Prin porii deschişi,

apele tari, leşioasele ape-nteţiseră

numărul undelor largi ale frigului –

sânge, venin şi sudoare:

amarul amestec de ape creştea,

lac se făcea, dar cu mult mai amar decât numele fierei.

Un năvod aş fi vrut să arunc

în lacul de fiere, ah, un năvod – şi ce freamăt

sub volbura apei amare! O mie

ele roţi se-nvârteau dedesubt,

roţi se-nvârteau dedesubt înspumând suprafeţele-amare,

valuri de spumă,

spornică spumă, noian mişcător înălţându-se

viu şi răzbind peste marginea văii.

Până la glezne stam însumi în spuma amară,

soarele rece şi el asfinţea peste foşnetul spumei amare,

frică mi-era să n-adorm, pe când umbra

mea unduia pe deasupra noianelor,

unul ca mine cum sta

până la glezne şi până la brâ, mai apoi, între valuri

tot mai domoale, valuri amare de spumă.

Frică mi-era să n-adorm,

să nu văd cum se-ncheie,

iarăşi şi iarăşi, povestea soboarelor voastre,

când, într-o linişte mare,-am văzut cum se nalţă din mijlocul

albei întinderi şi cum se alege,  

singură, verde şi-azur, cu o mie de feţe,

piatra soboarelor,

miezul compact al otrăvii,

inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe.

Frică mi-era să n-adorm. Era noapte,

singur pe-o margine rece de vale m-aflam;

foşnetul spumelor da înapoi spre adâncul acelei

văi părăsite –

da, şi-n adâncul geros al acelei

văi părăsite,-am privit şi-am văzut  

un număr de ţeste turtite,

un număr de oase rotunde mai mare

decât numărul ţestelor,

şi-n mijlocul marelui număr de oase şi ţeste –

piatra soboarelor,

miezul compact al otrăvii,

inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe. Stam singur,

tânăr eram şi bolnav de ispita veciei,

teama de somn mă-nvrăjbise cu tihna şi somnul,

tot ce-ntâlneam era dreaptă vedenie,

tot ce-atingeam ca să fie al meu

luneca printre degete risipitoare.

Un năvod aş fi vrut să întind pe deasupra

tuturor celor văzute şi-atinse,

un năvod, ca şi-ncolo, în Valea mulţimii lui Aspis,

gol pe când stam pe un mal şi priveam cum movila

marelui număr de oase şi ţeste

ţine la mijloc, pulsând dintr-o mie de feţe,

piatra cu nume tăios, ucigaşă.

Fiece faţă a pietrei, ştiam, închidea între şase

laturi tăiose oglinda în care, privindu-mă,

până la os ar fi spus despre mine, până la măduvă –

eu: vinovatul de-a şti ce se află-n oglinda cu şase

laturi tăioase, în aria fără-ndoielii,

în nemaisfârşit de afundă cetatea uitării de sine.

Iată, e frig, ar fi vremea soboarelor voastre.

Fii ai nisipului – nisipul încet se răceşte,

fii ai albastrelor mâluri – ah, mâlul aruncă

din adâncime miasme de frig,

fii ai bătrânelor ape – bătrânele ape

vin amorţite-ntre diguri

de la izvoare, şi nu mai sunt tânăr:

sunt deopotrivă cu voi

fie şi numai prin vrerea de-a sta

singur, sub soarele greu de otrăvi al amurgului,

singur, cu tâmpla zvâcnind ia un miez de răscruce

în treacătul tuturor carelor,

singur, demult ocolit de vedenii,

abia aducâdu-mi aminte

când v-am văzut, în ce vale

piatra soboarelor voastre-am lăsat-o să scapere.

Astăzi v-aştept pe o margine stearpă de râpă –

mulţi, iară număr, cu solzii mai albi ca zăpada,

grei şi bătrâni, de prin umede, leneşe câmpuri,

fără vedere şi surzi, de prin grote,

limpezi asceţi de prin dune şi crânguri de laur.

Ştiu că veniţi, vă aud înspre marginea

râpii acesteia-n turme răsunătoare,

dornici de moarte.

Vântul a stat, o iernatică boare

bate la marginea râpii,

văzduhul senin se preschimbă-n ninsoare şi-mi cade

pe creştet şi-n palme.

Unde sunt, strig,

micile clopote?

bunele fluiere, unde, cântându-şi la ora-nserării

cântecul doar dintr-un singur, de laudă, sunet?

Nu se aude crescând înspre marginea râpii decât

zgomotul solzilor,

marea lor limpede răzmeriţă,

trosnetul sloiului clar care este văzduhul

deasupra pământului viu. Şi pământul

mişună alb, din aproape-n aproape,

însuşi pământul şi turma bătrânilor şerpi aţinându-se-n urma

Sugrumătorului mare de Saba.

Unde sunt, strig, sărbătorile, sferele lor de cristal

cântând şi cântând peste ţigle şi turnuri,

ce sunt azi undele străveziilor clopote,

foaia de-argint a chimvalelor,

tobele largi, aşezate anume la porţi

să cadă ninsoarea deasupra

pieilor bine întinse, să cânte zăpada?

Solii vestind despre naştere unde-au pierit?

Spun acum un cuvânt despre moarte,

cum îl îngaim pe o margine stearpă de râpă,

cum mi se-arată

turma bătrânilor şerpi – şi e frig, şi ninsoarea

iarăşi se-aude – şi iarăşi, mâhnit şi cu fălcile strânse,

cel mai bătrân dintre toţi, mi se-arată

Sugrumătorul de Saba.  

El se aruncă întâiul în râpă,

el mai întâi, dintre miile lui de inele, şi-apoi răzvrătitul Uraeus,

neamul Atheris şi neamul fierbintelui Naga,

Naga de-aramă şi Naga cu ceafa de aur,

Efa, pletoasa, Maura şi fiicele ei nărăvite la păsări,

Atrox şi cetele lui ucigaşe,

orbi cântăreţii din sistru, fugarii de stepă,

Halis, născutul în purpură, şarpele zis Cărbunarul,

surdul Kamudi şi celălalt surd, Epikrates,

oaspete bun în scriptorii şi-n case de jale,

fiii Nehuştei şi fiii saharicei Lefa,

magii Carintiei, iuţi, dansatorii de Stiria,

soţii plăpândei, deprinsă cu iarba, Ophedry Vernalis,

vipera cârnă şi soaţele ei levantine,

da, dar naintea acestei mulţimi,

dar mâhnit şi cu flăcările strânse, dar mut mi se-arată

Sugrumătorul de Saba.

El se aruncă întâiul în râpă,

el mai întâi, dintre miile lui de inele – şi lânced ecoul căderii  

urcă la mine abia, ca un semn pe lumea cealaltă.

Doamne, mulţimea căruntă-nchinată lui Aspis

cade-n prăpastie.

Doamne, m-aplec şi se-aude

zvon de cădere – şi zvonul ajunge la mine târziu,

şi e frig, şi ninsorile iar se-nteţiră deasupra

albelor unde de lut care mişună-ncoace,

ah, care mişună până la dunga prăpastiei.

Numai o vreme şi numai

cât o bătaie de pleoapă a fost întuneric pe lume,

numai o vreme auzul şi pânda-mi slujiră de văz şi-nţelegere:

beznă afară era şi tot beznă în gura prăpastiei –

eu auzeam cum zvâcnesc de pe margini

lungi târâtoare de mâl, de nisip şi de apă,

reci mâncătoare de scrum şi ţărână;

ah, şi pe când le-auzeam, din adâncul prăpastiei,

chiar din adâncul acelei prăpăstii

întâi o lumină de fosfor şi-apoi ca de varuri

fără-ndurare- ncepu să se nalţe

până la mine –

da, şi-n bătaia luminii văzui cum de-a lungul căderii

cresc pe sub solzii-nţeleptelor fiare,

lor, purtătoarelor, cum am ştiut altădată, de nouri şi grindini,

umede umbre de pene, încă din aer,

umede umbre de pene şi muguri de aripi

încă din aerul aspru de-atâta lumină.

Şirul inelelor lor l-auzeam despicându-se-n coaste,

pielea spinărilor lor aurie

se unduia, la vedere, deasupra

unor păreri de vertebre.

Numai căderea pe muchii, numai răsunetul

cărnii zdrobindu-se-n părţi contenea preschimbarea

oaselor reci de sub guşă în pliscuri pietroase,

numai căderea-ntre colţii de silex,

numai căderea de tot contenea despuierea

oarbelor fiare-nchinate lui Aspis

până la, vii, rădăcinile ghearei,

pân’la tăişul carenei.

Să n-adorm! am strigat, şi de susurul

lunecătoarelor turme de şerpi adormeam,

împietrit înaintea ispitei de-a trece

lin şi lin peste margine. Ah, dar în clipa

celui din urmă gând treaz am văzut  

din grămada de leşuri cum suie spre mine

de-a lungul luminii, pulsând printre leşuri, o pasăre,  

Doamne, o pasăre neagră zbătându-se-n crudele

piei ale naşterii ei.

Aripi subţiri, despăturite din teci străvezii

se zvântau la fiece grea sprijinire de aer,  

la fiece largă bătaie spre mine – o pasăre

foarte bătrână,

astfel născută, bătrână, cu oasele grele,  

cu creştetul gol, o pasăre prevestitoare

nu de zbor, ci de frig şi de vuiet de ape.

Laudă acestei bătrâne făpturi! am strigat.

Laudă naşterii ei pentru-un singur

ceas de plutire-n văzduh! –

astfel gemeam adormind,

adormind pe dunga prăpastiei. Laudă

purtătoarei de veşti,

zburătoarei cu ţipăt de om care piere sub ape.

MIRCEA CIOBANU

BESTIARUL PATIMILOR

(FRAGMENT)

Bestiarul este „temeinic instalat atât în limbă, în mentalitatea colectivă,

cât şi în reveria individuală” (Gilbert Durand, Structurile antropologice

ale imaginarului, p. 83). Simbolismul animal „pare foarte vag, 
deoarece e prea răspândit” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 82). 
 Există indubitabil o „mitologie fabuloasă privitoare la moravurile 
animalelor pe care observaţia directă nu face decât 
s-o contrazică” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 81).

Orientarea teriomorfă a imaginaţiei „formează un strat 
profund, pe care experienţa nu-l va putea niciodată contrazice, 
într-atât de refractar este imaginarul la dezminţirea experimentală”, 
fiindcă „imaginaţia maschează tot ce nu o slujeşte” 
(Gilbert Durand, Op. cit., p. 83). Bestiarul simbolic „alcătuieşte 
un adevărat tezaur al cunoaşterii şi o sugestivă istorie a raporturilor 
dintre om şi lumea animalelor” (Ivan Evseev, Cuvânt-simbol-mit, 
p. 106). Obiectele şi fenomenele „nu au semnificaţii, ci numai  
atribute, propietăţi şi manifestări”, funcţia simbolică reprezentând 
rezultatul unui „act de valorificare gnoseologică şi axiologică” 
(Ivan Evseev, Op. cit., p. 103). Funcţia simbolică „va câştiga 
în profunzime ideatică  şi putere expresivă

dacă are în vedere nu laturile banale ale existenţei umane, 
ci vizează momentele ei cele mai semnificative şi tulburătoare, 
vorbindu-ne ceva despre enigmele naşterii, vieţii şi morţii 
sau dacă ridică vălul ce ascunde privirii omului mecanismele 
tainice ce pun în mişcare rosturile acestei lumi” 
(Ivan Evseev, Op. cit., p. 102).

♦♦♦

Bestiarul poeziei lui Mircea Ciobanu se ordonează dihotomic.

Fantasticului (centaurii, dragonii) i se opune realul (câinii, lupii, leii,

caii, cerbul, lebăda, delfinii, hoitarii, sobolii, şerpii), solitarului

(cerbul, lebăda) – gregarul (câinii, şerpii, leii, dragonii, lupii,

 sobolii, hoitarii, centaurii), sangvinarului (câinii, lupii, leii) –

mansuetudinea (caii, delfinii, lebăda, cerbul).

♦♦♦

Imaginaţia poetică gerează efigiile sălbăticiei; Mircea Ciobanu 
conotează atât omul, cât şi noaptea prin termenul fiară 
 („Nu despre moarte e vorba, cum nu tot ce-aşteaptă / fiara în zori zisă 
om, noaptea fiară sadea, se numeşte / şi moarte – deşi aşteptare nu e 
până când nu se-amestecă-n ea / şi câtimea de pândă / a celui ce stă 
la fereastră şi numără, numără / clipele câte-l despart

 de securea călăului […] ” – „Febra”, IV); creuzetul primejdiilor 
se dovedeşte a fi noaptea; nictofobia şi cronofobia se îngemănează; 
cronofobia înseamnă zoofobie, zoofobia înseamnă homofobie, 
homicidul desăvârşit fiind însuşi omul („fiara în zori zisă om”), 
el, fratele nostru, el, cel ce este construit după chipul 
şi asemănarea Dumnezeului nostru. Cum să interpretăm dansul 
lupoaicei („cea mai flămândă lupoaică / a dansat, a dansat 
pentru unul din noi”)? Ca dansul torţionarului?

Al sicarului? Dansul, ca seducţie, apoteozează barbaria istoriei,

ca efeminare a cruzimii, ca vârtejuri lascive ale ingurgitării,

ale mistuirii: „S-a făcut noapte. Acum  / lupul poate să vină şi el, /

să dea târcoale caselor noastre, / să urle cu botul la stele.  / A şi venit.

 În grajduri se-aud  / caii smucindu-se-n ştreanguri, / lovind cu copita

 podelele. Ieslea trosneşte, / noduri pe rând se desfac. / Şi dacă tânărul

 lup a venit din pădure, / fără-ndoială şi lupul bătrân va veni. /

Pe urmă se vor arăta  şi lupoaicele, / vor mânca, vor nunti, se vor uita

pe ferestrele noastre – / ne vor privi de-a dreptul în ochi, / ne vor face

semne cu pleoapa. Aseară, / cea mai flămândă lupoaică / a dansat,

a dansat pentru unul din noi.” („Noaptea”, VI) Intruziunea animalităţii

în conştiinţă reprezintă „simptomul unei depresiuni a persoanei

până la treapta anxietăţii” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 87). 
Bestialitatea a fost simbolul agitaţiei, al schimbării,

apoi şi-a apropriat simbolismul agresivităţii, al atrocităţii, 
al voracităţii, în botul fiarei, indiferent care este aceasta,

 concentrându-se „fantasmele înspăimântătoare

ale animalităţii: agitaţie, masticare agresivă, mârâieli 
şi răgete sinistre” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 101).

          ♦♦♦

Dacă există „o convergenţă lipsită de orice echivoc între muşcătura

canidelor şi teama faţă de timpul distructiv” înseamnă

că prin simbolismul animal se afişează teroarea „în faţa schimbării

şi în faţa morţii devoratoare” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 105).

Poezia lui Mircea Ciobanu sporeşte simbolismul animal

cu o nouă temă negativă, teroarea istoriei canide, fiindcă bestia

din om funcţionează ireproşabil; asupra Lumii apasă strivitor pumnul

 lui Cain, demenţa lui Thomás de Torquemada, satârul doctorului

Mengele, ciubotele tătucului Stalin; mâinile fraţilor tăi sunt mâinile

 fabricantului de calvar, de-aceea poetul aspiră la starea de întârziere,

de plutire în amnios, nostalgie a stării de increat:

„Mâinile fraţilor tăi – le-ai privit mai de-aproape?

Oriunde, în orice capcană,

numai în mâinile lor să nu cazi.

În capcană de şes, în capcană de munte,

luneci şi sorţi de scăpare mai sunt câtă vreme nimic,

nici măcar o unealtă cu gheare, cu dinţi şi cu arcuri la fălci

nu mai scoate priceperea bunului meşter,

ca-n anii părinţilor noştri. Oriunde, în orice capcană,

fie ea şi proptită sub maluri de apă (cum apa e tot o capcană),

numai în mâinile fraţilor tăi să nu cazi.

Mâinile fraţilor tăi – să tot dormi la dogorile lor,

cum doarme câinele casei, pierdut, azi bătrân şi cu oasele reci,

în adâncul abia părăsit al acelor cuptoare de ars cărămizi,

păstrătoare de pulbere caldă şi somn.

Unde-ar fi mai prielnic să dormi?

Poate-n pântecul maichii, sub inima ei, sub bătăile

inimii ei, în strâmtoarea aceluiaşi loc de plutire,

prins ca-ntr-un miez de bulboană, rotit şi purtat

dintr-o undă într-alta, astăzi şi mâine la fel,

spre un loc de ieşire la mal care pururi se-amână.” („Febra”, I)

          ♦♦♦

Şarpele nu reprezintă „un arhetip, ci un complex arhetipal, 

legat de recea, lipicioasa şi subterana beznă a originilor: toţi şerpii 

posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate  primordială, 

un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, 

dispare şi renaşte neîncetat” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,  

Op. cit., III, p. 299); dacă „omul se situează la capătul unui 

îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, 

în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, de păr 

şi de pene, la începutul efortului amintit” (Jean Chevalier, 

Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 298). Şarpele vizibil „nu apare 

deci decât ca vremelnica întrupare a unui Mare Şarpe Nevăzut,

 cauzal şi atemporal, stăpân peste principiul vital

şi peste toate forţele naturii. Avem de-a face cu un bătrân zeu 

primordial pe care-l regăsim la temelia oricărei cosmogeneze 

şi pe care aveau să-l detroneze religiile spiritului” (Jean Chevalier, 

Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 299). Şarpele vizibil „este 

o hierofanie a sacrului natural, material şi nu spiritual” 

(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 298).  

Şarpele rămâne „dublul simbol al sufletului şi al libidoului” 

(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 299), întruchipând „psihicul inferior, psihismul obscur” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 

Op. cit., III, p. 298). Simbolismul ofidian se structurează pe trei axe, 
şarpele fiind „simbolul transformării temporale, al fecundităţii

şi, în sfârşit, al perenităţii ancestrale”; Gaston Bachelard, numindu-l

„animal metamorfoză”, „subiect animal al verbului «a înlănţui»”,

„complement viu al labirintului” decelează arhetipul simbolismului

transformării temporale în şarpele Ouroboros, acesta fiind  

„dialectica materială a vieţii şi morţii, moartea care izvorăşte 

din viaţă şi viaţa care izvorăşte din moarte” (Gilbert Durand,  

Op. cit., p. 393). Fiind „dubletul animalic al lunii” în civilizaţiile 

primitive, şarpele s-a construit ca simbolul fertilităţii pe schema 

eternei reîntoarceri: „Epifanie a timpului şi a devenirii agro-lunare 

prin excelenţă, el e, în Bestiarul lumii, animalul care se apropie 

cel mai mult de simbolismul ciclic al vegetalului.” (Gilbert Durand,  

Op. cit., p. 399) Simbol arhetipal, şarpele – animal htonian 

şi funerar, ascunzând în sine spiritul morţilor, valorificat simbolic 

 drept „paznic al perenităţii ancestrale şi mai ales

 ca redutabil paznic al misterului final al timpului: 

moartea” (Gilbert Durand, Op. cit., p. 398) – relevă o capacitate extraordinară de a exprima sensuri opuse: haosul şi ordinea 

în Univers,  materia şi spiritul, principiul masculin

 şi principiul feminin, viaţa şi moartea, binele şi răul universal. 

Mircea Ciobanu revigorează imaginea şarpelui sugrumător, 

exprimând ofiofobia ancestrală, dar şi cratofobia, Uraeus fiind 

cobra emblematică a faraonilor: „Din pas ferit, în pas retras, / 

trezită frica de reptile / e-a semnului de colţ rămas /

la locul zis Al lui Ahile. // Şi unde calc, pe oseminte / şi calcar dulce 

– sunt dator / de solzii şarpelui sonor / cu vină să-mi aduc aminte, // de-nvăpăiata lui aramă, / de-acel inel închis viclean – / Uraeus, 

marele arcan, / Sugrumător, de bună seamă, // şi care iar 

s-a pus brăţară / la-ncheietura mâinii stângi / – a cui? – 

pe care-o văd spre stânci, / în loc să suie, cum coboară, //

în timp ce stâncile să crape / aşteaptă grele iar 

de ape.” („Osuar”) Eul poetic îşi asumă descensiunea temporală 
repliindu-se în istorie până ce devine alt companion al magilor biblici,  

purtători de aur, tămâie şi smirnă, fiindcă opţiunea pentru căile  

revelaţiei divine se hotărăşte prin citirea „dârelor” viperei sfinte, 

 „undele ei înţelepte” facilitând succesiunea salturilor omului

 în lumină („tălpile noastre călcau din lumină-n lumină”); 

ophiţii, venerând Şarpele biblic deoarece ne-a salvat dăruindu-ne

cunoaşterea (Victor Kernbach, Op. cit., p. 218), trebuie consideraţi

predecesorii unor poeţi romantici sau expresionişti în viziunea

cărora Şarpele biblic devine „un simbol al protestului, o întruchipare

 a spiritului critic şi iconoclast care se ridică împotriva ordinii instituţionalizate şi a adevărurilor aflate la suprafaţa lucrurilor”;  

Şarpelui biblic, „încarnare a viciului şi păcatului, un instrument 

al pedepsei şi supliciului”, i se opune Cristos, ofiocidul, reprezentat 

 „în iconografia creştină strivind nişte şerpi cu picioarele 

sale” (Ivan Evseev, Op. cit., p. 152); descensiunea temporală, 

aventura eului creator, se sistează (de ce?) în faţa „porţilor trei 

care spun de hotarul Efratei”, adică hotarul Ierusalimului: 

 „Albe dovezi dacă am şi m-acoperă, una / seamănă lanuri 

cu vânt şi culege vârtejul / altor dovezi, înzecită-mpotriva ei 

însăşi. / Spune-le tu cum în frig irosindu-ne umbra, / prinşi 

între cheiuri mânam cu povara de smirnă / cai aurii;

după dârele viperei sfinte / drum alegeam, după undele ei

 înţelepte / tălpile noastre călcau din lumină-n lumină. / 

 Marele şarpe v-aşteaptă. La sânul femeii / tinerii solzi i se-aprind 

şi răsună când aspru / lunecă-n jurul izvoarelor; creştet înalţă, / 
binecuvântă cu limba şi-ascultă spre locul / unde rămân –   

şi rămân unde piere vederea / porţilor trei 

care spun de hotarul Efratei.” („Între cheiuri”) 

Dacă şerpii semnifică „forţele stihiale care stau la baza vieţii 

şi asigură repetarea ciclurilor naturii” (Ivan Evseev, Op. cit., p. 160), 

dacă şerpii („oarbele fiare închinate lui Aspis”) formează 

confreria sugrumătorilor („Uraeus, marele arcan, / sugrumător, 

de bună seamă” – „Osuar”; „însuşi pământul şi turma bătrânilor

 şerpi aţinându-se-n urma / Sugrumătorului mare de Saba” –

 „De profundis”) înseamnă că pasărea neagră („Ah, dar în clipa /

celui din urmă gând treaz am văzut / din grămada de leşuri 

cum suie spre mine / de-a lungul luminii, pulsând printre leşuri, 

o pasăre, / Doamne, o pasăre neagră zbătându-se-n

crudele / piei ale naşterii ei.”) ţâşnind din Valea mulţimii lui 

Aspis (Apis?) simbolizează drama cosmică, o elevată fază 

cosmogonică şi antropogenetică, izbânda vieţii asupra morţii,  

a spiritului asupra materiei, a luminii asupra întunericului,  

izbânda poeziei asupra veacului ferin, drama artei de ieri,

de azi şi de mâine, fiindcă atributul sugrumător se atribuie 

lui Uraeus şi Sugrumătorului de Saba, Saba fiind un stat 

sclavagist existent prin mileniul I î.e.n. în Peninsula Arabia,

avându-şi un corespondent perfect în România: „Cert este 

că până la 1 noiembrie 1948 au devenit inaccesibile cetăţenilor 

României nu mai puţin  de 8.438 de titluri, ceea ce înseamnă 

milioane de cărţi. Categoriile de scrieri interzise creează, 

prin eterogenitatea lor, impresia că epurarea a fost opera 

unui nebun.”; „Stabilirea a ceeea ce trebuie eliminat din biblioteci  

(nu numai din bibliotecile publice, ci şi din cele particulare)

a căzut în sarcina unor oameni cu o pregătire intelectuală precară,

rudimentar –expeditivi şi plini de resentimente. Ei au masacrat

pur şi simplu cultura scrisă din România, atentînd la identitatea

culturală a ţării.” (Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române

contemporane, p. 24) De pe coperta cărţii Anul tăcerii, publicată

în anul 1997, transcriem: „Istovitoare pentru întreaga naţiune,

iar pentru literatură sterile până la exasperare, deceniile imediat

 postbelice păreau să fi distrus speranţa în posibilităţile limbajului 

artistic de-a reveni la propria lui vocaţie. Şi totuşi, după trecerea 

lor, în punctul de vârf al  uneia dintre cele mai groteşti dictaturi, 

în care până şi regula encomiastică a fost livrată unui primejdios

 şi unanim prost gust, o mână de poeţi, unii din ei abia ieşiţi 

din adolescenţă, au refăcut legăturile cu marea poezie românească, ridicându-se la înălţimile ei şi întrecând-o, adeseori, în puritate 

şi îndrăzneală. Cum  a fost posibil un asemenea miracol 

rămâne exegetului de mâine s-o desluşească. O certitudine, 

deocamdată, este că poeţii acestei colecţii au refuzat

 strict condiţia ancilară, găsind mereu mijloacele de-a ieşi 

în apărarea principiului estetic. Ei reprezintă o dovadă 

că virtutea spiritualităţii româneşti de a-şi răscumpăra ceasurile 

de slăbiciune şi amuţire este vie  – şi o garanţie că poezia veacului 

viitor are cu adevărat pe ce se sprijini.” (Mircea Ciobanu,  

Anul tăcerii) Interogaţia: „Solii vestind despre naştere unde-au 

pierit?” („De profundis”) rămâne retorică, poetul fiind cel ce

 vorbind despre moarte vorbeşte de fapt despre naştere, 

despre creaţie, despre regenerare atât la nivel microcosmic,

cât şi la nivel macrocosmic. Autocaracterizându-se („tânăr eram 

şi bolnav de ispita veciei, / teama de somn mă-nvrăjbise cu tihna 

şi somnul, / tot ce-ntâlneam era dreaptă vedenie, / tot ce-atingeam 

ca să fie al meu / luneca printre degete risipitoare”), 

Mircea Ciobanu se proiectează într-un plan temporal crepuscular 

(„iată e timpul: rob vârstei, / sunt deopotrivă cu voi, / fie şi numai 

prin vrerea de-a sta / singur sub soarele greu de otrăvi 

al amurgului, / singur, cu tâmpla zvâcnind, la un miez

de răscruce / în treacătul tuturor carelor”), în care eul poetic,

depăşindu-şi gravele crize de creaţie („De trei ori, când am vrut 

să vă cânt, de trei ori / glasul meu n-a deschis decât sterpe silabe. /  

Sunet mărunt lângă sunet mărunt, / numărat şi-mpărţit glasul meu /  

de trei ori – şerpi avari la vedere! – trecu / pe sub numele vostru 

bătrân, /  pe sub sfintele voastre obârşii.”), nu mai ratează descifrarea „poveştii” („Frică mi-era să n-adorm, / să nu văd cum se-ncheie, /  

iarăşi şi iarăşi, povestea soboarelor voastre”), al cărei produs este  

„pasărea neagră”, sora aztecului Quetzalcòatl, Şarpele-cu-pene,  

„pasăre simbolică a regenerării” (Victor Kernbach, Op. cit., p. 524), 

dar şi poemul „De profundis”. Fiu al Mariei şi al lui Gheorghe, 

nume cu rezonanţă biblică, Mircea Ciobanu, arhitectul Patimilor 

şi fondatorul Editurii Vitruviu, avându-l drept efigie 

 pe Sfântul Gheorghe, şi-a pus semnătura singulară pe una 

dintre puţinele capodopere ale poeziei române contemporane, 

poemul „De profundis”, intitulat iniţial „Numai o vreme, 

cât o bătaie de pleoapă” (Patimile, Editura Cartea Românească, 

1979), devenit „De profundis” în antologia Patimile 

(Editura Eminescu, 1991), inepuizabil motorde semnificaţii 

inubliabile, expus acestei reductoare vederi

 din exigenţe uşor de motivat.

ŞTEFAN DINCESCU