MARIN SORESCU, SINGUR PRINTRE POETI

MARIN SORESCU

SINGUR PRINTRE POEŢI

Se scrie enorm. Trăim în epoca hârtiei scrise. Cum oamenii necivilizaţi nu puteau vieţui, acum 15 000 de ani, fără o piatră neşlefuită şi acum 12 000 de ani fără o piatră şlefuită, noi nu putem exista fără o bucată de hârtie plină de semne de exclamare, virgule, cuvinte. Şi se scrie tot mai grăbit. Cărţile sunt nişte propoziţii abia începute. Unele se opresc la adjectiv, altele la pro­nume. Foarte puţine ajung să descopere rădăcina unui verb. Acestea sunt gânduri care-i trec prin minte oricui are de gând să îmbogăţească patrimoniul literaturii cu o nouă carte. Mergi prin librării: gem de titluri noi. Mergi prin anticariate: gem de titluri vechi. Praful nu mai pridideşte să se depună pe in-folii, ediţii definitive, ediţii rare ori dese. Te apucă deznădejdea. Să te mai duci după asta acasă, să te aşezi la masa de lucru? Pentru cine să scrii? Publicul mai vrea  ceva?

Marin Sorescu

Tinereţea lui Don Quijote; Postfaţă

A avea curajul să-ţi dezvălui subiectivitatea, sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele şi năzuinţele cele mai intime – iată poezia. Şi poate şi aceasta e mai umanitară. Funcţia poeziei e mai degrabă una de cunoaştere. Ea trebuie să includă filozofia. Poetul ori e un gânditor, ori nu e nimic. Chiar şi folclorul este, în ultimă instanţă, cugetare, meditaţie. Poetul autentic e un filozof şi mai mult decât atât: el posedă în plus intuiţía. Gândurile lui, spaimele, tristeţile sunt transformate într-un instrument de cercetare. Lentila, tubul, cunoştinţele despre cer devin telescop care scrutează cerul. Cred că un poet genial poate descoperi numai prin intuire poetică o nouă stea, care mai apoi să fie confirmată de savanţi, prin calcule de parametri. E tot ce poate da poezia. Gustul său final e totuşi amărăciunea. Asta nu înseamnă pesimism, ci numai luciditate. Trăieşti în cunoştinţă de cauză. Să nu se înţeleagă din cele spuse până acum că propun smulgerea versului din viaţa cotidiană, socială etc. Aceasta nu se poate face, deoarece poezia e ca acele plante care trăiesc în apă – apa fiind tocmai mediul dat, în care trăim fiecare. Oricum, toţi suntem îmbibaţi de el, de mediu, de ea, de apă. Greşeala care se face e că i se cere plantei care trăieşte în apă să aspire tot la apă, când nazuinţa ei trebuie să fie spre aer, lumină, pământ. Pentru că, repet: suntem suprasaturaţi de apă, nu putem scăpa de fatalitatea ei, e inclusă în cele mai îndepărtate ramificaţii ale cuvintelor noastre. Cei care cer mai multă contingenţă poeziei sunt nişte naivi ori ignoranţi. Neagă prin asta caracterul profund social al artei. Ideea asta о putem ilustra şi altfel. E ca şi când ai pretinde unei privighetori care îşi petrece majoritatea timpului într-un copac, să cânte numai în şi numai despre acel copac. „Tema” arborelui respectiv revine în trilurile păsării? Se poate, dar cine e în stare să-mi demonstreze aceasta, îl rog s-o facă. Sunt, prin unmare, pentru luciditate. Pentru independenţa poe­ziei, păstrarea specificului. Să n-o coborâm la nivelul mediu sau submediu de înţelegere. Aşa cum pentru înţelegerea teoriei relativităţii e nevoie de o pregătire, tot astfel satisfacţia estetică cere efort, cultură, elevaţie spirituală. Pentru că am pomenit de teoria lui Einstein, mi-aş mai permite o observare: poezia trebuie să fie concisă, aproape algebrică. Urmăresc mişcarea literară din mai multe părţi şi am impresia a observa această tendinţă a poeziei moderne. Nu spre comparaţie, ci spre metaforă. Nu spre metaforă la vers. Întreaga poezie, – o metaforă. Poezia trebuie să fie scurtă – ca să aibă parte de o critică lungă.

Marin Sorescu

Tinereţea lui Don Quijote; Postfaţă

La apariţia celui de al patrulea volum semnat de Marin Sorescu, Tinereţea lui Don Quijote (1968), câteva cronici îşi permiteau să sugereze delicat poetului perico­lul repetării. La mai puţin de un an, să ne amintim, îndoielile se transformaseră în ostilitate şi, după obicei, aceasta lua proporţiile şi durata unei campanii. Un număr primejdios de critici nu vor pregeta să se năpustească asupra fiecărei noi apariţii, proclamând, la repezeală, neputinţa ieşirii din rigorile unei mecanici inventate, exprimând îndoieli asupra producţiei poetice în ansamblul ei, ori elogiind, printr-o perfidă compensaţie, creaţia teatrală a aceluiaşi.

EUGEN NEGRICI

Figura spiritului creator

LANSARE

Azi o pânză de nor,

Mâine catargul unui drum.

Mi-am construit singur o corabie.

Când a fost gata am luat-o în spinare

Şi-am început să-i caut o apă

Pe seama ei.

Am mers aşa până când un pescăruş

I-a murit de provă,

Ca o sticlă de şampanie.

Atunci  am intrat în mare

Până la glezne, până la brâu,

Tot mai greu mă apăsa dorul ei

De valuri.

Când nu m-am mai văzut deloc,

Corabia a început deodată

Să meargă singură.

O, chiar dacă mă adâncesc

Cu fiecare pas,

Şi acum tot eu o duc,

Mergând pe fundul mării, tăcut,

Cu amândouă mâinile ridicate

Deasupra capului.

SHAKESPEARE

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele

Şi celelalte sentimente –

Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu,

Cleopatrei şi Ofeliei,

Lui Othello şi altora,

Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strâns toţi oamenii

Şi i-a învăţat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,

Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,

Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă

Critici literari 

Şi să-i conteste opera.

Coşoroagă era tipul de critic aşa-zis „isteţ”, care înţelege la prima ochire totul (aşa i se pare lui) şi nici un scriitor nu-i scapă din ghearele lui isteţe. Citea o carte ca şi când  l-ai fi obligat tu să ţi-o citească, şi o termina într-o stare de iritare, pe care ţi-o dă corvoada. Corvoada lui era de fapt lipsa de talent, pentru că nimeni nu-l obligase să se facă critic literar şi să mănânce, cu atâta chin, ce nu-i place. Când îşi aducea aminte de el, lui Ursu îi venea în minte imaginea băieţelului unui orăşean care, dus la Sinaia şi văzând pentru prima oară o vacă păscând, se aşezase în patru labe şi începuse şi el să rupă iarbă cu gura. Atâta pricepea Coşoroagă din cele citite, era la fel de nevinovat ca şi copilul care paşte.  

Marin Sorescu

Vizuina  viziunii

POVESTE

Întâi a semănat mălai
Întâiul om, fugind din rai.
La urmă s-a întors, l-a lins,
Să-şi piardă urma, dinadins.

Acum îl caută, slab, strâmb,
El, fabricantul de porumb.
Ah, raiul de odinioară!
Nu-l mai gaseşte, doar îl ară.

Erau pe-aici, într-un coclaur,
Un om, un pom şi un balaur.
Şi-un şarpe subţirel: femeia,
Balaur mare-a fost aceea!

Căci numai ea, zice, m-a-mpins,
Fugind din rai, de l-am şi lins.
A dracu limbă, m-a pierdut!
De-aş fi ştiut! De-aş fi ştiut!

ACEA PICĂTURĂ

Atât a plouat, atât a plouat,

Dar n-a picat acea picătură,

Ca un cuvânt binecuvântat

Frecat pe o ursuză gură.

Şi bobul stă în pământ amânat,

Parcă s-ar duce în cer să se roage:

Peste câmpii şi viroage

Prea multă apă a curs şi-i păcat!

Căci el nu rodeşte numai cu apă,

Din rădăcini nu va ţâşni scânteia…

Pământul a-ngenuncheat în seminţele arse:

Dă, Doamne, picătura aceea! 

AUD

Aud cum se-nvârte pământul,

Disting cele două rotaţii,

Amândouă-mi răsucesc cântul

Respiraţiei grele prin spaţii.

Clipele-şi arată petale suave;

Conectat la universal

Sângele-mi saltă la suprafaţă epave

Vechi şi le izbeşte de mal.

Ori vâsleam pe-o mare de piatră?

Ameţeala cerului îmi face bine!

Câte-o lumină ciudată mă latră

Ca un fir cotrobăindu-mi prin vine.

Esenţele s-au scurs pe furiş în vise,

Toate lucrurile sunt aparente,

Străbat o infinitate de uşi deschise

Înfiat de lumi transparente.

TOTEM

Indiferent al câtelea din rând,

Unul sub altul coborând, sub cruce,

Parcă acelaşi cui v-a prins, urlând,

A braţelor simbolică răscruce.

Eşti totuşi cel care atingi pământul,

Din serie, tu, ultimul Cristos.

Pe buza ta mai stăruie Cuvântul

Şi ai putea să urci spre cer, pe jos.

A dus-o!, auzi lumea. Nu-nţelegi

De ai trăit destul sau ai cărat

O barcă peste vârful Ararat

Când mările-s demult doar smârcuri seci.

Te miri că lanţul este ne-ntrerupt,

Şi că veriga prinsă-i de verigă,

Ca muntele hrănit de o ferigă

Lumina-ntregii stirpe tu ai supt.

Şi stai înduioşat de o mireasmă,

Păzind de fulger o catapeteasmă.

ALTĂ SCHIŢĂ PENTRU ,,IONA”

Daţi de pomană colaci de salvare,

În sâmbăta morţilor numai colaci

Pentru cei care ţipă pe mare;

Îi puteţi vedea din copaci.

Ei şi-au pus într-o sticlă mesajul,

Îl veţi primi îmbuteliat.

Cine mai are astăzi curajul

Să descifreze-un naufragiat?

Tot mai neciteţ le e scrisul,

Ameninţător şi cam spălăcit;

Ei încurcă realitatea  cu visul,

Cred că citindu-i aţi şi sărit

În uşoarele bărci de salvare,

Căutându-i cu felinare.

Şi pentru-a fi lesne zăriţi în abis

Ei îşi lasă ţipătul, ochiul deschis.

De sâmbăta morţilor, o dată pe an,

Trageţi uşor zăvoarele porţilor:

Rătăciţii pe marele-ocean

Vin la masă, de sâmbăta morţilor.

BARCĂ

Cel mai greu se cară o barcă

Peste muntele Ararat.

Este munca la care m-am înhămat.

Barcă-n loc de arcă.

Iar potopul – demult a secat.

Vâslele îmi intră în crăpături,

Se îndoaie şi se frâng,

Înaintarea este numai hurducături.

Praful intră pe mai multe guri.

Stau lângă cârmă şi plâng.

Lacrimile mele, pâraie,

Umflă văile cu bolboroşi.

De ce m-ai ursit, Doamne, să ţin loc de ploaie?

Nu mai deosebeşti păcătoşii de credincioşi?

Pe valuri de jale barca saltă, greoaie.

După patruzeci de zile, istovit,

Aş da drumul  la porumbel.

Am şi-o ramură de măslin şi-un inel.

Porumbelul sub barcă a-mpietrit.

Este stânca de care m-am izbit!

EXERCIŢII FĂRĂ COLAC

Înotam spre ţărm cu disperare

Şi, Doamne, mă îndepărtam de el,

Îmi pierdusem simţul de orientare,

Mă ţineam de-a lunii cercel

Şi de degetul meu cu inel.

Ca o balenă sinucigaşă

Eşuam pe fiecare talaz,

O forţă din adânc, uriaşă, 

O simţeam, pietroi, pe grumaz.

Nu ştiam dacă azi mai e azi.

Orizontul intrase brusc în eclipsă

Îngălat de un soi de moluşte.

Simţeam cum mi se clatină steaua, ideea  fixă,

Ca un dinte ce n-o să mai muşte.

Şi-un vânător voia s-o înpuşte.

Nu e decât un coşmar oarecare,

Iată, cu pumnul îl sparg.

Şi m-am trezit. Eram, vai, tot pe mare,

Însă ceva mai în larg.

Îngrozit atunci, ce mi-am zis

Privind potopul dezlănţuit?

Dacă adorm, poate se face vis.

Aş mai avea o şansă. Şi-am adormit.

Nu-i oare şi viaţa un somn nesfîrşit?

Şi-am luat-o de la cap cu înotul,

Mai istovit, gâfiind din greu.

Treaz, şi în vis – tot pe mare mereu.

Rechinii mă atingeau lacomi cu botul.

Ţărmul refuzat îl înecasem chiar eu.

NĂPASTA

Şi, Doamne, mi-a căzut la loterie

Lozul ghinionist să fiu român

Şi inventându-mi vina-n puşcărie,

S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.

Se face, înţeleg, economie

De spaţiu locativ şi de-un tacâm.

Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,

Cu nişte versuri care nu rămân.

Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate

La marginea oraşului, tocate,

Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.

Legat mă simt de limba ta, popor,

Destinele ne sunt îngemănate,

Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor.

ÎN GEAMUL MEU

Iar trandafirul a rodit măceş,

În geamul meu, în ziua de armindeni.

De jalea care este pretutindeni

Copacii mor şi florile dau greş.

Şi păsările care-şi iau adio

Ne lasă, triste-n cuib, un ou de lemn.

Vom înţelege-al speciilor semn?

O umbră mare luna va cloci-o.

E umbra ce-o lăsăm în spaţii vaste,

Mantia neagră-a sufletului gol.

Din somn, ca dintr-un lung coşmar, mă scol,

Planton năuc la marile dezastre.

Şi când deschid fereastra să respir,

Văd floarea de măceş în trandafir.

DE UIT VREO ŢARĂ

De uit vreo ţară, să-mi aduci aminte,

Îi spune Dumnezeu lui Sfântul Petru.

La el o ţară e de-un kilometru

Şi kilometrul – cât un bob de linte

Şi este foarte lesne să îl sară,

Când vine în inspecţii, pe pământ.

O, Doamne, totuşi ai uitat o ţară,

Nu de când eşti, ci numai de când sunt.

Şi Sfântul Petru, ce-a rămas în urmă,

Şi tot presează în ceaslov impresii,

De levănţică, rochia miresii,

Nu ştie ce amar cumplit ne scurmă.

     PEISAJ

Au început să mişune, poznaşe,

Pentru şoferi grăbiţi, mineri sau clerici,

Indicatoare noi, în vechi oraşe:

«Atenţie sporită! Trec biserici!»

Cu lanţ încinse, trase c-o tânjală,

Alunecă, melci paşnici, pe butuci

Şi sfinţii nevrozaţi, pe tencuială,

Îşi fac cu limba nevăzute cruci.

În faţa lor, se cască o distanţă

Imensă, presărată cu nevoi,

Când secole-am trăit în transhumanţă

Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Şi ca un miel, care-a rămas de turmă,

Clopotniţa dispare fără urmă.

EU SUNT COPILUL...

Eu sunt copilul cel purtat pe umeri

La demonstraţii – cu stomacul gol,

Căzut-a măgăreaţa să mă număr

Printre acei care devin simbol.

Cel ce mă poartă, sigur, nu-mi e tată,

E-n misiune, şi-i disciplinat,

Zâmbind, în faţa lumii-ntregi, arată

Mlădiţa-i luată – din orfelinat.

După filmări se va întoarce-acasă.

Eu, între părăsiţi, mergând pe jos –

Imaginea, în urma mea rămasă,

Va râde unui viitor ceţos.

De pe acum, pe umeri simt c-apasă

Un prunc năuc, la fel de mincinos.

 

MEŞTERUL MANOLE

Acum am putea să fim şi trişti,

Doar ne despărţim pentru totdeauna,

Dar să trecem peste asta.

Copaci, vă aşteaptă pădurile,

Duceţi-vă,

Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,

Duceţi-vă şi voi,

Prea frumoase şi iubitoare Ane;

Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,

Am avut mai multă încredere

În cărămizi.

Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,

Şi culori, şi meşteri iscusiţi

Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,

Scări pe care-am urcat până aici,

Fără să-mi pese de înălţime:

Voi vă veţi îndepărta de mine,

Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur

De pe propria-mi zidire –

Aşa cere tradiţia.

Deci fugiţi cât mai repede,

Acum când eu mă fac că mă uit

În altă parte…

VIS

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,

Poetul mergea în frunte, călare,

Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.

Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.

Unii acuzau dureri mari,

Se făceau că erau încă la doctor,

Căci se văitau cu speranţă,

Alţii plângeau de-a binelea,  

Se făcea că era o procesiune totuşi,

Da, o procesiune, într-adevăr.

«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –

«Noi pe cine jelim, de trei zile?»

«Oare a fost spălat bine răposatul?»

«Spălarea mortului cere o îndemănare

Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,

Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.

Inspiraţia venea în urmă, desculţă.

Rămânea mereu în urmă,

Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă

Decât necunoscutul din faţă.

Poetul nu mai are sau nu mai aspiră la dreptul de posesiune nativ în casa cuvintelor. Limbile care îl aşteaptă  ca individ născut în istorie, societate, în cadrul convenţiilor expresive ale culturii şi mediului său specific nu mai sînt un înveliş natural. Limba statornicită este un inamic. Poetul o găseşte mizeră şi plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină perimată. Vechile metafore sînt inerte, iar energiile complet uscate. Este sarcina obligatorie a scriitorului, aşa cum afirma Mallarmé despre Poe, de a purifica limba tribului.

GEORGE STEINER

După Babel

Este suficient să fii inspirat şi lucrurile merg de la sine. Aş  fi vrut mult să fie aşa. Viaţa ar fi fost suportabilă. Să primim totuşi acest răspuns naiv, dar să examinăm consecinţele. Cel care se mulţumeşte cu aceasta, trebuie  să consimtă fie că producţia poetică este un pur efect al hazardului, fie că ea provine dintr-un fel de comunicare supranaturală; şi una şi cealaltă dintre ipoteze reduc poetul la un rol mizerabil de pasiv. Ele fac din poet ori un fel de urnă în care sînt amestecate milioane de bile, ori o masă vorbitoare, în care sălăşluieşte un spirit. Masă sau recipient, în concluzie, dar nici vorbă de zeu, – ci contrarul unui zeu, contrarul unui Eu. Şi nefericitul autor, care nu mai este, aşadar, autor, ci semnatar, şi responsabil asemeni unui gerant de ziar, iată-l constrîns să spună: «În operele tale, dragă poete, ceea ce este bun nu este al tău, ceea ce este rău îţi aparţine fără discuţii.» Este ciudat faptul că nu un singur poet s-a mulţumit – atunci cînd nu era vanitos – să nu fie decît un instrument, un medium de moment. Or, experienţa ca şi reflecţia ne arată, dimpotrivă, că poemele, a căror perfecţiune complexă şi fericită dezvoltare ar impune, în modul cel mai puternic, cititorilor uimiţi, ideea de miracol, de rezultat norocos, de împlinire supraomenească (din cauza unei alăturări extraordinare de virtuţi pe care le putem dori, dar nu sperăm să le întîlnim reunite într-o operă), sînt  în acelaşi timp capodopere de muncă; sînt pe de altă parte momente de inteligenţă şi de travaliu susţinut, produse ale voinţei  şi ale analizei, presupunînd calităţi prea numeroase pentru a putea fi reduse la produsele unui aparat care înregistrează entuziasmul ori extazul. În faţa unui frumos poem, de oarecare întindere, simţim foarte bine  că sînt prea puţine şanse ca un om să fi putut improviza – fără nici o revenire, fără nici o altă osteneală decît aceea de a scrie sau de a emite ceea ce-i vine în minte – un discurs foarte sigur de sine, dispunînd de resurse continue, de o armonie constantă şi de idei întotdeauna fericite, un discurs care să ne încînte pe tot parcursul său, în care să nu se afle nici un accident, nici o urmă de slăbiciune şi de neputinţă, din care să lipsească acele supărătoare incidente ce rup încîntarea şi ruinează universul poetic despre care vorbeam mai devreme. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie, pentru a fi poet, şi altceva, o anume virtute care să nu se descompună, să nu poată fi analizată în acte definibile şi-n ore de muncă. Pegas-Abur, Pegas-Oră nu sînt încă unităţi legale de forţă poetică. Există o calitate specială, un fel de energie individuală proprie poetului. Ea apare în el şi-l revelează sieşi în anumite clipe de mare preţ. Dar ele nu sînt decît clipe, iar această energie superioară (adică aceea pe care nu o poate forma sau înlocui nici o altă energie a omului): nu există sau nu poate acţiona decît prin scurte şi fortuite manifestări. Trebuie să adăugăm – este destul de important, – că bogăţiile pe care această energie le revelează ochilor spiritului nostru, ideile sau formele pe care ea ni le produce sînt foarte departe de a avea o valoare egală în ochii altora. Aceste momente de mare preţ, aceste clipe care dau un fel de demnitate universală relaţiilor şi intuiţiilor cărora ele le dau naştere sînt tot atît de fecunde în valori iluzorii sau incomunicabile. Ceea ce nu valorează decît pentru noi nu valorează nimic. Aceasta este legea Literaturii. Astfel de stări sublime sînt de fapt absenţe în care se întîlnesc miracole naturale ce nu sălăşluiesc decît acolo, dar întotdeauna aceste miracole sînt impure, vreau să zic amestecate         cu lucruri fără de preţ sau inutile, nesemnificative sau incapabile de a rezista lumii exterioare, ori imposibil de reţinut, de păstrat. În lumina exaltării, nu tot ce străluceşte este aur. În concluzie, anumite clipe ne trădează profunzimi în care sălăşluieşte ceea ce avem mai bun în noi, dar sub formă de părticele cuprinse într-o materie informă, fragmente cu înfăţişare bizară sau grosolană. Trebuie să alegem din acea masă elementele de metal nobil şi să ne ostenim pentru a le retopi împreună şi pentru a face din ele o bijuterie.

PAUL VALÉRY

Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică

Lirica modernă a devenit o activitate rece, lucidă; la fel şi reflecţia asupra ei. Aprecierea ei constituie acum un proces de expertiză tehnică. Cu toate acestea a rămas vie conştiinţa că lirica e un mister, o zonă limitrofă, cucerită în confruntarea cu aproape inexprimabilul, un miracol şi o putere. Dar puterea ei e studiată ca o explozie, declanşată experimental, a unor forţe parcă nucleare ale cuvîntului; iar limbajul ei misterios ca rezultatul surprinzător al unor combinaţii chimice inedite. Poetul devine un aventurier în teorii lingvistice încă neexplorate. Dar pentru acestea e echipat cu instrumentele de măsură ale conceptelor sale, care-i permit să se controleze pe sine însuşi în orice moment şi îl asigură împotriva unui atac prin surprindere al sentimentului banal. Fascinaţia pe care o poate produce poemul modern e înfrînată cu bărbăţie. Şi peste disonanţele şi obscurităţile ei domneşte Apollon, conştiinţa lucidă. Emoţia inspiratoare, ca unică legitimare a calităţii poetice, şi-a pierdut din prestigiu încă de la începutul  secolului al XIX-lea.

HUGO FRIEDRICH

Structura liricii moderne