luni, 8 octombrie 2012

La FONTAINE, FABULE



Jean de La FONTAINE
(8 iulie 1621 - 13 aprilie 1695)



Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc,
Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Şi-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea.
Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri d-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim,
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatec dobitoc,
Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit aşa curat,
Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desvelit,
Fără mască, între oameni lesne nu e priimit.
Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti,
Nenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti.
GRIGORE ALEXANDRESCU, EPISTOLĂ

COCOŞUL ŞI VULPEA

Pe creanga lui , părând că dormitează,
Cocoşul cel isteţ mereu veghează.
« Frăţie, zise Vulpea, piţigăindu-şi glasul,
sunt fericită c-a venit şi ceasul
cel jinduit de la o vreme-ncoace
să fie pace între dobitoace.
Sunt prima care te-nştiinţez.
Coboară să te-mbrăţişez!
Nu zăbovi când glasul meu te cheamă,
s-a isprăvit, să ştii, cu vechea teamă!
Umblaţi
pe unde veţi pofti:
ca nişte fraţi
de-acum vom fi!
Dar hai că, uite, mă grăbesc
să-ţi dau sărutul meu frăţesc! »
Şiret, din vârful unei crăci,
Cocoşul nostru o salută
spunând: « Nu-i veste mai plăcută
ca vestea mult doritei păci!
Sunt fericit şi-mi pare bine
că-ntâi o aflau de la tine.
Dar uite, văd în zare că vin ca o furtună
şi doi ogari,  pesemne,  cu-aceeaşi veste bună.
Vor fi aici îndată… Hai, lasă toate baltă,
că, până una alta, am să cobor şi eu.
Ne-om bucura cu toţii din suflet, laolaltă…
«E prea târziu… N-am vreme… Zău, pe cuvântul meu!»
Şi a pornit cumătra mânată ca de streche…
A râs grozav cocoşul văzându-i astfel zorul,
că-i o plăcere mare şi fără de pereche ,
când izbuteşti să-nşeli înşelătorul.

LUPUL ŞI BARZA

Grozav mănâncă lupii de urât!
Poftit odată la un praznic,  
un Lup lihnit, mâncău năprasnic,  
s-a lăcomit atât încât
i s-a înfipt un os în gât.
Făcând în juru-i ochii roată,  
chemă o Barză să i-l scoată.
Când operaţia fu gata,  
ea îi ceru – fireşte – plata.
– Îţi arde, poate, azi de şagă!
Cum, scapi din gura mea întreagă
şi mai cutezi să-mi ceri pitaci?
Nu, zău, cumătră, ştii că-mi placi?…
Nu te credeam aşa ingrată…
Hai, şterge-o astăzi mai degrabă;
dar ţine minte: altădată,
să nu-mi mai cazi, cumva, în labă!     


CORBUL ŞI VULPEA

Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
ţinea în clonţ un boţ de caş  furat.
Ademenită-ndată de miros,
cumătra-i spuse pe un ton mieros:
«Să ne trăiţi mulţi ani, Măria Voastră,
că sunteţi, zău, ca din cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
pe cât v-arată penele frumos,
aţi fi curat o Pasăre Măiastră!»
Ca să-şi arate vocea, pe gânduri nu mai şade.
Deschide pliscul. Prada cade.
Şi Vulpea, înghiţind-o, îl dăscăleşte: «Bade,
linguşitorii – nu ştiai, se pare –
trăiesc pe seama cui le dă crezare…
Dar lecţia aceasta, pe care o-nvăţaşi,
e mai de preţ ca boţul tău de caş!…»
Năuc de ciudă, Corbul juratu-s-a cumplit
că n-o să se mai lase vreodată păcălit.

LUPUL, CAPRA ŞI IEDUL

Pornind spre pajişti, Capra, mai de noapte,
să-şi umple iarăşi ugerul cu lapte, –
închise bine uşa cu zăvorul
şi-şi sfătui aşa odorul:
– Cu toată rugămintea şi îndemnul,
vezi, nimănui să nu-i descui,
de nu vei auzi consemnul:
«Jos Lupul, blestematul, cu seminţia lui!»
Din întâmplare, nu se ştie cum,
s-a nimerit să treacă un Lup atunci, pe drum,
când Capra, nezărindu-l, sporovăia-nainte.
Mâncău-şi vâră bine cuvintele în minte.
Doar ce pornise Capra, că el, ştiind taifasul,
îşi îndulceşte glasul
şi cere să-i deschidă, zorit să-i frângă trupul,
strigând şi el: «Jos Lupul!»
Dar Iedul, bănuielnic, privind prin crăpătură
şi dând curând cu ochii de crâncenul silhui,
îi spuse astfel fiarei cu crudă uitătură:
– Arată-mi labă albă, că altfel nu-ţi descui!
La lupi o labă albă e lucru rar, se pare:
se-ntoarse, auzindu-l ce-i spune, trist de tot
cu coada-ntre picioare,
lingându-se pe bot.
Ce-ar fi păţit Ieduţul de i-ar fi dat crezare? …
Să fii cu ochii-n patru şi poate chiar în zece:
nu-i de prisos prudenţa, oricât nu s-ar părea.
Cu paza bună, trece primejdia cea rea.

NEVĂSTUICA INTRATĂ ÎN HAMBAR

Adulmecând mereu şi dând târcoale
o Nevăstuică, slabă ca un băţ,
sfrijită de pe urma unei boale,
pătrunse-ntr-un hambar cu bunătăţi.
Şi dă-i ospăţ!
Cam dup-o săptămână, doar, de hrană
ajunse bucălată, grăsuţă, dolofană.
Trecuse săptămâna…Sătulă mai să crape,
aude gălăgie. Dă fuga, vrând să scape,
dar vede că nu-ncape…
«N-oi fi greşit spărtura?…De unde! N-a trecut
decât o săptămână şi-atunci am încăput…»
«Tot aia e! îi spuse un Şobolan degrabă.
Dar când intraşi printr-însa erai nespus de slabă:
uscată ca o scoabă
şi tot la fel de slabă vei izbuti să ieşi, nu fedeleş!
De nu, – rămâi peşcheş!
Povaţa mea, cumătră, să ştii că se aplică
şi altora mai mari, la o adică…
Dar firul anevoie în patru se despică… 





LUPUL ŞI CÂINELE



Un Lup lihnit şi slab să-i numeri oasele

– atât păzeau de bine câinii casele –

s-a întâlnit cu un dulău vânjos,
lucios şi gras şi straşnic de frumos,
prin nu ştiu ce adânci pustietăţi.
De-ar mai fi fost şi-atunci ca-n alte dăţi,
nu slab şi prăpădit, cu burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut pe loc bucăţi!
Dar trebuia să se măsoare-n luptă
şi, c-un dulău ca el, cât o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi dă bineţe,
făcându-şi rost de vorbă cu blândeţe
şi lăudându-l că arată bine.
– Şi dumneata poţi să ajungi ca mine,
îi spuse el. În codru-i tare greu
şi trebuie întruna să te lupţi.
Mai bine lasă codrul, dragul meu,
şi hai cu mine-n voie să te-nfrupţi!
– Dar, îl întreabă Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot nădăjdui aceeaşi soartă?
– Să-i faci mereu stăpânului pe plac
şi să alungi milogii de la poartă,
păzind ograda bine de jigănii, –
cam asta-i tot... Iar el şi cei din casă
îţi dau cu drag fărâme de la masă
şi chiar şi oase de la orătănii,
iar uneori, să ştii, te şi răsfaţă...
Visând şi el o astfel de viaţă,
înduioşat, mai că-i venea să plângă.
Dar, cum mergeau aşa, vorbind, pe drum,
zări la gâtul câinelui o dungă.
– Ce-i asta, vere? – Nu-i nimic. – Ei, cum?
– E urma de la zgardă sau rosătura ei...
– Te ţin legat în lanţ, lângă poiată,
Şi nu alergi mereu pe unde vrei?...
– Da, vezi, se mai întâmplă câteodată;
Dar nu-i nimic... – Mulţam de-aşa ospeţe!
E rău flămând, dar tot îmi văd de drum...
O luă la sănătoasa, uitând şi de bineţe,
Şi poate că mai fuge şi acum...


MUSCA ŞI FURNICA

O Muscă şi-o Furnică se înfruntau de zor,
cândva… (Venise vorba despre valoarea lor).
Ia-ntâi cuvântul Musca, semeaţă, sfidătoare:
– Atâta ne orbeşte deşertăciunea oare
c-o scamă de jivină măruntă, târâtoare,
cu o fiică-a slăvii ar vrea să se măsoare?…
Eu umblu prin palate zburând în jos şi-n sus
şi mă înfrupt din boul, o, Jupiter, adus
de credincioşi ca jertfă şi ca smerită danie,
în timp ce-o pirpirie de gânganie
trei zile-n şir trăieşte dintr-un crâ mpei de pai…
Ia spune, mititico, tu, încai,
te-ai aşezat vreodată
pe capul unei doamne, pe-o frunte-ncoronată?
Femeile cochete, frumoasele domniţe,
când pleacă la-ntâlnire, mă schimbă-n aluniţe,
un fel de muşte care, mai mult decât o salbă, 
le fac să pară-n lume cu faţa mult mai albă
– se fudulea jivina –
iar tu – bătu-le-ar vina –
întruna cu hambarele-mi dai zor…
– Ai isprăvit?… – o-ntreabă Gospodina.
E drept că în palate intri-n zbor,
dar ca o lighioană nepoftită.
Că guşti, cum guşti, din hrana zeilor?
Eşti doar o venetică oploşită!…
Că te aşezi pe-o frunte de domn sau de catâr?
E-o mojicie, nu e un hatâr,
adeseori cu moartea pedepsită.
E drept, vreo fetişcană şi azi se mai mândreşte
cu benghiuri ce au nume de «muşte»-n franţuzeşte.
Dar numele e nume
şi faptele sunt fapte
şi zice multă lume:
«E ca o muscă-n lapte!»
Aşa-s numiţi orbeţii buni numai de palavre
şi daţi pe uşă-afară mai rău ca nişte javre.
Daţi buzna orişiunde, din păcate;
dar din colibe ori de prin palate,
de pretutindeni sunteţi alungate.
«Muscarii»-şi vâră nasul în toate – hâde muşte –
dar au ades, ştrengarii, prilej din ştreang să muşte…
Când vor porni, de altfel, ninsorile din cer,
voi veţi pieri, la iarnă, de foame şi de ger.
Ci mie nici de foame şi nici de ger nu-mi pasă:
voi sta la căldurică, m-oi ospăta la masă,
având de toate-n casă.
Prin grija mea de astăzi, de griji nu am habar…
Adio, deci! Cu tine pierd vremea în zadar
şi nu cu trăncăneala se umple un hambar…