MARIN SORESCU: 4 POEME CARE ÎŞI AŞTEAPTĂ CRITICII

MARIN SORESCU

 (29 februarie 1936 - 8 decembrie 1996)

4 POEME CARE ÎŞI AŞTEAPTĂ CRITICII

DIG

Dacă un deget ţi-a rămas în mare,

Încă e ceva, un început de dig,

Uscatul înaintează mai ales

De pe limba înecatului,

Împingerea lui e o datorie de bun marinar,

Născut aici la ţărm, lipsit de corăbii.

Eram pe dig, eram dig, eram digul,

Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîşie. 

Poţi vorbi numai de pe teren solid,

Dar undeva în larg, las în urmă

Oamenii rezemaţi în linguroaie,

Care pot fi şi lopeţi şi linguri propriu-zise

Pentru spart capul algelor

Cînd ies din marea ciorbă.

Prieteni, mi-aţi dat o mînă de ajutor, adio,

Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiş,

Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură

Şi iarăşi scuipat şi pus deasupra capului, năduf,

Şi împins şi iarăşi respins

De apa sporită prin sudoarea frunţii.

Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,

Pe care voi n-o puteţi întrece, cu oricîtă fiere,

Şi o spaimă naturală, ca şi cînd ar fi pe secate,

Şi o lehamite să tot plescăie egal şi să facă valuri

Şi să sperie ciorile la toate ţărmurile.

E timpul să mi se arate – aici ceva, cineva,

Am ajuns prin forţele mele atît de departe!

Să bată clopotele pentru ajungere,

Izbind cu limba în scoici

Mai sonore decît bronzul, să prindă deci glas

Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,

Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuşi ecoul,

Întins pînă la limită– e timpul s-aud.

E linişte şi digul din urmă se roade,

E singura mişcare, singura arătare,

Dărîmarea lui, 

Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce 

Şi nici gîndi. 

Am înaintat prea mult să mă mai pot salva, 

Am dispreţuit prea mult corăbiile

Ca să mi le mai am la-ndemînă. 

Cerul e nimic, pămîntul se scufundă, 

Numai apa împotriva căreia am luptat.

Digul m-a despărţit pe mine de mine.            

Fără atingerea cu ceilalţi  

Mă topesc şi mă scufund –

Am împins prea departe linia închipuită. 

Sînt lucruri care nu se fac 

Decît o dată fundamental;  

De sub tălpi îmi este smuls ultimul fir de nisip,

Şi cu toate acestea digul trebuie continuat  

De la ţipătul meu înainte. 

CĂTRE MARE

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Versurile căruia au lungimea ţărmului românesc

Şi cadenţa înfundată a valurilor aşteptând să se spargă gheaţa.

Poete, care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,

Împlântat ca o piatră de hotar la marginea limbii române,

Pescăruşii te-au ales în prezidiul doinelor noastre,

Pe care le-ai transcris în latineşte şi le-ai trimis pe vânt la Roma,

Săpate în piatră să aştepte pe coloană prizionierii daci!

Tu eşti primul topit de dor pe aceste meleaguri, unde praful e dulce,

Primul care te-ai încrezut copilăreşte în puterea de pierzanie a versului,

Şi-n ajutorul străinătăţii.

Împăratul mai degrabă ţi-ar fi trimis specialişti la Tomis să-ţi schimbe clima,

Decât să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura iţelor sale.

Nimeni nu e mai potrivit să stea pe ţărmul Pontului Euxin

Şi să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decât un poet

Şi-a zis el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem?

Şi-au căzut sorţii pe tine, Ovidiu,

Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseşi popular

Şi erai pe toate buzele ca un dres dulce-amar şi asta te-a pierdut.

Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe,

Având astfel şi un efect curativ prescris de doctor,

Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă când îl făceau să râgâie...

Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseră medicii, ca să salveze imperiul.

Chiar zicea: „De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,

Mai puneţi-l la treabă, mai îmboldiţi-l, să fie trist şi pontic, iar m-am balonat, înghit aer.

– Lumea nu ştie de ce l-aţi relegat, îndrăznea vreun senator, timid.

– Lăsaţi să se înţeleagă c-ar fi adus pagube imperiului, zâmbea cinic împăratul.

– Morale sau materiale? nu auzea bine înaltul slujbaş.

– Ei_, de ce mă pui în dilemă? Şi de unele şi de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,

Ovidiu a adus imense pagube materiale şi morale latinităţii, indignând cetăţenii.

Parcă totuşi morale ar fi mai potrivit – se răzgândea peste o clipă –

doar suntem imperiu, nu ne scumpim la cheltuiala unui poet,

Dar suntem dârji la morală: aşadar ne-a corupt tineretul.

A doua zi însă Augustus revenea, şovăind:

De altfel nu daţi nici un fel de explicaţii nimănui, momentan,

Până nu găsim ceva mai plauzibil. Şi ca să schimbe vorba:

Ce mai face Horaţiu?

– A început şi acesta s-o cam ia razna, ştiţi, nu mai scrie ode,

A trecut pur şi simplu la epode, scrie acum doar epode nişte bâiguieli sinistre.

Ce ne facem cu Horaţiu, o să devină şi acesta un caz cu epodele lui?

– Mai lăsaţi-l, mai lăsaţi-l, să vedem cum se desfăşoară, poate are talent.

Până la urmă pe toate o să le plătească Mecena şi-a lui casă,

O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.

Cât priveşte pe Ovidiu, să mai stea la Tomis şi să nu-l atingeţi c-o floare.

Ne mai gândim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite,

mai ales c-un poet.”

Au trecut două mii de ani şi împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gândeşte,

De altfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinţei,

A fost ceva trecător, ceva de conjunctură, ai răbdare,

Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjunctură.

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Poetul pe care pământul meu îl simte în nervuri şi în liniile norocului

Când îşi duce palma Dobrogei la tâmple.

BOCET CRĂPAT

I

Manole, păgubosule meşter,

Fericitule meşter,

Să ai în veci ce zidi!

Pe ce balanţă descumpănită ne zideşti de vii!

Ai pus umărul la un arc de triumf

Şi ţi s-a dărâmat casa.

Te-ai ridicat în vârful picioarelor,

Gata să zbori şi cerul se schimbă-n potop, zbori înotând

Şi înfigându-ţi aripile în mâl.

Dai să laşi mărturie scrisă de strădania şi lacrima

Sufletului şi pagina ţi-e îngropată

Sub cronicile, despicate pe rândurile

Amintitoare de cutremure vechi, tot pe aceste locuri.

Pământul s-a deschis, cât să-ncapă un om şi-un cal.

Cine-a fost călăreţul, galopând prin spărtură?

Tot tu, inimosule, pierdutule şi mereu regăsitule meşter,

Lăsând să se înţeleagă că vuietul acela îngrozitor

E doar galopul tău, cobori spre însuşi miezul pământului

Şi cauţi cel mai bun material.

Când ţi-a fost gata mănăstirea,

Nu te-ai aplecat bine să culegi floarea de câmp

Pe care s-o anini sus pe căpriori, în semn de noroc şi izbândă,

Că ţi-a şi căzut în palmă nemaipomenita ctitorie.

Şi ai cules din ruine brusture şi scai.

O, meştere Manole, tu care n-ai plâns nici măcar

În baladă,

Câte motive ai avea, păgubosule,

Să dai drumul

Zăgazelor din adâncul ochilor tăi mari şi miraţi

În care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama perfectă.

Dar nimeni nu te-a auzit, nici măcar oftând,

Căci dacă ai ofta şi tu s-ar frânge şi munţii.

Muţenia ta în durere ţine echilibru lumii,

Ca un deget pus la timp pe buze: Linişte! Se schimbă garda

Năpastelor.

Eh, cutremuratule meşter, dreptule meşter,

Intrând până la glezne în pământ, până la brâu.

Până la inimă, lăsând lutul să te strângă,

Să-ţi bătătorească inima

Şi ieşind iar deasupra, la fel de puţin călit ca şi înainte

Mai plăpând decât trestia şi la fel de sigur.

Încotro să te uiţi mai întâi?

Ai fost lovit din cer, ţi s-a tras drumul de sub paşi,

Ai fost făcut palancă de pe laterală

De vânturi cumplite…

Ţi s-a pus suliţa în coastă, te-ai prefăcut că nu pricepi

Şi ai zis: „Ce clipă prielnică pentru zbor, avântul avânturilor,

Ce zi frumoasă.’’

Un lanţ nesfârşit de zile frumoase!

O, bunule meşter,

Care te-ai întors cu încăpăţânare la mistria ta

Asumându-ţi perpetuu începerea zidului…

Bucuria ta unică este gestul însuşi al zidirii

Şi răgazul dintre două prăbuşiri e întotdeauna suficient

Pentru cupola noastră de veşnicie.

II

Acum, blajinule constructor pe cutremure, ce ai de zis?

Te scuturi iar de moloz, îţi aduni calfele împuţinate:

„Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem decât trei-patru…”, îngâni.

Şi mai spui: „Ce pământ frământat bine,

Cu grijă, să nu scape

Întregi bucăţi prea mari de vis.

Ce pământ stropit cu sânge, care leagă atât de straşnic!

N-am mai văzut cer aşa de înalt pentru catapetesme!

Ce zile frumoase, ce avânt!

Ce grandioasă ruină babiloniană dintr-un modest cătun.

Căci n-am avut timp, căci n-am avut timp!”

„De ce setea noastră de monumental se concentrează ideal

Numai şi numai în dezastru?” eşti întrebat.

Şi tu înghiţi nodul din gât, firul cu plumb nimerit acolo şi grăieşti: 

„Dar ce câmp larg deschis noilor temelii!

Ziditorilor de vii fraţii mei, surorilor, copiilor mei

Reţineţi ultimul cuvânt: toţi suntem temelii!”

Vai, fericitule meşter!

Dacă nu ţine pământul, tu ne ancorezi în slavă, cu simbolul

Aripilor tale.

Dacă

Se despică cerul, muţi turlele în pământ

Şi ţâşnesc izvoare…

Pendularea trupului tău printre fulgere înseamnă curcubeul nostru,

Care ne dezinfectează destinul şi toarnă găleţi de var peste oase.

Meştere Manole, Meştere Manole,

Tot suntem noi îngenuncheaţi lângă cei dragi,

Lasă-ne să-ţi întâlnim, reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare,

Bunii tăi ochi mari, în care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama preferată.

Tu care rămâi deasupra îngenuncherii cerului şi-a pământului,

Durează pe creştetele noastre o ctitorie cum n-a mai fost alta.

Ori ai şi început?

Ma-nole, Mano-le,

Meşt… Ma…

Ce cuvânt a mai rămas întreg

Acum când până şi jalea şi-a năruit stalactitele?

Înghiţite cu peşteri cu tot

Ţie îţi închin, ca să-l rezideşti, ca să-l consolidezi.

Ca să-i pui popi

(Spre a nu i se pierde de tot urma în iarbă),

Bocetul nostru crăpat.

Bietul nostru bocet scos din ţâţâni.

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimele elegii au fost îngânate în bărbi de geţii cei inspiraţi,

Ovidiu numai le-a transcris şi le-a semnat într-o doară.

Când păru-nfoiat începuse să-l lase la tâmpla-ncruntată,

Pe care gânditoarea lui mână o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă,

Indiferente-i erau toate. Şi-n neştire îşi ducea mâna la Marea cea neagră,

Pe care-o credea tâmpla lui, zi de zi tot mai cuprinsă de ceţuri.

Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trântind de pe cai

Răstite ca gerul, sticloase şi cu şapte tăişuri, cuvinte,

De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nicicum, dar voiau ei să afle

Pe căi lunecoase – de plânset în pumni, numit văicărit, elegie –

Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită,

Şi de-a adevăratelea dacă ar plânge, aici la ţărmul cu poale de valuri,

Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeţi, ca în coate, pe brânci

Peste praful otrăvii răscolite de venetice copite?

Găsiseră geţii în blândul iubăreţ, scriitor pe cărămida din vatră,

Un fel de burduf de tristeţe, cimpoi ce răsună la Roma.

Aceasta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncreţire

Epistola-aceea, scrijelată în chiar limba getă, răstită la muzici:

Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre şi purici.

Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde

Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.

O, tot ce trimis-a de la Tomis pe şleaul de unde cumplit

Mai gâlgâie de poveşti şi barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul

În spuma de cer de pe mare, cu tâmpla în ochiul

Cel treaz, în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre ceţuri!

Romanii eresul poetului scump câtă vreme-i departe, nicicând

Ei n-au ştiut firul să-l ia între deget şi spre priceperea lor – şi să-l tragă.

Ci-nţelegeau ei numai că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.

Că dârdâie crivăţul el însuşi când bate de-i clănţăne şira

Spinării cu dinţii din gură, făcând tot un lanţ tremurat peste vetre.

Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprânceană,

Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mâna pe suflet, prietene scump,

Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare?

Odraslele geţilor, copile roşcate, alături de pieile aspre de capre stând leneş,

Întredeschid numai pleoapele, ruşinate de propria lor goliciune frumoasă

Neîndrăznind cu întregi ochi a privi-o; dar boarea întrece

Sfiala şi rumene-s toate ca pâini aburind...

Când viscolul lupii-i răscoantă-naintea căruţii şi vorbelor

Ţurţuri le pune:

Astfel învoiţi fură-n taină în răspăr zăbavnicul aici şi gazdele sale cu inima largă;

Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist şi cumplit!

Pe împărat să îl sperie crunt, cât o fi de August, dârdâindu-l ca sloiul pe tron

Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul

Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste şi poftă prea mare.

NEVERMORE

Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe

Într-o noapte geroasă de decembrie.

Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,

Trebuie să mai fâlfâie pe undeva,

am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.

Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,

care se pricepea de minune la deducţii macabre:

acel nenorocit cuvânt, „Nevermore”,

de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.

Aş dori să redeschid dosarul corbului,

cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină

peste acest nenorocit „Nevermore”.

Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,

Să se facă din plin curent cu toată America,

pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.

„Edgar Allan Poe”, strig eu, din camera mea de hotel,

Cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună,

„Edgar Allan Poe” ţip, chemând corbul,

Care de un secol vine la numele poetului, automat,

Automat ca ţigara la cafea.

Şi Corbul se arată geros, poate mai bătrân, dar la fel de misterios,

Sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,

e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!

Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,

Până nu te întreb, nu te-am întrebat încă nimic,

Un singur lucru aş vrea să ştiu,

Numai tu eşti în stare să-l spui,

Spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,

Ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore”? 

În fond, acest „Niciodată’’, intraductibil,

Pe care prin universităţi şi laboratoare naivii

Încearcă să-l traducă electronic,

S-ar putea să fie o simplă onomatopee, o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,

Văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.

Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie

Cu un singur cuvânt, acest „Nevermore’’.

Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.

Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.

Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,

spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa, 

Şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră las să cadă oblonul sonor,

Spune-mi, te rog din suflet, spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă,

Are şi un sens politic acest nenorocit „Nevermore’’?

Atunci în cameră se făcu dintr-o dată beznă,

Corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,

e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,

Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore’’.

De ce tresari? Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,

să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore’’.

Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc să aprind o lumânare

De la scăpărările de geniu ale lui Poe, cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.

O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu

O faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!

Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină

Asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.

Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,

Spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul, duh de-ai fi, croncănitor!

Tu ai zbura într-un cer iluzoriu, corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?

Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul

Poate ai tu un răspuns, altul, decât acel nenorocit „Nevermore’’.

Niagara nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,

Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,

Într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.

Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume şi societate,

căci ar fi, corbule, îngrozitor!

Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă să văd dincolo de al tău

blestemat „Nevermore’’.

Observ că numai eu vorbesc – ia aminte. Uite că nu se mai aprinde nici lumina,

Şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,

De ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă să nu te repeţi?

Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă decât existenţialismul

Care a venit şi s-a dus de-atunci, îţi spun în paranteză,

Ca şi prohibiţia. De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!

Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul prăfos,

şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de rele.

Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu

Ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât de adânc.

Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina lumânării pâlpâitoare,

Tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi şi rugină

Pe pliscul închis al prietenului croncănitor,

Şi deodată răsună în încăperea de hotel un refren cunoscut: „Nevermore’’.

„Nevermore’’, începu corbul, pe nerăsuflate,

Dând din aripi şi ţopăind într-un picior,

„Nevermore’’ în faţa uşii, în faţa oglinzii, a televizorului,

„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’,

„Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’, „Nevermore’’.

Am intrat într-un cerc vicios, îi spun, stai, asurzeşti lumea!

Ştiam de mult acest monoton „Nevermore’’,

Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui modernă,

Ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată poetului cu ochi sticloşi

Şi ce sens are acum acest intraductibil bizar „Nevermore”? 

Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe „Never-more”.

Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,

Şi-n întuneric eram singur sub ploaia de „Nevermore’’.

Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare, am dat de perete oblonul.

Ca o cobe, pasărea, sau dracul, s-a repezit afară, umplând cerul de „Nevermore’’.

Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,

Să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor?

De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăşi gura de cobe?

Părea pecetluită pentru totdeauna şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte acel vag,

nenorocit „Nevermore’’.

Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americii,

Ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe, când, primul, interogase corbul croncănitor.

„Totdeauna’’, strig eu atunci, inspirat, să restabilesc echilibrul,

Iată, corbule, sau cobe, sensul adevărat, răscolitor!

„Totdeauna’’, au reluat atunci mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.

Mississippi şi Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,

Câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi cu geniu la fiecare picior.

Zis-a corbul refugiat şi el ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,

Zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui Edgar Allan Poe,

Zis-a corbul aşa: „Nevermore’’.