duminică, 28 octombrie 2012

DESPRE CUVINTE, POEZIE ŞI POEŢI



DESPRE CUVINTE, POEZIE ŞI POEŢI

◊◊◊
Aleg Corbul ca fiind cel mai cunoscut poem al meu. Scopul meu este  să dovedesc că nici un moment din compunerea lui nu poate fi pus pe seama unui accident sau a unei intuiţii, că lucrarea a înaintat, pas cu pas, spre forma definitivă, cu precizia şi cu consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică.
(EDGAR ALLAN POE, Filozofia compoziţiei)

◊◊◊
Majoritatea scriitorilor – în special poeţii – preferă să dea de înţeles că ei compun printr-un soi de sublimă frenezie, printr-o intuiţie estatică, şi s-ar înfiora pur şi simplu dacă ar lăsa publicul să arunce o privire în culise, să zărească cum se înfiripă în gândirea lor rudimentară, în continuă schimbare – scopurile adevărate pe care ei le înţeleg doar în ultima clipă – nenumăratele licăriri ale ideii care nu a ajuns să se cristalizeze, închipuirile, ferm conturate, la care renunţă însă, în disperare, neputându-le stăpâni, procesul de atentă selecţie şi respingere, ştersăturile şi interpolările dureroase, cu un cuvânt, toate roţile şi rotiţele, toată maşinăria necesară schimbării decorului, scările şi trapele, penele de cocoş, vopseaua roşie şi peticele negre, care, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, reprezintă recuzita unui histrio literar.
(EDGAR ALLAN POE, Filozofia compoziţiei)

◊◊◊
Baudelaire l-a tradus pe Poe şi i-a asigurat astfel, cel puţin în Franţa, acea influenţă care continuă până în secolul al XX-lea, fapt despre care autorii angolo-saxoni – ultimul dintre ei fiind Eliot – obişnuiesc să se arate miraţi. Pentru noi intră în consideraţie cele două eseuri ale lui Poe, A Philosophy of Composition (1846) şi The Poetic Principle (1848). Sunt monumente ale unei inteligenţe artistice care-şi obţine rezultatele din observarea propriei poezii. Ele întrupează aceea coincidenţă dintre poezie şi meditaţie echivalentă cu poezia (aici chiar superioară ei), care este şi ea un simptom esenţial al modernităţii.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)

◊◊◊
Trăsătura cea mai izbitoare a eseurilor despre poezie ale lui Poe o constituie, am mai spus-o, antiromantismul lor, virulenţa lor polemică la adresa, în special, a noţiunii prin excelenţă romantică de inspiraţie.
(MATEI CĂLINESCU, Eseurile despre poezie ale lui Edgar Poe)

◊◊◊
Nimeni nu e mai didactic decât Poe în această problemă, când în The Philosophy of Composition ilustrează acel modus operandi  (chiar dacă în stil emfatic, din raţiuni polemice) al unui autor, generarea progresivă a unei structuri: pe măsură ce poetul selecţionează teme, motive, imagini, ritmuri, metrică, opţiunile sale au din ce în ce mai puţine posibilităţi alternative, până ce la sfârşit structura se dovedeşte de fier, întocmai precum cea din Corbul, rezultând că absenţa semnificantului, la nivel tematic sau formal, ţine mai curând de fazele genezei, decât de cele următoare, în care absenţa nu mai poate conta tot atât cât prezenţa.
(MARIA CORTI, Principiile comunicării literare)

◊◊◊
Cu Baudelaire începe depersonalizarea liricii moderne, cel puţin în sensul că verbul liric nu se mai naşte din acea unitate a poeziei cu persoana empirică la care aspiraseră romanticii, în opoziţie cu tradiţia multiseculară a liricii dinaintea lor. Nu se poate acorda destulă importanţă celor afirmate de către Baudelaire însuşi în acest sens. Afirmaţiile sale nu sunt diminuate cu nimic prin faptul că vin în urma altora asemănătoare ale lui E.A.Poe; mai degrabă aceasta le situează în adevărata lor perspectivă. În afara Franţei, Poe este cel care a separat  în modul cel mai hotărât lirica de inimă. El a vrut ca subiectul liricii să fie o stare de excitaţie entuziastă, neavând nimic comun cu pasiunea personală, nici cu beţia inimii.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)

◊◊◊
Omul Baudelaire e întru totul aplecat asupra sa. Dar în actul poetic, acest preocupat de sine nu-şi priveşte aproape deloc eul empiric. Vorbeşte despre sine în măsura în care se ştie victima modernităţii. Ea apasă asupra sa ca un blestem. El însuşi a spus destul de des că suferinţa sa nu e numai a sa.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)

◊◊◊
Într-o scrisoare Baudelaire vorbeşte despre «impersonalitatea deliberată a poemelor mele», înţelegând prin aceasta că sunt capabile să exprime orice stare de conştiinţă posibilă a omului, de preferinţă cele extreme. Lacrimi? Da, însă acelea care nu vin din inimă. Baudelaire justifică poezia tocmai prin capacitatea ei de a neutraliza inima personală.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)

◊◊◊
El vorbeşte despre «plăcerea aristocratică de a displăcea», numeşte Les Fleurs du Mal «voluptate pasionată a rezistenţei» şi «un produs al urii», salută «şocul nervos» pe care îl provoacă poezia, se felicită că-l irită pe cititor şi că nu mai e înţeles de el.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)

◊◊◊
Ruptura dintre autor şi public, apărută odată cu Rousseau, dusese în romantism la tema favorită a poetului însingurat, pe atunci tratată încă destul de melodios. Baudelaire o reia într-o tonalitate mai aspră. Îi conferă acel dramatism agresiv, care de acum încolo va caracteriza poezia şi arta europeană – chiar şi acolo unde intenţia de a şoca nu e proclamată explicit, sub formă de principii, ci reiese suficient de clar din opera însăşi.
(HUGO FRIEDRICH, Structura liricii moderne)
 
◊◊◊
A încredinţa unei puteri spontane naşterea operei şi unei facultăţi reflexive dezvoltarea ei înseamnă a simplifica prea mult. A detaşa inspiraţia, ca o facultate miraculoasă, de întreaga funcţionare mentală înseamnă a simplifica prea mult.
 (HENRI DELACROIX, Psihologia artei)

◊◊◊
Este suficient să fii inspirat şi lucrurile merg de la sine. Aş fi vrut mult să fie aşa. Viaţa ar fi fost suportabilă. Să primim totuşi acest răspuns naiv, dar să examinăm consecinţele. Cel care se mulţumeşte cu aceasta, trebuie să consimtă fie că producţia poetică este un pur efect al hazardului, fie că ea provine dintr-un fel de comunicare supranaturală; şi una şi cealaltă dintre ipoteze reduc poetul la un rol mizerabil de pasiv. Ele fac din poet ori un fel de urnă în care sunt amestecate milioane de bile, ori o masă vorbitoare, în care sălăşluieşte un spirit. Masă sau recipient, în concluzie, dar nici vorbă de zeu, – ci contrarul unui zeu, contrarul unui Eu. Şi nefericitul autor, care nu mai este, aşadar, autor, ci semnatar, şi responsabil asemeni unui gerant de ziar, iată-l constrâns să spună: «În operele tale, dragă poete, ceea ce este bun nu este al tău, ceea ce este rău îţi aparţine fără discuţii.» Este ciudat faptul că nu un singur poet s-a mulţumit – atunci când nu era vanitos – să nu fie decât un instrument, un medium de moment. Or, experienţa ca şi reflecţia ne arată, dimpotrivă, că poemele, a căror perfecţiune complexă şi fericită dezvoltare ar impune, în modul cel mai puternic, cititorilor uimiţi, ideea de miracol, de rezultat norocos, de împlinire supraomenească (din cauza unei alăturări extraordinare de virtuţi pe care le putem dori, dar nu sperăm să le întâlnim reunite într-o operă), sunt  în acelaşi timp capodopere de muncă; sunt pe de altă parte momente de inteligenţă şi de travaliu susţinut, produse ale voinţei  şi ale analizei, presupunând calităţi prea numeroase pentru a putea fi reduse la produsele unui aparat care înregistrează entuziasmul ori extazul. În faţa unui frumos poem, de oarecare întindere, simţim foarte bine că sunt prea puţine şanse ca un om să fi putut improviza – fără nicio revenire, fără nicio altă osteneală decât aceea de a scrie sau de a emite ceea ce-i vine în minte – un discurs foarte sigur de sine, dispunând de resurse continue, de o armonie constantă şi de idei întotdeauna fericite, un discurs care să ne încânte pe tot parcursul său, în care să nu se afle niciun accident, nicio urmă de slăbiciune şi de neputinţă, din care să lipsească acele supărătoare incidente ce rup încântarea şi ruinează universul poetic despre care vorbeam mai devreme. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie, pentru a fi poet, şi altceva, o anume virtute care să nu se descompună, să nu poată fi analizată în acte definibile şi-n ore de muncă. Pegas-Abur, Pegas-Oră nu sunt încă unităţi legale de forţă poetică. Există o calitate specială, un fel de energie individuală proprie poetului. Ea apare în el şi-l revelează sieşi în anumite clipe de mare preţ. Dar ele nu sunt decât clipe, iar această energie superioară (adică aceea pe care nu o poate forma sau înlocui nici o altă energie a omului): nu există sau nu poate acţiona decât prin scurte şi fortuite manifestări. Trebuie să adăugăm – este destul de important, – că bogăţiile pe care această energie le revelează ochilor spiritului nostru, ideile sau formele pe care ea ni le produce sunt foarte departe de a avea o valoare egală în ochii altora. Aceste momente de mare preţ, aceste clipe care dau un fel de demnitate universală relaţiilor şi intuiţiilor cărora ele le dau naştere sunt tot atât de fecunde în valori iluzorii sau incomunicabile. Ceea ce nu valorează decât pentru noi nu valorează nimic. Aceasta este legea Literaturii. Astfel de stări sublime sunt de fapt absenţe în care se întâlnesc miracole naturale ce nu sălăşluiesc decât acolo, dar întotdeauna aceste miracole sunt impure, vreau să zic amestecate cu lucruri fără de preţ sau inutile, nesemnificative sau incapabile de a rezista lumii exterioare, ori imposibil de reţinut, de păstrat. În lumina exaltării, nu tot ce străluceşte este aur. În concluzie, anumite clipe ne trădează profunzimi în care sălăşluieşte ceea ce avem mai bun în noi, dar sub formă de părticele cuprinse într-o materie informă, fragmente cu înfăţişare bizară sau grosolană. Trebuie să alegem din acea masă elementele de metal nobil şi să ne ostenim pentru a le retopi împreună şi pentru a face din ele o bijuterie.
(PAUL VALÉRY, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică)

◊◊◊
El are în faţă limbajul obişnuit, un ansamblu de mijloace atât de grosolane, pe care orice cunoaştere care se nuanţează îl respinge pentru a-şi crea instrumentele sale de gândire; trebuie să împrumute colecţia de termeni şi reguli tradiţionale şi iraţionale, modificate de oricine, bizar introduse, bizar interpretate, bizar codificate. Nimic mai puţin propriu intenţiilor artistului decât această dezordine esenţială din care el trebuie să scoată în fiece clipă elementele ordinei pe care vrea să o producă.  
(PAUL VALÉRY, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică)

◊◊◊
Poetul nu mai are sau nu mai aspiră la dreptul de posesiune nativ în casa cuvintelor. Limbile care îl aşteaptă  ca individ născut în istorie, societate, în cadrul convenţiilor expresive ale culturii şi mediului său specific nu mai sunt un înveliş natural. Limba statornicită este un inamic. Poetul o găseşte mizeră şi plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină perimată. Vechile metafore sunt inerte, iar energiile complet uscate. Este sarcina obligatorie a scriitorului, aşa cum afirma Mallarmé despre Poe, de a purifica limba tribului.
(GEORGE STEINER, După Babel)

◊◊◊
Existentul poate fi conceput / I / obiectual sau / II / evenimenţial. Din prima clasă fac parte lucrurile ( cărora le va dedica laude Călinescu, în spiritul teoretizărilor avansate în Universul poeziei), fiinţele şi fenomenele naturale. În categoria lucrurilor pot fi considerate elementele regnului mineral şi vegetal (luate separat sau armonizate în peisaj), produsele naturale, produsele umane (culturale, lingvistice, manuale etc.) şi părţi (componente, fragmente) ale tuturor acestora. Din aceea a fiinţelor fac parte animalele (fauna «naturală» şi cea «culturală», inventată de om) şi oamenii (persoane şi personaje, adică produse culturale). (...) Mult mai numeroase sunt cazurile în care gândirea producătoare dă perspectivă lirică unor fapte, întâmplări, gesturi, secvenţe (frânturi) de acţiuni, adică unor – să le zicem – EVENIMENTE. Acestea pot fi ale subiectului enunţării (persoanele) sau ale subiectului enunţului (nepersonale): individuale sau colective. Dacă această clasă va fi considerată in extenso, ea va include întâmplări de natură şi societate, din literatură şi istoriografie (produse culturale), evenimente ale gândului (înlănţuiri de idei), evenimente din sfera sufletească, decurgând din evoluţia stărilor şi sentimentelor, dar şi faptul în sine al scrierii poeziei (ca în de-acum multe, simptomatic de multe, din textele unor poeţi contemporani). (...) În receptare, EVENIMENTELE au, în unele cazuri, aparenţa unor entităţi independente de eu, iar, în altele, par a fi  o consecinţă directă stării poetului.
(EUGEN NEGRICI, Sistematica poeziei)

◊◊◊
În prima clasă, existentul ne apare structurat, remodelat, reorganizat din afară de către eul producător. Semnele structurării (nu şi ale deformării) existentului sunt vizibile, dar obiectul şi subiectul structurării rămân entităţi distincte (separate). În cea de-a doua clasă, existentul pare a fi fost transfigurat sub presiunea unei stări anume a eului care îşi află, în consecinţele, în efectele acestei transfigurări, echivalenţe, analogii. Obiectul este, se înţelege, dependent de subiect. Existentul artistic poartă urmele simptomatice ale deformării. În cea de-a treia clasă, existentul apare complet metamorfozat fiind, de fapt, înlocuit cu un inexistent posibil, cu o «vedenie» poematică a eului creator. Subiectul devine obiect.
(EUGEN NEGRICI, Sistematica poeziei)

◊◊◊
1. Eul structurează – în grade şi moduri diferite – existentul. Cu o prezenţă – şi elocutorie – marcată, eul acţionează în deplină luciditate şi din afara obiectului. 2. Eul transfigurează simptomatic; elementele existentului sunt transformate în simptome ale stării eului. De fapt, eul îşi găseşte în existent echivalenţe, lăsând gândirea producătoare să se desfăşoare pe urma impulsurilor şi obsesiilor. 3. Eul, implicându-se total, preschimbă, metamorfozează existentul, înlocuindu-l, reproiectându-l.
(EUGEN NEGRICI, Sistematica poeziei)

◊◊◊
În ceea ce priveşte realitatea, ea poate fi catagrafiată. A făcut-o deja Călinescu în Universul poeziei. O reia, într-un chip mai abstract, Negrici. Două precizări sunt utile. Prima: nivelul catagrafiei nu este propriu-zis acela al referentului poetic, al existentului pur, ci acela al semnificantului. (...) Cred că eul poetic structurează, transfigurează şi metamorfozează nu continuumul real, ci un univers deja segmentat şi codificat, care se compune dintr-un semnificat, dintr-un «conţinut» deja cultural şi nicidecum din «referenţi» naturali. Este obiecţia pe care o suscita şi Universul poeziei al lui Călinescu, unde nu  se punea limpede problema dacă materia poetului e naturală sau culturală, deşi autorul lăsa uneori să se înţeleagă că poetul operează nu cu «obiecte» ale lumii, ci cu simboluri şi hieroglife culturale. A doua precizare: «existentul», scrie Eugen Negrici, «poate fi conceput: I. obiectual şi II. evenimenţial». Prima categorie ar include lucruri, fiinţe, fenomene etc., iar cealaltă, întâmplări ale subiectului enunţării şi ale subiectului enunţului. Discriminarea are în vedere acelaşi plan referenţial natural la care Eugen Negrici pare să ţină. Dacă ne mutăm în acela al semnificatului cultural ea îşi pierde sensul, fiindcă aici orice obiect apare ca un eveniment al subiectului enunţării ori al enunţului.
(NICOLAE MANOLESCU, Istoria critică a literaturii române)



◊◊◊
Între aceste tipuri extreme de ,,modificări” (intenţionate: chiar dacă intenţia este, în artă, un factor greu de apreciat şi e mai bine să nu ne ocupăm de ea), este loc în poezie pentru numeroase altele, la nivelele variate ale limbajului, pe care le-am examinat şi am încercat să le sistematizez în eseul meu. Ele dau naştere, în cele din urmă, expresiei poetice, care este tocmai ansamblul de particularităţi care prefac un enunţ lingvistic oarecare într-unul poetic, o funcţie specifică deci, diferită atât de semnificaţia cuvintelor considerate în ele înseşi, cât şi de referinţa frazelor ca unităţi de discurs. Poezia este expresie, iar expresia este un număr de modificări produse în structurile de suprafaţă şi de adâncime ale limbajului.
(NICOLAE MANOLESCU, Despre poezie)

◊◊◊
Orice scriitor începe prin a-şi spune propria sa viaţă prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuşi, neapărat este cinstit cu toţi ceilalţi. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic, într-un fel sau altul, îşi va da seama că scopul scrisului nu este perfecţionarea cuvântului, ci mesajul pe care îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor. Biografia sa personală trebuie să devină impersonală şi cât mai larg coincidentă cu biografia cititorului.
(NICHITA STĂNESCU, Fiziologia poeziei)

◊◊◊
Un text este emis de un subiect al enunţării, adică de o entitate biografică, care, din punct de vedere semiotic, nu trebuie să mă intereseze. Ceea ce mă interesează este imaginea pe care autorul mi-o dă despre sine, imagine care se prezintă ca strategie textuală, ca o strategie de invitaţii şi propuneri pe care textul i le face cititorului. Autorul Model, autorul propus de text (nu autorul care produce textul), îmi poate apărea prin intermediul diferitelor ,,instanţe ale enunţării”, dar nu ale enunţării enunţătoare, ci ale enunţării enunţate. Autorul din text nu este cel care scrie sau produce textul, ci cel la care trimite vorba eu care apare în text. Dar el poate ieşi în evidenţă chiar dacă eu nu se rosteşte.
(UMBERTO ECO, MARIN MINCU, Semiotica literară italiană)

◊◊◊
Opera deschisă reprezintă în schimb cazul-limită în care emitentul e cu totul ambiguu pentru a-i permite destinatarului să ia hotărâri, fie şi contradictorii. Dar şi în acest caz destinatarul nu e liber să pună pe seama textului ceea ce vrea.
(UMBERTO ECO, MARIN MINCU, Semiotica literară italiană)

◊◊◊
Deschiderea este predispoziţia programată la o cooperare foarte liberă, încercând (totuşi) să dirijeze iniţiativa interpretului după anumite tendinţe posibile de interpretare, pe care opera nu le impune, dar la care într-un fel predispune, făcându-le mai probabile.
(UMBERTO ECO, MARIN MINCU, Semiotica literară italiană)


◊◊◊
Dacă însă eu proiectez prea liber într-un text fanteziile şi impulsurile mele, fără  să-mi pun întrebarea cum şi în ce măsură strategia textuală justifică această operaţie de atribuire, atunci nu interpretez un text, ci îl folosesc. A folosi un text nu e interzis, dar nu are nimic de a face cu literatura. Textul literar este atunci luat ca un drog, activator al sensibilităţii, al imaginaţiei, al dorinţei.
(UMBERTO ECO, MARIN MINCU, Semiotica literară italiană)

◊◊◊
Opera e un mecanism pentru a disciplina şi filtra pasiunile, nu pentru a le dezlănţui. Opera e o disciplină, nu o invitaţie la exercitarea liberă a pasiunilor.
(UMBERTO ECO, MARIN MINCU, Semiotica literară italiană)


„Poemul, care este un cadru muzical făcut din idei, ne dă libertatea, graţie posibilităţii 
de a-l înţelege, să vedem şi să auzim ceea ce vrem. Comparate cu el, toate statuile şi picturile, toate cântecele şi simfoniile sunt tiranice. Într-un poem trebuie să înţelegem 
ceea ce pretinde poetul să înţelegem, dar putem simţi ce vrem.”
FERNANDO PESSOA

POEZIA

Ea se hrăneşte din privirile fixe
ca să poată exista,
şi, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.

Astfel trăieşte tot timpul,
deşi, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.

Ea are articulaţii de paianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor
şi se ridică la stele,
cu sine împreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.

Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o aşteaptă
să-i intre-n auz,
şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.
NICHITA STĂNESCU


POETUL CA ŞI SOLDATUL

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţa personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.
Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.

Să nu-l credeţi pe poet când plânge.
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.
El a stors lucrurile de lacrimi.
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul.
Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat.

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului.
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat.
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit.

Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis.

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

... Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
şi numai aşa mâna voastră ar putea
să treacă prin el.

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi că da,
că într-adevăr el are mai multe degete...

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
NICHITA STĂNESCU

VIS

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.
Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranţă,
Alţii plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuşi,  
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile?»
«Oare a fost spălat bine răposatul?»
«Spălarea mortului cere o îndemănare
Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.
Inspiraţia venea în urmă, desculţă.
Rămânea mereu în urmă,  
Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din faţă.
MARIN SORESCU
AM VRUT SĂ MĂ SCHIMB
Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am cautat cu lumînarea,
Inalt ca bradul, curat ca floarea,
Şi care noaptea să doarmă tun.

Ce, cu mîndrie, să-şi zică: unul
Ca mine-n lume nu mai există.
Frumos, cu educaţie ateistă,
Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.

Ce bine! Ce bine! Ce bine!
Şi, pe de altă parte, vai ce păcat!
Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
Şi de-aceea am rămas neschimbat.
MARIN SORESCU

DE-A OAMENILOR VORBĂ...

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.
Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
RAINER MARIA RILKE

ŢINUTUL PIERDUT

Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;
vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e
taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.
Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre şi turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.
MIRCEA CIOBANU

SUDOAREA DE AUR

E aproape bătrân. La un capăt de carte, cândva,
chiar pe albul rămas nesfinţit de priceperea bunului scrib,
mâna lui de ţărână scrisese: ,,Născutu-m-am astfel,
dar asta nu-i pricină
nici de întristare şi nici de trufie.”
Acum e aproape bătrân – în oglindă
nu se mai uită de mult; dar nici tânăr
nu s-a lăsat ispitit de vicleanul
zeu al răsfrângerii lui, 
mutul şi surdul care se face la timp nevăzut
pe sub cea mai subţire
pânză de ceaţă şi frig,
mutul mereu temător, însă gata oricând să-l sărute 
pe gură, să-i ia răsuflarea.

Azi, ca să scoată securea din mâluri
şi altul s-o vadă plutind,
cheltuieşte puţine cuvinte;
ca să legene pâlcul de trestii
nu mai cuvântă deloc, doar se uită cu milă spre mal.
E aproape bătrân;
mult mai grăbit decât însăşi puterea de fugă a undei era.

Vremuri din cealaltă vreme. Prin cugetul său au trecut
leneşe, duse de aburii sudului,
vorbe cu două înţelesuri, palavre mărunte.
Din nord l-au ajuns calomnii.
De pe drumul mătăsii – ocări.
Murmure-ncete de hulă şi râs de pe-ntinsul,
gângavei mări. De pe drumul silitrei şi celălalt drum,
al postavului negru
doar defăimare, doar şoapte ponegre, doar clévete rare;
până şi veştile rele aduse de oameni
fraţilor lui ce-ar fi vrut să-l ucidă  pe-ncetul
prin cugetul său au trecut,
una măcar n-a căzut, să se piardă, pe-alături,
nici sărăturile nu s-au hrănit, nici nisipul cu ele;
toate prin cugetul său au trecut.

Dar şi cugetul său, ce cuptor! Ce dogoare sub
arcele-ncinse ale lui, câte unghiuri
izvorâtoare de flăcări! Din tot ce-a pătruns înăuntru
nimic n-a ieşit preschimbat în cenuşă.
Cei ce le-au spus le ascultă şi nu-şi mai audc aminte de ele:
ca şi cum n-ar fi fost ale lor,
ca şi cum n-ar fi fost ale inimii lor.
Ce auzi? Vorbe-ntregi, ale unui surâs.
Ce ţi se pare că-atingi? Pietre tari, 
cu tăişuri pe fiece muche,
oţeluri de preţ, azurii uneori, alteori transparente,
arginturi mai reci decât gheaţa.
Fără-ncetare zgura lui dă în clocot şi fără încetare
scoate pe margini sudoare de aur.

Trei cuvinte-au fost luate şi-mpinse în dogorile lui,
paznicul patru-a găsit răsunînd,
când s-a dus să le măture scrumul:
trei răsunând neîmpăcat – şi pe-al patrulea
cele trei ca pe unul mai mare-l slujeau.
MIRCEA CIOBANU

DE CÂND

De când printre voi am venit
vorbele cui le-am rostit?
O, de-ar fi fost ale mele
nu le-aş fi spus;
le-aş fi ţinut
pe toate ascunse
în cugetul meu ca nişte
lucruri de preţ,
nici sorei tăinuitoare,
nici fratelui drept
nu le-aş fi dat
să le ţină la piept;

pe mări de-ar fi fost
să-mi caut pieirea,
pe mări împreună cu ele
aş fi pierit;

în foc de-ar fi fost
să mă mistui,
în foc împreună cu ele
m-aş fi lăsat mistuit,

împreună cu ele
în ceasul temut
al morţii la cer m-aş fi întors
bogat, cum am fost, şi tăcut.
MIRCEA CIOBANU

CUVÂNTUL ACELA

Cuvântul acela pe care l-ai spus
şi toţi l-am uitat
de la el ni se trage tot răul.
Avem nevoie de el,
ţi-l cerem întreg şi fără cusur.
Pentru el am lucrat, am postit, am dat sânge,
fii şi fiice am pierdut pentru el,
pentru el am ţinut zi şi noapte aprinsă o flacară naltă –
flăcării casă cu turn i-am făcut şi silozuri,
om am plătit s-o păzească.

Eşti bogat,
eşti mai greu decît Cresus,
nu vrem de la tine nimic,
numai cuvântul acela doar trei silabe
pe care l-ai spus înainte ca vântul să-nceapă.

Spune-l din nou şi-mprejurul
lui vor veni să se-nchine
toate cuvintele,
câte se ştiu adunate
la câte se spun,
câte se-ascund adunate
la câte-au pierit
şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.
MIRCEA CIOBANU

POEMUL CA SOMAŢIE A LECTURII

El nu e această lumină, nu poate.
El nu e un lucru în sine, ci toate.
El are-opintiri şi reacţii netoate.

Citiţi-l încet. El e însuşi încetul.
Primiţi-l discret. El e însuşi discretul.
El n-are a face nimic cu poetul.

Priviţi-l de sus: e o simplă figură.
Rostiţi-l mereu: e o lipsă în gură.
El n-are o altă fiinţă mai dură.

El nu e prezent. Însă poate să fie.
El nu-i de cules, ca o tulbure vie
de litere coapte. Siliţi-l să fie.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ



ÎNTOARCEREA NESTRĂMUTATEI POEZII 

O, frumoasă, puternică şi dulce poezie,
singurul meu belşug, la urma urmei,

care întotdeauna se-ntoarce!

Cum mă vei părăsi oare, cum am putut, odată,

să cuget, orb, că mă vei părăsi?



Tu eşti ceea ce mi-a rămas, ceea ce am avut,

fără să-mi dau seama, de când am răzbit la lumină.

Credincioasă la bine, credincioasă la greu,

cu mâna ta în vreme de pace,

cu mâna ta în vuietul trist

al sângelui şi al războiului.



Eu dormeam pe frunze, eu eram cel ce zburda

pe nisipurile verzi ale fluviilor,

în vârtejul moriştilor din turnuri zburând

cu sania prin zăpezile lunii.

Dar erau nevăzutele tale aripi,

era suflarea lor gingaşă care mă purta.



Cine, cu ochii tăi, a pipăit culorile,

cine pe culmi a molipsit văzduhul,

şi cine, în toiul dragostei, a pus în săgeata lui

un murmur de izvoare şi hulubi?

Apoi, groaza, viaţa de spaimă,
tinereţea arzând în sacrificiu.
Ce-ar fi fost fără tine ecoul, biata lui moarte,
fără nimbul neaşteptat de fulgere
cu care-l încununi şi-l luminezi?
O, soră întru adevăr, tovarăşă;
cu mine, surghiunită,
cu mine, cel lovit şi lăudat,
cu mine, prigonitul;
în şovăire: tare, singură,
în hotărâre: voioasă, însufleţitoare,
bună în ura cuvenită, bună
şi chiar fericită în melancolie!

Ce n-aş nădăjdui de la tine din ceea ce-mi lipseşte,
ce bucurie sau nelinişte? Spune-mi,
ce n-aş avea de primit de la tine care să nu fie
spre a mă mântui, înălţa, întări?
Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,
voi trăi mai mult ca niciodată,
şi tu nu-mi vei fi moartea.

Pentru că prin tine eu am fost, sunt, muzică,
ritm iute, cadenţă domoală, adiere
a trestiilor, cuvânt al mării, cântec
al greierilor simpli, populari.
Pentru că, prin tine, sunt tu, şi numai prin tine voi fi
ceea ce ai fost şi vei fi de-a pururi în timp.


RAFAEL ALBERTI

PERICOLUL ORGELOR



Pericolul orgelor (am mai văzut şi noi orgi)

E că au prea multe ţevi,

Prea multe deodată

Şi nu poţi fi niciodată sigur ce ascund înăuntru

(S-ar putea chiar să nu fie nimic,

Nu e exclus)

Dar orgele, iată, în fundul catedralelor

Par nespus de ameninţătoare

Când le vezi acolo în fum,

Drepte, îndreptate spre cer.


Te gândeşti c-o să declanşeze cine ştie ce mecanism

De lansare,

Şi nu cred că e momentul

Să-i trimitem în cer

Pe toţi melomanii.



Atâtea hornuri aliniate, aliate,

Prin care răsuflă cine ştie ce flăcări –

Te apucă groaza.




Să le mai umplem gâtul cu câlţi,

Ca să nu mai răguşească din te miri ce,

Să le mai scurtăm ţevile mai lungi,

Să le mai dezlipim şi să le punem la o distanţă

Care să nu dea impresia de orgă în masă...

Sau să le lăsăm aşa, în principiu,

Exact cum sunt acum, experimental.


Şi numai să le aşezăm culcat,

Un fel de podeţe sensibile,

Pe care să cânte orchestra noastră.



Am fost printre organişti,

Am discutat,

Ei se menţin pe poziţia lor.

                                     MARIN SORESCU


           PROBLEMA OUĂLOR MOI




Uliului îi plăceau numai ouăle tari,

Păsările făceau numai ouă moi.

S-a iscat mare tărăboi

În cel mai înalt dintre stejari.


Şi s-a hotărât acolo sus: Prin urmare,

Spre a se produce numai ouă de soi

Să se fiarbă mai întâi găinile ouătoare

Şi ele să ouă apoi.



Iar restul, ca înainte:

Tot prin partea dinapoi,

Însă oul să fie cât mai fierbinte

Şi să se termine cu ouăle moi.
                                      MARIN SORESCU
 
PRINTR-UN OCHI DE STICLA



Peştele pe care l-a prins Santiago

Era foarte bătrân şi-avea un ochi de sticlă

Cu care nu mai vedea lucruri noi,

Ci numai lucruri pe care le mai văzuse.



Când s-au apropiat rechinii,

Peştele i-a spus lui Santiago:

Tu ţine bine cârma, că eu ştiu să-i gonesc

Dând doar din coadă.



Dar rechinii au început să-l mănânce

Din partea cu ochiul de sticlă

Şi peştele nu i-a văzut,

Pentru că nu mai fusese niciodată

Mâncat de rechini.
MARIN SORESCU


DESTIN



Găina pe care am cumpărat-o aseară,

Congelată,
Înviase,
Făcuse cel mai mare ou din lume,
Şi i se decernase premiul Nobel.
Oul fenomenal
Trecea din mână în mână,
Dăduse ocolul pământului în câteva săptămâni,
Şi ocolul soarelui
În 365 de zile.
Găina primise nu ştiu câtă valută forte,
Evaluată în băniţi de grăunţe,
Pe care nu prididea să le mănânce,
Pentru că era chemată peste tot,  
Ţinea conferinţe, acorda interviuri,
Era fotografiată.
De multe ori reporterii ţineau neapărat
Să apar şi eu în poză
Alături de ea.
Şi astfel, după ce toată viaţa
Mi-o închinasem artei,
Am devenit deodată celebru  
în calitate de crescător de păsări.
MARIN SORESCU

ECHERUL



Echerul, folosit şi în matematică,

Devine tot mai mult

Un instrument literar.



Cu el poţi citi cu succes

O mulţime de opere.



ÎI aşezi frumos

Pe prima pagină,

Şi nu citeşti decât ce scapă
În afara liniilor lui
De lemn.

Împuţinate,
Cuvintele se umflă
Ca nişte broaşte,
Sugând şi sensul celor ascunse.
O jumătate de verb
Te face să urli
De acţiunea tuturor romanelor
Din viitorul deceniu.
Apoi echerul se poate extinde
Şi în viaţa de toate zilele.
Sunetele, imaginile, sufletele
Sunt exagerat de mari,
Ascultaţi vorbele cu echerul,
Priviţi spectacolele cu echerul.
Nu vă aventuraţi
Într-o dragoste adevărată
Fără un echer la butonieră.
Şi de asemenea, seara, înainte de culcare,
Puneţi la capul patului un echer
Pentru visele voastre de aur.
MARIN SORESCU
SINCRONIZARE



Totul e perfect

Pe pânza acestui secol

Al cinematografului: Şi imaginea noastră

Şi sonorul.



Numai că de multe ori

Ne facem corect apariţia,

Începem să gesticulăm şi să vorbim omeneşte —

Dar nu se aude nimic.

Cuvintele ţi-au fost expediate pe ecran mai înainte,

Sau au fost oprite la vamă.

Alteori te pomeneşti exprimând

Replicile interlocutorului,

Care nu se potrivesc pe gura ta,

Îţi vin ori prea mari ori prea mici.

Cel mai rău este

Când glasul începe să ţi se audă
După ce tu ai ieşit demult
Din fascicolul de proiecţie
Al soarelui.
Nu-i nimic.
Sunt câteva mici defecţiuni
De sincronizare.
Poate vom ajunge, cu vremea,
Să spunem exact ceea ce gândim
Şi să vorbim
Chiar în timpul vieţii.
MARIN SORESCU

ŞI GANGELE

Prin Roşiori, gândind la vede,
Trec asiatic şi distrat
Şi Gangele ce nu se vede
E scris în Vede, apăsat.

În Indii pe musoni am stat,
Mai mincinos cine nu crede,
De două ori trecând în lat,
Păscând cirezi de tigri, iede.

Vezi Roşiorii şi-apoi mori,
La Napoli, bine-nţeles,
Eu ce-am trecut de-atâtea ori,

Mă simt bătrân, neînţeles,
De intru-n Vede nu mai ies.
MARIN SORESCU


TUŞIŢI



La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,

Scorpie bătrână.



Ele erau cheia întregului spectacol,

Le pregăteam în febră

Ani în şir,

Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,

Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tuşea,
Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată, începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul 

Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.

MARIN SORESCU

NU VĂ RUŞINAŢI

Nu vă ruşinaţi de lacrimi
nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri poeţi.

Luna şi noaptea înstelată
dragostea curată şi ciripitul păsărelelor
să vă încânte.

Să nu vă fie teamă că zburaţi
stelele că le atingeţi
comparaţi ochii cu stelele.

Să vă mişte ghioceii
fluturaşii galbeni
răsăritul şi apusul soarelui.

Daţi boabe porumbeilor blânzi
cu zâmbetul pe buze observaţi
câinii florile rinocerii şi locomotivele.

Vorbiţi despre idealuri
declamaţi ode ale tinereţii
să aveţi încredere în pietonii străini.

Cu naivitate să credeţi în frumos
cu sentimente nobile să credeţi în om.

Nu vă ruşinaţi de lacrimi
nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri poeţi.
TADEUSZ RÓŻEWICZ


LA MOARTEA POETULUI 

În amintirea lui K. I. Galczyński  


Cad lacrimi şi păsări 
stele şi zăpadă
sceptre şi ploi 
tăceri şi tunete

Zburând
te-ai poticnit de trunchiul de argint
al nopţii de decembrie
şi-ai căzut
din ce în ce mai repede
mai clar
îmi pun palmele la ochi
cu toate că nu văd nimic
Acolo te aşteaptă
Muzele
fetiţe plicticoase cu bentiţe
din primul detaşament
al unei şcoli de la ţară

Te vor lua de mâna
care a lăsat condeiul
şi te vor conduce departe
că eşti încă slăbit
că încă te mai doare
inima-ţi sărmană
omenească
Ai să le reciţi
versurile
nescrise
tăcute ca florile 
TADEUSZ RÓŻEWICZ



POETICĂ


I



Curat e cântecul

poetului

care slujeşte

o cauză dreaptă



El ocoleşte cimitirele

de vorbe şi de icoane

Respinge recuzitele şcolilor

palpează inima şi lucrurile

scrie versuri simple



Se prăbuşesc vorbele

din care lipseşte dragostea

căci fără ea cântecul nostru

e ca zumzetul insectelor
ca vopseaua fructelor de ceară
ca sunetul tablei de alamă
ca strigătele unui beţivan
ca tăcerea lucrurilor

Cântecul fără dragoste
e mort
lumea îi întoarce spatele
indiferentă şi aspră
II
Credeam
că vorbele sunt uşoare
ca un fulg
strălucitoare ca mătasea
rotunde ca genunchii fetelor
fără de grijă ca glasul păsărilor
credeam că vin
ascultătoare
la fiecare chemare
că se pot compune din ele tablouri
a căror multitudine de sensuri
ascund în ele bogăţia...
TADEUSZ RÓŻEWIC

 POEM PATETIC



Îi vor huli pe poeţi

veacuri de-a rândul

au şters pământul şi stelele

veacuri de-a rândul

îşi vor şterge şi propriile chipuri



Poetul îngropat de viu

e ca un râu freatic

păstrează în el

chipuri şi nume

speranţa

şi patria



Poetul defăimat

aude voci

îşi aude glasul

se uită
ca un om trezit
la miezul nopţii
Însă minciuna poetului 
se dezvoltă 
se înalţă 
cât Turnul Babel

e monstruoasă
şi nu moare

TADEUSZ RÓŻEWICZ

POEZIA MEA



nimic nu lămureşte

nimic nu tălmăceşte

la nimic nu renunţă

neţărmurirea n-o cuprinde

speranţei nu-i dă viaţă



nu creează reguli noi de joc

la distracţii nu participă

are locurile ei

pe care trebuie să le completeze


dacă nu-i o vorbire ezoterică
dacă nu se exprimă original
dacă nu trezeşte mirare
probabil că aşa trebuie

este supusă propriilor nevoi
propriilor posibilităţi şi limite
singură se întrece pe sine

nu ocupă locul alteia
şi nu poate fi înlocuită de alta
e deschisă tuturor
şi lipsită de secrete

are nenumărate sarcini
cărora niciodată nu le face faţă
  TADEUSZ RÓŻEWICZ


UNUI POET

Nimic mai trist ca un titan ce plânge,

om-munte-ncătuşat de-o floare-amară;

voinic – gemând, viteaz ce-n rugi se frânge,

martir arzând în propria sa pară.

Heracle-n poala leneşei Omfale

stă ţintuit şi lupta o refuză,

erou ce-ncalţă muiereşti sandale,

poet ce-şi uită inspirata muză.

Cum să sugrume leii-n bătălie

cel care toarce, sclav, din furca slabă?

Doar prin efort, voinţă, vitejie,

pumnu-i de fier, iar mâna nu e roabă.

Poetul nu-i făcut pentru covoare

unde triumfă feminine danţuri;

să zvârle-n noapte raze lungi de soare,

să scrie versuri ce sfărâmă lanţuri.

Străfulgerând din strofe idealuri,

să lase-n urmă flacăra-i suavă;

mocirla de batjocuri şi scandaluri

n-o vadă-n zboru-i àcvila din slavă.

Soldat viteaz cu coif înalt de aur,

să tragă suliţi care ard ca para,

s-atace mândru, cum atacă-un taur,

şi, ca un leu, să-nfigă aprig gheara.

Cântând puternic, plăsmuiască-n cântec

stejari care-nsutesc pădurii zvonul,

idei ce sparg al răutăţii pântec

precum, desişul codrilor, bizonul.

Ca tot ce spune gura inspirată

să bubuie-n popor cu aspre creşteri,

talaz izbind în stânca nenfricată,

suflări de munte, glas profund de peşteri.

Samson să las-ale Dalilei rochii;

Dalila-nşală şi-i retează părul;

nu-şi pună bravu-n lanţuri, pentru ochii

unei frumoase, braţul lui ca fierul.

RUBÉN DARÍO


IUBEŞTE-ŢI RITMUL...



Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,

oricare faptă, precum faci cu versul;

din universuri strânge­ţi universul,

iar pieptul tău izvor de cântec fie.

                Cereasca unitate-n tine-nvie

diverse lumi înmugurindu-şi mersul,

şi numere îşi vor suna neştersul

acord cu astrul tău, viu în tărie.

                Ascultă-n vânt retorica divină

a păsării ce zboară, şi nocturnă,

văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;

ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină

unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

RUBÉN DARÍO


CĂTRE POEŢII SURÂZĂTORI



Anacreon, părinte al vitalei bucurii;

Ovidiu, sacerdotul ştiinţei iubitoare;

Quevedo, pur caliciu de veselă ardoare;

Banville, discipol orfic al sacrei Armonii;

şi-n rând cu voi şi alţii, ai zilei veseli fii,

cărora le vorbeşte iubirea-nchisă-n floare,

albine ce deasupra vieţii fac în zare,

pe-un magic Hymet, mierea suavei poezii.

Îmi place râsul vostru, surâzătoare muză,

şi ritmurile voastre de tari arome pline,

nu versul beat de umbră şi patimă confuză

ca un barbar ce-nfruntă luminile latine;

când vede-n faţă masca şerpească de Meduză,

se teme ciocârlia-mi cu triluri cristaline.

RUBÉN DARÍO


EU URMĂRESC O FORMĂ



Eu urmăresc o formă, dar pana mea n-o prinde;

boboc al cugetării ce-ar vrea să fie floare;

o simt pe buze ca un sărut care aprinde

a Vénerei din Milo ciuntită-mbrăţişare.

                Un şir de marmuri albe sub verzi palmieri se-ntinde;

mi s-a prezis că Zâna în faţă-mi va apare;

lumina doarme-n mine cu pene licărinde

ca pasărea din lună-ntr-un lac cu unde clare.

Şi aflu doar cuvântul fugar, iniţiere

melodică din flaut, ce-ntr-o clipită piere,

şi visul, barcă-n spaţii, vâslind fără de grabă;

iar sub pervazul scumpei Frumoase-Adormite,

suspinele fântânii curgând neistovite

şi-al lebedei gât càndid, arcat, care mă-ntreabă.

RUBÉN DARÍO
PE MARGINEA ODISEII


NAUFRAGIAT UIMIT



Pe plajă refugiindu-se Odiseu,

Naufragiat şi gol,

Zări câteva fete.

Ele-au fugit. Rămas-a nemişcată

Doar una. Talia-şi înalţă mândru.

Încremenire! Acoperit cu frunze

Naufragiatul prins-a să vorbească.

Cu glas înflăcărat, privirea fermecată.

„Cine eşti tu, o, prea frumoasă fată

Cu braţe-atât de albe? Eşti zeiţă

Din ceruri coborâtă pe pământ?

Ori doar femeie

Asemenea cu zeii?

Ferice de părinţii ce te-au adus pe lume.
Nicicând zărit-au ochii mei aşa mândreţe,
De-Artemis vrednică, odraslă a lui Zeus.  
O dată doar am fost mişcat ca-n aste clipe.
La Delos, lângă-altarul lui Apolo,  
Când am zărit un palmier atât de zvelt,
Că am simţit cum inima-mi tresaltă.  
Iertare-ţi cer că gol mă-nfăţişez privirii tale.”
Zâmbi femeia cea cu braţe albe.  
„Oricine-ai fi, străine...” Şi zâmbea.
Strălucitoare, mândră. Nausica!

JORGE GUILLÉN

PE MARGINEA CĂRŢII

O MIE Şl UNA DE NOPŢI 


IMINENŢĂ


Atunci am zis: „Sezam.” Pe nesimţite,

Solemn şi tainic uşa s-a deschis.

Am fost cuprins de-o-nfiorare blândă

Şi totuşi am pătruns nestânjenit.

Mă susţinea imbold pornit din suflet.

Deodată o-ncăpere am zărit.

Uriaşe candelabre sclipitoare

La o chermeză fără musafiri.



Între oglinzi, covoare şi tablouri

Rămas-am singur. Vană strălucire

Pe cel predestinat aci-l aşteaptă.

M-am repezit spre soarele şi pacea

Latente ale gloriei mature.


E fermă hotărârea mea. Atunci...

JORGE GUILLÉN

PE MARGINEA LUI QUEVEDO


OBSESIE 

Din pântece la zdup ajuns-am, iată,

Iar de la zdup voi nimeri-n mormânt... 

Nainte de-a te naşte şi după ce-ai murit

Să fii-n desăvârşire – de-a pururi ferecat:

În pântecele mamei, ca-ntr-un mormânt uitat,

Eşti beznă ocrotită. E locul multdorit. 

De duşmani şi primejdii sunteţi atunci feriţi.

Ermetică, secretă, interioară stare,

Neprihănit loc unde e totu-n nemişcare.

Adâncuri  tenebroase: în  fericire, fiţi. 

Dar s-a-ntrerupt această păzită vieţuire.

Prin naştere-i împinsă fiinţa-n aspru joc.

Deşi scăldată-n soare, viaţa-i nenoroc,

Nelinişte,-nchisoare, şi omu-i năruire. 

Dorinţa de-a ajunge, la mult visatul punct
Iar anii-s aşteptarea de-ntoarcere la pace,


De calm. Aci-ngropat e tot zbuciumul defunct.

Probleme nu mai are, e orb acum şi tace. 

Anevoios răgazu-i din pântecele sfânt

Şi până-n ceasul morţii, din leagăn la mormânt.

Să vină ora pură, izbăvitoare când

Se-ntrepătrunde mama cu fiul într-un gând.

JORGE GUILLÉN

PE MARGINEA LUI GOETHE

OMENESCUL EFEMER



Zum Augenblicke dürft ich sagen:

Verweile doch, du bist so schön !

(FAUST, 2, V)

Rămâi, tu, interval numit viaţă,  

Viaţă sacră, care-acum dispari

Murind încet

Fără vreun nimb de infinit

Şi nici făgăduinţă de-absolut,

Frumoase clipe azi, urâte mâine,

Dar vii şi dragi mereu, căci sunt reale

Când dincolo ajungi, ofrande sunt:

Pământul, apa, focul le-au adus,

Şi aerul ce-i astăzi transparent,

Iar mâine greu şi-necăcios,

Ofrande naturale

– Ori poate şi divine –

Cu-o forţă superioară ce doreşte
Ca eu s-o stăpânesc
Şi s-o supun la un nivel uman,
De echilibru-aici, pe câmpul nostru,
Recunoştinţă e şi e iubire.
E veşnică Elena?
Eu vreau doar omenescul efemer.

JORGE GUILLÉN

ANTONIO MACHADO

ÎN ADEVĂR

Lui Oreste Macrì


Cu-ncetineli de visător hoinar

Îmbătrânit prematur,

Acel bărbat cutreieră cărări

De soare, colb ori lună.

Chip de înfrânt

Ce umple arhetipul?

Voinţă-având de-a fi bărbat senin

Mereu în ton cu înserarea lină

Vrea certitudini

De la rădăcina

Invulnerabilă a propriului său suflet.

E un miracol

Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,

Atât de simplu e şi-adevărat.
Destin fatal al unui om ales.
Un suflet vrea căldura altui suflet
Într-un contact mântuitor, fecund.
Justiţia întreagă, deocamdată,
E în cuvântul just,
De parcă-ar fi obiectul însuşi
Care-n viziunea lui de trecător
Ne e propus – cu el păşim pe drum –
Pe sine înfăţişându-se
Treptat poetul.
Jur-împrejurul siluetei lui hoinare
Fiinţele şi lumea lor
Se leagă, solidare,
Şi inima cu mintea-n unison,
Şi-atâtea aparenţe  
În ritmuri se transformă
De vers şi univers,
În ciuda lui Cain
Ce se transformă şi câştigă lupte.
Privirea vede clar, şi mâna vrea
Tovărăşie să găsească.
Trecutul – rădăcină visătoare –
A vizionarului privind spre revărsat de zori
O nouă zi curată
Pe-un nou tărâm.

JORGE GUILLÉN
 
 
SCRISOAREA CĂTRE ŞAHUL MAHMUD

O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –
numai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări...
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt... Aleu!
M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale – leu!
Tu n-ai auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche­-ţi mă huli,
că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –
nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin inima sub cheie... Tună, vers răzbunător!
Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern...

Din morminte înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu telegari de vesuri, te târăsc spre viitor.
Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut...
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc!”
Da! Am zămislit o lume cu-astă mână... Pe pământ,
cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt...?
Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.
Stihul strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –
ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi. 
Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.
Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –
rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb...
Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i padişahul îmi trimise un ... şerbet.
Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!
Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.
Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –
sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine şi-un bordei.
Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub cer...
FIRDOUSI