miercuri, 24 octombrie 2012

POEŢI ELOGIIND POETUL



POEŢI ELOGIIND POETUL

SONETELE CĂTRE ORFEU (I)

Un pom crescu. O, creştere curată!
Nalt arbore-n urechi! O, cântă-Orfeu!
Şi toate tac. Ci-n tăinuirea toată
nou prag, schimbări şi semn veneau mereu.

Jivini domoale se iveau prin clare
destinse crânguri din pătul şi rug;
şi s-a vădit că nu din vicleşug,
nici temeri lunecau aşa uşoare,

ci ascultând. Glas, răget, jind confuz
păreau scăzute-n pieptul lor. Şi unde
doar un bordei era, întru primire,

un biet bârlog de pofte peste fire,
cu stâlpii-n tremur ai intrăii scunde, –
tu le-ai nălţat un templu în auz.

SONETELE CĂTRE ORFEU (V)

Nu stelă ridicaţi. Lăsaţi doar roza
prinos să-i nalţe floarea-n orice an.
Căci el Orfeu e. Cu metamorfoza
în fel şi chip. Să nu tânjim în van

spre alte nume. Unu-i întru toate
Orfeu cântând. El vine, trece. Ori
nu-i totuşi mult, când cupa rozei mate
cu nopţi şi zile-o-ntrece uneori?

O, cum i-e dat să piară – de-aţi şti voi!
cum însuşi se-nspăimântă, că-o să piară.
Când vorba încă-i stăruie-ntre noi,

 el, singur, dincolo-i demult. Pe strune
de liră mâinile nu-i mai coboară.
Trecând pe alt tărâm, el se supune.

SONETELE CĂTRE ORFEU (XXVI)

Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec,
când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi,
zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec;
pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni.

Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea.
Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă
aprig spre inima ta şuierând mânioasă,
blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea.

Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună,
în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit
cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună.

O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit!
Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii,
noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii. 
RAINER MARIA RILKE

POETUL

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.

În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătătii, ce şi-a ales.
Când la un semn
sau surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
LUCIAN BLAGA

ODĂ LA WALT WHITMAN

Prin East River şi Bronx,
cântau băieţii arătându-şi centurile,
cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul
şi desenau copiii, scări şi perspective.

Dar niciunul nu dormea,
niciunul fluviu nu voia să fie,
niciunul nu iubea marile frunze,
niciunul limba plăjii, albastră.

Prin East River şi Queensborough
băieţii luptau cu industria
şi evreii vindeau acelui faun al fluviului
trandafirul circumciziei –
iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe
cirezi de bizoni izgonite de vânt.

Dar niciunul nu se oprea,
niciunul nu voia să fie nor,
niciunul nu căuta ferigile
nici roata stacojie a tamburinei.

Când luna va răsări  
se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul;
o graniţă de ace va-ncercui memoria
şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.

New York de noroi,
New York de sârmă şi moarte.
Ce înger îţi zace ascuns în obraz?  
Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?
Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?

Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,
n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,  
nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,
nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,
nici vocea ta ca o coloană de scrum;
bătrân frumos cum e ceaţa
gemând egal ca o pasăre
cu sexul străpuns de un ac,
vrăjmaş al satirului,
vrăjmaş al viţei
şi prieten al trupurilor din pânza asprită.
Nicio singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier
te visezi fluviu, ca un fluviu dormind
cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări
o suferinţă măruntă de leopard naiv.

Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,
om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,
fiindcă pe terase,
îngrămădiţi în baruri,
ieşind ciorchini din canale,
tremurând între picioarele şoferilor,
sau rotindu-se în ringurile absintului
sodomiţii, Walt Whitman, te visau.

La fel e! La fel! Şi se prăvălesc
peste barba ta luminoasă şi neprihănită
blonzii din nord, negrii deşertului,
mulţimile de ţipete şi gesturi,
ca pisicile şi ca şerpii,
sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,
drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici,
de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.

La fel e! La fel! Cu degete vopsite
arată spre malul visului tău
când prietenul îţi mănâncă mărul
mirosind uşor a gaz
şi soarele cântă pe buricele
băieţilor ce se joacă sub poduri.

Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi
nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii,
nici scuipatu-ngheţat,
nici rănile rotunde ca burta broaştei
pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase
pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.
Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,
taur şi vis, să unească roata cu alga,
părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale,
şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.

Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare
în codrul de sânge al zilei de mâine.
Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa  
şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.

Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.
Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii,
plângând trece războiul cu-n milion de şobolani cenuşii,
bogaţii dăruie ibovnicelor  
tineri muribunzi obsedaţi de vedenii,
şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.

Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte
prin vena de coral ori prin golul ceresc.
Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul
o adiere adormită pe ramuri.

De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,
împotriva copilului care scrie
pe faţa perinii, numele fetii,
nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă
în întunecimea şifonierului,
nici împotriva singuraticilor din cazinouri
care beau cu scârbă apa prostituţiei,
nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi
ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.
Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor,
cu carnea tumefiată şi cuget imund,
drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul
iubirii ce-mparte cununi de bucurie.

Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor
picături murdare de moarte cu venin amar.
Împotriva voastră mereu,
Faeries nordamericani.
Pájaros din Havana,
Sotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Cancos din Madrid,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.

Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!
Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor,
desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai
ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.

Să nu fiţi cruţaţi! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri
şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.
Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!  
Ruşinoşii, neprihăniţii,
claisicii, aleşii, cei ce se roagă
vă-nchidă porţile-orgiei.

Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului
cu barba spre pol şi mâinile deschise.
Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă
tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.
Dormi, nu rămâne nimic,
Un dans de ziduri tulbură preriile
şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.
Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopţi
să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi
şi un copil negru să vestească albilor de aur
începutul împărăţiei spicului.
FEDERICO GARCÍA LORCA

EDGAR ALLAN POE

Fastuoase cripte, anatomie sumbră,
De viermii din mormânt ultragiate;
Pentru triumful morţii, îngheţate
Simboluri strâns-a. Fără frică. Umbră
Să-l înspăimânte nu-i, ci numai birul
Iubirii, crud destin de muritor.
Nu l-au orbit metal strălucitor,
Fastuoase cripte, numai trandafirul,
În spatele oglinzii parc-ajuns,
S-a-nchis în acceptat destin bizar
De-a născoci coşmar după coşmar.
De dincolo de moarte poate ascuns
Continuă să nalţe solitar
Turn de minuni cumplite nepătruns.
JORGE LUIS BORGES

MORMÂNTUL LUI EDGAR POE

Târziu cum în El însuşi eternitatea-l schimbă,
Poetul înteţeşte cu vârful spadei mut
Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut
Că moartea triumfase-n această rară limbă!

Ei, josnic salt de hidră-auzind cândva cum plimbă
Un înger graiul gloatei spre-un sens mai pur, pierdut,
Strigară cu tărie că farmecul băut
Ţinea de-un negru-amestec cu strălucire strâmbă.

Pământului şi bolţii ostili, ce vină grea!
Dacă ideea noastră nu va sculpta cu ea
Lui Poe peste mormântul strălucitor statuie,

Calma bloc aici din sumbru dezastru căzător,
Măcar granitu-acesta eternă bornă suie
La ulii negri-ai Hulei stârniţi din viitor.
STÉPHANE MALLARMÉ

MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE

Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră

Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră

Ce foi uscate'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce

Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.
STÉPHANE MALLARMÉ

LA MORMÂNTUL LUI BAUDELAIRE

Trec pietrele, măreţ cadavru,
rămas cu ploile în unghi!
Mai neizbit, las trupul meu acesta
la gândul tău să-ncline un genunchi.

Rup floarea transformată în paianjen,
şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,
şi îţi întind privirea mea cea fixă
de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.

Prea obosit din naştere, acuma
comunici osteneala despuiată
a orei de februarie, cu ploaie
de stâncă subţiată şi de piatră.

Baudelaire, idee masculină
a zonelor neutre de neant,
mişcare iute în mişcarea alcalină,
virus ce eşti al sângelui gigant,

vărsat de mari, poeţii lumii,
care alcătuită-a fost să fie
din capete cu trunchi şi membre
de-o gingaşă anatomie,

limb, tu, pervers şi fără semn
al nemişcării dom de oase!
Las un genunchi în unghi solemn
în centrul unei ţări ploioase.
NICHITA STĂNESCU

PREŞEDINTELE  BAUDELAIRE

Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică

locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.

Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.

Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.

El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul alb.

Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.

Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă
şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.

Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.

El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.

Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.

I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenţa în ultima vreme.
NICHITA STĂNESCU

SHAKESPEARE

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente –
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu,
Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă
Critici literari 
Şi să-i conteste opera.
MARIN SORESCU

VILLON CĂLĂTOREŞTE

François Villon, maestrul, stăpânul pe taverne,
Suflet de aur, mare poet şi asasin,
Către Anvers porneşte, spre-un aer mai deplin
Spre-o altă hărţuială – şi pentru baliverne!

El cu ortacii – oameni cu-nfăţişări paterne –
A plănuit, s-ar zice, să fure un fişic
De cinci sute de taleri, o sumă de nimic,
Cu dibăcie, fără de zgomot sau lanterne.

Drept care hotărâse să fugă din Paris.
Când plictiseala puse năvod pe bietu-i vis,
Ca ultimă scăpare i-a fost călătoria.

Villon ce totdeauna a hotărât prudent,
Şi-a împărţit nimicul, adică sărăcia,
Cu mâna aşezată pe Micul Testament.
ALBERT LOZEAU

VILLON

Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce-ai pus din timp popia la ciochini,
C-o mână umbli lumii-n buzunare,
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
Târcoale-n târg dughenilor cu şunci,
Spăsit le-adulmeci plin de râvnă, până
Ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.

Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
Chefliu stricat cu visul strălucit,
Ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.

Ibovnic scump  al ocnei, bun din fire,
Dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
Te cuibăreşti prin putrede tractire,
Să plângi pe neaua anilor trecuţi.

De gât cu zorii pleci la dănţuit,
În glas de liturghie, geamparale…
Ţi-e sufletul un bâlci dezlănţuit
În nava unei vaste catedrale.

Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
Edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
Tras din spelunci ca un guzgan din faguri
Scrâşnind sub biciul asprului armaş.

Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Măreţ golan cu aurul în gând,
Tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
Şi ştii să mori, drag păduchios, sperând.

Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă
Şi se gătesc să te ridice-n furci,
Tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,
Pe scări de rime veacurile urci.
VASILE VOICULESCU

FRANÇOIS VILLON

Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,
Când osteneala vine, renăscător imbold –
În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager
Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold.

Ţi-a curs pe buză vinul şi cântecul ca valul
Pătruns de-un neastâmpăr voios şi epocal,
Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul
Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal!

Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai o lume,
Oceanele baladei le străbăteai înot –
Flori albe şi flori negre-s pe câmpurile tale
De Martha descântate ori lubrica Margot.

Şi-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi,
Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri lungi –
Iluminat feeric de fulgere de săbii
Râzi şi acum sub faldul zăpezilor de-atunci.

Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor în pripă
Acest poem balcanic – umil covor să stea –
E veşnică din viaţa ta fiecare clipă
Prin zâmbetul tău tragic, vibrând de febra ta.
NICOLAE LABIŞ

INVOCAŢIE

Din portul tău de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors pe limba românească
Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască
De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.

Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de un pumnal subţire, frânc,
Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.

Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat prin viile culese,
Să joci cu talaniţe podărese,
Să bei, la han, din oale de pământ.

Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta, cu slove papistaşe,
Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.

Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar pe şleau, acum, în graiul
Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.
Al. ALEXIANU
AMINTIREA POETULUI

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâşiere şi vis 
cu care suav-înnoptatele Genii
îşi satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; şi numai când, jos, 
o mare iubire-şi asumă tăcerea,
se naşte un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingaşul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreţi?
Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, şi-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit, 
şi astfel noi înşine, credem, când preajma
ne judecă totuşi poeţi.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

ELEGIA DE LA CLUJ

Venit aici, ca să presar ţărână
peste poeţi, mă-ntreb: Ce poate, oare,
acestei limbi cereşti, să-i mai rămână,

când ei se duc? Ce limb fără rumoare
păstrează, pentru noi, sublima parte
prin care-i tot mai vie-n timp ce moare?

Căci le-a fost dat poeţilor să-şi poarte
cântarea jos, sub prag, o! risipită
în apa grea căreia-i spunem moarte...

Într-un Decembrie alb, ca o ispită
de îngeri, am suit aici poetul
fără egal. Şi-acum, din nou, palpită

în mine, ca un pin rănit, discretul
frunziş al inimii! Căci, iat-o: mută,
şi cuprinzând deodată-ntreg secretul

tăcerii, totuşi nefiresc se mută
Cântarea sub pământ... Brun-aurie
fiinţa ei de sunet se-mprumută,

solară, celor duşi, sau poate-nscrie
pe-un cer invers o muzică adâncă.
Dar, cu timpan avid lângă sicrie,

pe mine vocea lor mă ţine încă
în lanţuri, sună iarba lor în mine
ca saxifraga-n crăpături de stâncă...

El, crin de ars doloris, cu stamine
de aur tânăr pipăind neantul,
continuă de-acolo să domine,

ca-ntr-un Sibiu al humei, delirantul
concert de voci plimbat de noi, să lege
cu zâmbet tragicul şi elegantul.

La vocile de fum, sub altă lege,
se-nverşună neconsolat să aibă-n
auz pe Bach, şi-n fără-timp culege

enigma unei rădăcini de breabăn,
el – care profera de preferinţă:
die Dinge sterben ab, die Rätsel bleiben...

Iar tu, acum, mai tânără-n priinţă
a cântecului ca oricând, frumoasă
până la gradul care ameninţă

Sybila de-a se-adeveri geloasă;
tu – doamnă brună la terţine sacre
ce astăzi azimă ne sunt pe masă,

ce rapt urzeşti în bezna unei lacre
silabelor de dragoste, menite
abia prin gura ta să se consacre?

Asediu de melodice termite
ţi-e lutul; crengile cu frunze grele
îndoaie-un trunchi cucernic ce-­şi permite

să scuture doar lacrima din ele;
dar, jos, te-aprinde pe-un alt orb superbul
Amor che mouve il sole e l̕altre stelle...

Cu voi, Cântarea s-a cântat. Acerbul
mormânt e radios: un şanţ v-ascunde,
o gură de pământ confiscă Verbul.

Ce-aproape-i cerul! Iată – astre scunde
cu gest pustiu ne-mbie blând la cină,
ne numără-ntâlnirea în secunde...

Somn dulce, Prinţe! Dormi uşor, Regină!

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

EMIL BOTTA

El e despărţit de zbor
printr-o coajă de ou
şi printr-o nervură de frunză
e despărţit de umbră.
Cum să nu-l iubesc dacă
e frumos ca o turmă de oi
în amurg?
Cum să nu-mi fie dor de el
dacă este la fel de tăcut
ca un greier?
Ochii lui sunt masca orbului.
Fruntea lui e sărată ca marea.
Inima lui e şaua
lui Hamlet.
NICHITA STĂNESCU
POETUL



Poetul e stăpân deplin pe limbă

Şi-i pe de-a-ntregul stăpânit de limbă.


Planete, semne şi întortocheate

Parabole... Între un nu şi-un da

El, aruncându-se din turn, ciudate

Curburi cu trupul lui va desena;


Drum al cometelor... Veriga lipsă

Din lanţul faptelor îi este far.

Demn disperaţi! El intră în eclipsă

Neprevenit de niciun calendar.


El măsluieşte cărţile degrabă

Şi la cântar înşală elegant;

E omul ce necontenit întreabă,

E cel care-l întunecă pe Kant;

Copacul ce-n Bastilia e verde,

Ferice-n cripta lui de nepătruns;

E cel a cărui urmă-n veci se pierde,

Un tren fantomă-n veci de neajuns...

Drum de comete este drumul tău.

Arzând, văpaia ta căldură nu e

Smulgând, n-ai fost vreodată grădinar.

Explozie şi fum!... Calea ta şue

N-o prevesteşte niciun calendar.
MARINA ŢVETAEVA  

POEŢII



Pe-un putred, nestabil teren mărginaş,

S-a-ntins mahalaua săracă.

Poeţii acolo-ncropindu-şi sălaş,

Trufia-n dispreţ şi-o îneacă.



În darn cu lumină iar zorii revin

Pe mlaştina asta coclită.

Poeţii-şi consacră amarul în vin

Şi-n viaţa de muncă-ndârjită.



Ades când se-mbată, frăţeşte pe veci

Îşi jură credinţi fără moarte,

Şi-n zori, după sumbre obloanele reci,

Se-nchid şi muncesc mai departe.



Apoi ca dulăii ieşind din coteţ

Privesc asfinţitul pe mare,

Şi galbeni nici ţarul nu are, cât preţ

Pun ei pe-o cosiţă de soare!



Visează un secol de aur al lor.

La dracu-şi trimit editorii,

Şi plâng de mâhnire că florile mor,

Că-n van se destramă şi norii.



O, lector cuminte, prietene drag,

Aşa sunt poeţi! Chiar dacă

Tu crezi că ponoase mai multe ei trag

Decât filistina-ţi băltoacă.



Şi nu-i vei pricepe, o, critic orbit!

Căci n-ai ce pricepe. O floare,

Cosiţe, şi nouri, şi-un secol slăvit,

Pe toate, poetul le are!



Dar tu c-o nevastă în viaţă te-alegi...

Ţi-e bine şi-n legea ciuntită!

Poetului însă ce-i pasă de legi?

O lume-n paharu-i palpită!



De-o fi, pe sub garduri, câineşte să pier,

Iar fruntea-mi, în sanţ, să apună,

Voi zice: omătul mi-a fost lăicer.

Am fost sărutat de furtună!
                   ALEXANDRU BLOK

LUI FEDERICO GARCIA LORCA

În astă noapte, când în vara moartă

pumnalul vântului fu împlântat,

la mine în odaie, lângă vatră,

profilul tău ţigan s-a desenat.
Livezi cu flori. Şi răuri – iatagane –

vopsite în floralul sânge pur.

Oleandri, luminişuri şi cabane.

Haiduci, vreo patruzeci, jur împrejur.

 Ai deşteptat o umbră de măslin

lângă măceşul vechilor balade...

Sufletul tău din lut şi aer cade,

 şi, părăsind altarul, arse lin

o simplă anemonă-adusă-n dar –

un înger alb din cântul popular.

RAFAEL ALBERTI


 ÎNTOARCEA LUI ANTONIO MACHADO
Te-ntorci, părinte al fluviilor. Până la mine ajung,

în această vie, sonoră singurătate,

în faţa altor fluvii navigând spre mare,-ndelung,

vorbele tale de ieri şi cele de azi, depărtate.

Şi ele sunt, ca oasele tale, înflăcărate,

pe care pământul Franţei nu le mistuie, le păstrează,

şi cântă, cu lumina şi inima nevătămate –

şi cântecul cu dragostea ne luminează.

 Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei uitări,

război de moarte împotriva trădătorilor,

împotriva celui ce cugetă, pe-ale somnului cărări,

că, dormind, va vedea peste mare cununa zorilor.
Cu ochii larg deschişi, pe-un cântec treaz ne porţi.

Te uiţi la zidurile patriei, îngenuncheată,

sunt morţi şi morţi şi iarăşi morţi

pe unde tu visai despre viaţă, odată.
Ca şi ieri, pângăresc alţi navălitori

sfintele locuri ale anilor tăi trecuţi,

pe câmpii rătăcesc sărmanii tăi păstori

ca nişte fugari în străine pământuri pierduţi.
Insule, porturi la mare, cămine,

afunda golfurilor preadulce gură,

izvoare adânci şi tainice mine

şi drumurile, ţie dragi peste măsură,
Sunt astăzi drumuri militare, toate,

mine şi porturi sunt a gloanţelor parte.

În grădinile tale de măslini, neuitate,

abia zboară hulubii, răniţi, între aripi, de moarte.
Cine-şi închide memoria în faţa unei astfel de crime

şi inima cui, la un astfel de doliu,-i de fier?

Pretutindenea eşti, întins e pe-a lumii lărgime

glasul tău, care totuşi ajunge la cer.
Glasul tău poarte-l vântul, vorba-nţeleaptă,

după ce ani în şir, dormind, a zăcut,

să ne-anarmeze braţul, să ne aprindă patima dreaptă,

Şi să ne-napoieze paradisul nostru pierdut.           

RAFAEL ALBERTI 

NU POATE, NU...


Nu poate, nu, nu poate frumuseţea

muri, nici să orbească

la un cutremur, la un catacclism.

Încins sunt uneori de catastrofe,

cu patria pierdută,

cu marea mea şi codrii mei departe,

ce-s fără tine, deznădăjduiţi.

Şi totuşi, depărtato, îmi răsari,

regală Venus, din spume şi din frunze,

o, trup de verde sevă-ndrăgostită

în faţa mea răsari.

În el, nisipul ţese cu ramurile sale

înalte reliefuri şi calde-ntipăriri.

Sunt fericiţi cei care la capătul furtunii,

ori în vârtejul fulgerelor roşii,

suspină după tine, te pipăie şi mor,

mor pentru tine care – eşti chiar şi aurora!

RAFAEL ALBERTI
ÎNTOARCEREA UNUI POET ASASINAT



 Te-ai întors la mine mai bătrân şi mai trist în toropita

lumină a unui vis de martie, cu tâmpla

păfuită de un cenuşiu nebănuit şi cu bronzul acela

de măslin pe care tinereţea ta fermecată îl păstra,

brăzdat de semnele anilor, ca şi cum

viaţa de care n-ai avut parte în viaţă

ai fi trăit-o în moarte, pas cu pas.

Nu ştiu ce-ai vrut să-mi spui în noaptea aceasta

cu sosirea ta fără de veste, în hainele fine

de alpaca luminoasa parcă abia croite,

cu cravata galbenă şi părul strâns, nepăsător

la vânt, ca altădată

prin grădinile de plopi ale studenţiei,

prin grădinile de dafini strălucitorei.

Poate vei fi gândit – încerc să desluşesc acum

în marginile limpezi ale visului – că trebuia

să vii la mine mai întâi, din acele subpământene

rădăcini sau ascunse izvoare, pe unde

cu deznădejde oasele tale pătimesc.

Spune-mi, mărturiseşte, mărturiseşte

dacă-n îmbrăţişarea mută pe care mi-ai dat-o, în chipul

simplu de a te aşeza lângă mine, de a mă privi,

de a zâmbi în tăcere, fără vorbă,

spune-mi dacă n-ai vrut să-mi arăţi prin asta

că, dincolo de luptele mărunte pe care le-am dus,

rămâi laolaltă cu mine mai mult decât oricând în moarte

pentru acele daţi când, poate,

n-am fost laolaltă – o, iartă-mă! – în viaţă.
De nu-i aşa, întoarce-te iarăşi
în visul altei nopţi, ca să mi-o spui.
RAFAEL ALBERTI

ÎNTOARCEREA LUI PAUL ELUARD

Vii de departe-aici, în astă seară
de primăvară-a Sudului, cu fruntea
încinsă de lumina definitivă ce
ai şlefuit-o, zi de zi, tu însuţi,
desăvârşind-o azi, cu moartea ta.

Eu te-am zărit, tu, spic frumos din Franţa,
în noaptea de octomvre,
când Libertatea încă nu zăcea
strivită sub o lume în ruine,
şi-n versurile tale de iubire,
în simplul grai al visurilor tale
nu se-aşternuse încă pe albul chip al păcii
un negru văl de doliu.

Şi azi revii la mine, din depărtări, călcând
pe apa mării, astăzi când ai murit.
Aş vrea
să fim încă prieteni, prietenie care
ar fi cântat voioasă, şi-acum, şi care-odată,
din multe pricini triste, ce le cunoşti prea bine,
abia simţi căldura degetelor.
Vino-n grădina unui exilat.
Şi florile acestea, şi daliile mele,
suavele corole de-amarilis:
aceste mari glicine-agăţătoare,
ce zidurilor poartă iubire credincioasă,
magnoliile, arborii, şi toţi
prietenii mei verzi ce mă-nconjoară
şi mă-ntovărăşesc de-atâta vreme,
eu le ofer inimii tale.
Ai venit.
Şi viaţa ta începe. Vorbeşte-mi. Să vorbim. 
RAFAEL ALBERTI

ÎNTOARCERI ALE LUI BERTHOLD BRECHT 
Tu vii cântând spre mine-acum, în noapte,
Poet-Curaj, o, Galileu!

Vii peste mare, până la pământul

ce de atâta timp mă poartă-n spate,

fără să vreau, departe de ai mei.



La mine-ajungi din acel colţ intim

al casei berlineze în care tu, sfios

şi bun, îmi dăruiseşi, odată, dimineaţa,

învăluindu­-ţi inima, inteligenţa

precisă, în lumină-adevărată.



Striga pe stradă spulberatul piept

al vechiului oraş unde rosteai

cuvântul tău constant: zidirea care

deschise-atâtea stele peste poporul tău.



Tu erai viu, arzând, cum eşti acum,

când, mort trăieşti mai mult ca niciodată,

mai drept trăieşti în inima trezită

a patriei, mai drept în amintirea

acelora ce nu ştiu ce e somnul

ca-n lume să răsară noul soare.



Aşa vii azi la mine, vii cu speranţa care

te-a susţinut mereu, şi-n noaptea asta

treci peste mare, treci cu puştile

măicuţei Carrar; veşnic fără vise

ţâşnind de-a pururi umbrele cumplite

şi care fac să curgă sângele

duşman acestor zori, duşman luminii

ce suie peste-ntinderile unde

dă-n floare pâinea dulce-a omului.



Şi fie ca întoarcerea, prezenţa,

exemplul tău, tăişul nestinsei tale raze,

să nu mă părăsească niciodată,
Poet-Curaj, o, Galileu!
  RAFAEL ALBERTI

POETUL
Pumnalul meu luceşte-n podoaba-i aurită,
Tăiş fidel şi veşnic treaz;
Oţelul lui păstrează, misterios călită,
Tăria orientului viteaz.

Slujind fără simbrie unui voinic în munte,
Prin câte locuri n-a ajuns!
A pus pe multe piepturi duşmane urme crunte
Şi multe platoşe-a străpus.

Îşi însoţea stăpânul la luptă cât de grea;
Jignit, din teacă se grăbea să iasă
Pe-atunci, o încrustare de preţ i se părea
Nevrednică şi ruşinoasă.

Un dârz cazac îl smulse bătrânului răpus
La Terek, într-o bătălie.
Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,
La un armean, în prăvălie.

Zdrobită-i vechea teacă. Şi el ce-odinioară
A fost tovarăşul unui erou,
Neglorios şi paşnic atârnă-acum de-o sfoară
Sclipind în aur, ca un bibelou.

Nu se gândeşte nimeni să-l mângâie, să-l şteargă,
Şi niciun credincios smerit
Nu-i mai citeşte slova săpată când se roagă
În zori, întors spre răsărit.

În veacul nostru lânced acum şi tu la fel,
Poete, ţi-ai uitat menirea:
Ai dat în schimb pe aur puterea-ţi de oţel
Care uimea pe vremuri omenirea.

Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale
Putea la luptă pe ostaşi să-i mâie;
Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mese, şi la rugă de tămâie.

Şi versul tău în lume, duh sfânt peste toţi vecii,
Îşi răspândea înalta lui solie,
Cum clopotul, pe vremuri, suna în Turnul Vecii
Şi la restrişte şi la bucurie.

Dar simplu, mândru­-ţi cântec ne pare sterp şi van;
Nouă ne place fastul şi spoiala.
Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman
Ca să-şi acopere zbârceala.

Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?
Vei scoate tu vreodată la lumină
Din teaca lui de aur pumnalul-acoperit
De jalnica dispreţului rugină?
 MIHAIL LERMONTOV 
POETULUI   
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, 
Vei auzi judeţul şi râsetul prostimii,
Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.
Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârşeşte-ţi roada gândurilor de dor
Şi n-aştepta răsplată a trudei nicidecum.

Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ.
Eşti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar
Şi pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.
PUMNALUL  
Hefaistos te-a făurit 
Să fii în mâna răzbunării
Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit, 
Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.
Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.
Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,
Şi chiar pe sub veşminte de pradă.

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte,
Şi când la el tiranul se gândeşte,
De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.

Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Păzit de lacăte şi de zăvoare
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde.

Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvârle sorţii;
Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii
Lângă statuia mândră-a lui Pompei.

Răscoala se întinde cu vuietele-i hâde;
Şi peste trupul crunt decapitat
Al libertăţii, trece-nsângerat
Dispreţuitul şi hursuzul gâde.

Apostolul ruinei lui Ares, obosit,
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
Odată cu fecioara Eumenidă.

O, Sand, sărmane tânar, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au târât la moarte;
Virtutea sfântă, însă, trăieşte mai departe
În trupul tău executat.

Şi în Germania duhul tău pluteşte
Ameninţând pe-asupritor
Şi pe mormântu-ţi fără inscripţie luceşte
Pumnalul tău răzbunător.
ALEKSANDR  PUŞKIN
UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimele elegii au fost îngânate în bărbi

de geţii cei inspiraţi,

Ovidiu numai le-a transcris şi le-a semnat

într-o doară.

Când păru-nfoiat începuse să-l lase 

la tâmpla-ncruntată,

Pe care gânditoarea lui mână o găsea-n zori 

de mileniu tot mai vastă,

Indiferente-i erau toate. Şi-n neştire

îşi ducea mâna la Marea cea neagră,

Pe care-o credea tâmpla lui, zi de zi

 tot mai cuprinsă de ceţuri.



Localnicii aspri la vorbă, viersuind

parcă trântind de pe cai

Răstite ca gerul, sticloase şi cu şapte

tăişuri, cuvinte,

De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara

nicicum, dar voiau ei să afle

Pe căi lunecoase – de plânset în pumni,

numit văicărit, elegie –

Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, 

în caz de-o năpastă cumplită,

Şi de-a adevăratelea dacă ar plânge,

aici la ţărmul cu poale de valuri,

Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeţi,

ca în coate, pe brânci

Peste praful otrăvii răscolite de venetice copite?

Găsiseră geţii în blândul iubăreţ,

scriitor pe cărămida din vatră,

Un fel de burduf de tristeţe, cimpoi

ce răsună la Roma.



Aceasta-i pricina curată că luă drumul

pe-a mării-ncreţire

Epistola-aceea, scrijelată în chiar limba getă,

 răstită la muzici:

Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, 

praf de capre şi purici.

Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă

epistola asta necitită se pierde

Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea

tras deasupra-i.

O, tot ce trimis-a de la Tomis pe şleaul

de unde cumplit

Mai gâlgâie de poveşti şi barbare eresuri

de plai dobrogean, cu piciorul

În spuma de cer de pe mare,

cu tâmpla în ochiul

Cel treaz, în Zamolxe, pe-un pisc zis

Ceahlău veghind printre ceţuri!

Romanii eresul poetului scump câtă vreme-i

departe, nicicând

Ei n-au ştiut firul să-l ia între deget

şi spre priceperea lor – şi să-l tragă.



Ci-nţelegeau ei numai că frig e la Tomis,

zăpada e toată din lume.

Că dârdâie crivăţul el însuşi când bate

de-i clănţăne şira

Spinării cu dinţii din gură, făcând tot

un lanţ tremurat peste vetre.

Dar vara sticloasă, hai jură

pe mult încruntata sprânceană,

Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mâna

pe suflet, prietene scump,

Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica

se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare?

Odraslele geţilor, copile roşcate, alături de

pieile aspre de capre stând leneş,

Întredeschid numai pleoapele, ruşinate

de propria lor goliciune frumoasă

Neîndrăznind cu întregi ochi a privi-o;

dar boarea întrece

Sfiala şi rumene-s toate ca pâini aburind...



Când viscolul lupii-i răscoantă-naintea căruţii

şi vorbelor ţurţuri le pune:

Astfel învoiţi fură-n taină în răspăr zăbavnicul

aici şi gazdele sale cu inima largă;

Tot ce trimis e la Roma să fie

din cale afară de trist şi cumplit!

Pe împărat să îl sperie crunt, cât o fi de August,

dârdâindu-l ca sloiul pe tron

Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul

Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste

şi poftă prea mare.
MARIN SORESCU
CĂTRE MARE

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Versurile căruia au lungimea ţărmului românesc

Şi cadenţa înfundată a valurilor aşteptând

să se spargă gheaţa.

Poete, care dai vechime de două mii de ani

versurilor mele,

Împlântat ca o piatră de hotar la marginea

limbii române,

Pescăruşii te-au ales în prezidiul doinelor noastre,

Pe care le-ai transcris în latineşte şi le-ai trimis

pe vânt la Roma,

Săpate în piatră să aştepte pe coloană

prizionierii daci!

Tu eşti primul topit de dor pe aceste meleaguri,

unde praful e dulce,

Primul care te-ai încrezut copilăreşte în puterea

de pierzanie a versului,

Şi-n ajutorul străinătăţii.

Împăratul mai degrabă ţi-ar fi trimis specialişti

la Tomis să-ţi schimbe clima,

Decât să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta

aeriană în purpura iţelor sale.



Nimeni nu e mai potrivit să stea

pe ţărmul Pontului Euxin

Şi să observe cum se transformă treptat

în Marea Neagră, decât un poet

Şi-a zis el, dar un poet bun, faimos,

pe cine să trimitem, pe cine să trimitem?

Şi-au căzut sorţii pe tine, Ovidiu,

Tu i-ai venit primul în minte pentru că

tocmai deveniseşi popular

Şi erai pe toate buzele ca un dres dulce-amar

şi asta te-a pierdut.

Elegiile tale îi plăceau lui Augustus,

dar numai de departe,

Având astfel şi un efect curativ prescris de doctor,

Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă,

mai ales după masă când îl făceau să râgâie...

Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseră

medicii, ca să salveze imperiul.

Chiar zicea: „De ce nu mai trimite băiatul acela

nimic în ultima vreme,

Mai puneţi-l la treabă, mai îmboldiţi-l,

să fie trist şi pontic,

iar m-am balonat, înghit aer.

– Lumea nu ştie de ce l-aţi relegat,

Îndrăznea vreun senator, timid.

– Lăsaţi să se înţeleagă c-ar fi adus pagube

imperiului, zâmbea cinic împăratul.

– Morale sau materiale? nu auzea bine

înaltul slujbaş.

– Ei, de ce mă pui în dilemă? Şi de unele şi de altele,

amestecate, să zicem, pagube amestecate,

Ovidiu a adus imense pagube materiale

şi morale latinităţii, indignând cetăţenii.

Parcă totuşi morale ar fi mai potrivit

– se răzgândea peste o clipă – doar suntem imperiu,

nu ne scumpim la cheltuiala unui poet,

Dar suntem dârji la morală: aşadar

ne-a corupt tineretul.



A doua zi însă Augustus revenea, şovăind:

De altfel nu daţi nici un fel de explicaţii nimănui,

momentan,

Până nu găsim ceva mai plauzibil.

Şi ca să schimbe vorba:

Ce mai face Horaţiu? – A început şi acesta

s-o cam ia razna.

Ştiţi, nu mai scrie ode,

A trecut pur şi simplu la epode, scrie acum

doar epode nişte bâiguieli sinistre.

Ce ne facem cu Horaţiu, o să devină

şi acesta un caz cu epodele lui?

–       Mai lăsaţi-l, mai lăsaţi-l, să vedem

cum se desfăşoară, poate are talent.

Până la urmă pe toate o să le plătească

Mecena şi-a lui casă,

O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.

Cât priveşte pe Ovidiu, să mai stea la Tomis

şi să nu-l atingeţi c-o floare.

Ne mai gândim, mai medităm, mai consultăm

augurii să nu luăm măsuri pripite,

mai ales c-un poet.”



Au trecut două mii de ani şi împăratul n-a găsit

încă ceva plauzibil, se mai gândeşte

De altfel, Ovidiu, nu te descuraja,

o să se revină asupra sentinţei,

A fost ceva trecător,

ceva de conjunctură, ai răbdare,

Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjunctură.

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Poetul pe care pământul meu îl simte în nervuri

şi în liniile norocului

Când îşi duce palma Dobrogei la tâmple.
MARIN SORESCU

LA MOARTEA POETULUI 

În amintirea lui K. I. Galczyński  

Cad lacrimi şi păsări 
stele şi zăpadă
sceptre şi ploi 
tăceri şi tunete

Zburând
te-ai poticnit de trunchiul de argint
al nopţii de decembrie
şi-ai căzut
din ce în ce mai repede
mai clar
îmi pun palmele la ochi
cu toate că nu văd nimic

Acolo te aşteaptă
Muzele
fetiţe plicticoase cu bentiţe
din primul detaşament
al unei şcoli de la ţară

Te vor lua de mâna
care a lăsat condeiul
şi te vor conduce departe
că eşti încă slăbit
că încă te mai doare
inima-ţi sărmană
omenească

Ai să le reciţi
versurile
nescrise
tăcute ca florile
                             TADEUSZ RÓŻEWICZ



ELEGIE
Lui Vasko Popa



Străbatem o alee din parc

îmbătrânim după fiecare cuvânt

cu pasul frunzei



stângându-ne vorbim blând

despre trecutul poeziei



sunt poeţi care se sinucid

alţii scriu despre moarte



eu îmi omor poezia

şi văd mai clar



Când va bate ceasul Poeziei Noi?

voi încerca să-ţi spun Ţie şi Mie



Când ultimul poet

va fi primul poet
iar primul ultimul
cînd versul rău
va fi un vers bun
iar versul bun
un vers rău
atunci va bate ceasul
poeziei noi

Râzi fratele meu
te plictiseşte retorica mea searbădă
cubică
să mergem la masă
îmi place ciorba de fasole

O femeie
care nu mai este femeie
trece pe lângă noi şi râde
de una singură
cu buze
prin care nu mai circulă
sânge...

a auzit din prezicerea mea
ultimele vorbe

     TADEUSZ RÓŻEWICZ



POEM PATETIC



Îi vor huli pe poeţi

veacuri de-a rândul

au şters pământul şi stelele

veacuri de-a rândul

îşi vor şterge şi propriile chipuri



Poetul îngropat de viu

e ca un râu freatic

păstrează în el

chipuri şi nume

speranţa

şi patria



Poetul defăimat

aude voci
îşi aude glasul
se uită
ca un om trezit
la miezul nopţii

Însă minciuna poetului
se dezvoltă
se înalţă
cât Turnul Babel

e monstruoasa
şi nu moare

                                         TADEUSZ RÓŻEWICZ



MORMÂNTUL LUI DANTE LA RAVENNA
Dante

Aici nu-i nimic

E pustiu numai

Excursie ochelari verzi

ochi roşii buze albastre

păr portocaliu

capete de tot felul

Mergem apoi mai departe

Vă rog

Unul după altul

Se uită printr-o crăpătură

Acolo unde nu-i nimic

Dantis poetae sepulcrum

Un invalid fără picioare

care stă-ntr-un colţ

spune ruşinat
Asta e totul
nu mai e nimic altceva
Lanţuri de oţel
O coroană de bronz
Virtuti et Honori.
                                      TADEUSZ RÓŻEWICZ

LUI JUAN RAMÓN JIMÉNEZ



Ţi-e platoşa-ncheiată, prieten plin de vlagă,

spre-a-ncepe, mândru, lupta ce ţi-a sortit-o zeea?

Eşti sigur că-ţi rezistă-n metalul ei ideea

sub spada ridicată cu două mâini, sub ghioagă?



Există o plămadă de oameni care-ncheagă

din număr orfic viaţa; faci parte dintre-aceia?

Şi, ca Heracle-n luptă cu leul din Nemeia,

pe tigri beţi de sânge-i vânezi prin lumea-ntreagă?



Te-nduioşează-azuru-ntr-o noapte liniştită?

Asculţi al serii suflet, cu mintea risipită,

când dangătul de clopot prin aer îl vesteşte?



Îţi sună glas de taină în piept? Atunci urmează
cărările iubirii. Vei fi poet. În rază
te scaldă frumuseţea şi Domnul te-ocroteşte.
RUBÉN DARÍO

PE MARGINEA LUI QUEVEDO

OBSESIE

Din pântece la zdup ajuns-am, iată,
Iar de la zdup voi nimeri-n mormânt...

Nainte de-a te naşte şi după ce-ai murit
Să fii-n desăvârşire – de-a pururi ferecat:
În pântecele mamei, ca-ntr-un mormânt uitat,
Eşti beznă ocrotită. E locul multdorit.

De duşmani şi primejdii sunteţi atunci feriţi.
Ermetică, secretă, interioară stare,
Neprihănit loc unde e totu-n nemişcare.
Adâncuri  tenebroase: în  fericire, fiţi.

Dar s-a-ntrerupt această păzită vieţuire.
Prin naştere-i împinsă fiinţa-n aspru joc.
Deşi scăldată-n soare, viaţa-i nenoroc,
Nelinişte,-nchisoare, şi omu-i năruire.

Iar anii-s aşteptarea de-ntoarcere la pace,
Dorinţa de-a ajunge, la mult visatul punct
De calm. Aci-ngropat e tot zbuciumul defunct.
Probleme nu mai are, e orb acum şi tace.

Anevoios răgazu-i din pântecele sfânt
Şi până-n ceasul morţii, din leagăn la mormânt.
Să vină ora pură, izbăvitoare când
Se-ntrepătrunde mama cu fiul într-un gând.
JORGE GUILLÉN

ANTONIO MACHADO

ÎN ADEVĂR
Lui Oreste Macrì

Cu-ncetineli de visător hoinar
Îmbătrânit prematur,
Acel bărbat cutreieră cărări
De soare, colb ori lună.
Chip de înfrânt
Ce umple arhetipul?
Voinţă-având de-a fi bărbat senin
Mereu în ton cu înserarea lină
Vrea certitudini
De la rădăcina
Invulnerabilă a propriului său suflet.
E un miracol
Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,
Atât de simplu e şi-adevărat.
Destin fatal al unui om ales.
Un suflet vrea căldura altui suflet
Într-un contact mântuitor, fecund.
Justiţia întreagă, deocamdată,
E în cuvântul just,
De parcă-ar fi obiectul însuşi
Care-n viziunea lui de trecător

Ne e propus – cu el păşim pe drum –
Pe sine înfăţişându-se
Treptat poetul.

Jur-împrejurul siluetei lui hoinare
Fiinţele şi lumea lor
Se leagă, solidare,
Şi inima cu mintea-n unison,
Şi-atâtea aparenţe  
În ritmuri se transformă
De vers şi univers,
În ciuda lui Cain
Ce se transformă şi câştigă lupte.
Privirea vede clar, şi mâna vrea
Tovărăşie să găsească.
Trecutul – rădăcină visătoare –
A vizionarului privind spre revărsat de zori
O nouă zi curată
Pe-un nou tărâm.
JORGE GUILLÉN
SCRISOAREA LUI FIRDUSI CĂTRĂ ŞAHUL MAHMUD



 De-ţi baţi de mine joc, Alah ne-aude

Şi-n veci bătut de el vei fi, Mahmude!

Fiindcă porţi şi tu regescul semn

Şi stai pe-un tron de care eşti nedemn,

Credeai că nimeni nu se va-ncumete

Să-ţi fie-acuzator, ca să te-arete

Şi-n faţă să-ţi arunce-al său dispreţ?

Dar iată-mă că sunt aşa-ndrăzneţ!

De ce n-aş şi-ndrăzni să fiu atare?

Fiindc-aş fi prea mic, iar tu eşti mare?

Şi-aş fi un prost de rând şi-un geniu tu

Şi-un om cinstit şi nobil, iar eu nu?

Te-ascult, Mahmude, şi-ţi admir ştiinţa!

Toţii regii răi s-asamănă-n credinţa

C-ai lor supuşi o turmă sunt de robi,

Cu toţii orbi şi-asemeni de neghiobi.
Căci dac-ar fi altfel, nu se-nţelege
De ce-ar răbda orice le face-un rege.
Şi-aşa, credeai că, dacă-ţi sunt supus,
Eu n-am să văd cum sunt pe cruce pus
Şi, chiar văzând, eu n-o să am tăria
Să zbier, ca să-ţi arăt neomenia!
O, şah Mahmud, de m-ai crezut un miel,
Cumplit război avea-vei tu cu el,
Căci nu-s un miel fricos precum m-ai crede,
Ci leu flămând ce-n pripă să repede.
Şi n-ai ştiut ce furii-n mine sunt,
Ce suliţi port în sprintenu-mi cuvânt,
Ce fulger mi-e-n condei şi-aprins ce scapăr!
Ei, da! Tu m-ai lovit, iar eu mă apăr,
Şi-oricine vede clar că asta vreu
Şi-n cearta asta nu-s de vină eu,
Căci tu ai vrut să ai cu noi de furcă
Şi, dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă!

Mişeii-au îndrăznit a mă huli.
Că nu-s devot cu totul lui Ali,
Iar tu, un biet bătrîn, le dai crezare.
Dar iată, jur pe sceptrul tău, pe care
Mai bine-ar fi să-l schimbi într-un ciomag,
Mi-e drag profetul, cum şî-Ali mi-e drag;
Şi-oricât m-or fi hulind prigonitorii,
Pe-aceştia doi – şi demn, şi plini de glorii –
Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci.
Tu poţi să mă sugrumi ori să mă-neci,
Şi poţi să pui – cum cer şi sicofanţii –
Sub tălpi să mă strivească elefanţii:
Şi totuşi sfânt pe-Ali îl voi ţinea.
Oh, ce-ngrijat eşti de credinţa mea!
Dar, rogu-te, Mahmude, vezi de tine,
De-a ta credinţă şi de propriu-ţi bine,
Şi vezi să nu te-abaţi din drumul viu!
Căci mintea, cât-o ai în cap, ţi-o ştiu
Cât firul de nisip, dar nor ţi-e fumul
Şi-un biet ca tine lesne pierde drumul!
Căci dac-a mea credinţă vrei s-o pui
Cu-a ta-n cântar, atâta pot să-ţi spui,
Că ştie Dumnezeu şi-adună-n carte,
Scăzând oricui ce-ntâi şi-ntâi împarte.
Şi cred că-n faţa lui, când noi vom sta,
Cu-a mea credinţă eu – şi tu cu-a ta –
Eu, biet cum sunt, în faţă-i pot protege
Şi-o sută de patroni ca tine, rege!

Şi-acum declar solemn că eu, poetul,
În numele lui Mohamed profetul
Şi-al lui Ali, am scris al meu poem,
Dar nu pentru Mahmud, pe care-l chem
Şi-acum şi peste veci în judecată
Şi-Alah din cer ca pe-un hain să-l bată!
Cu-al meu poem, Mahmude, te mâdreşti:
Ci-n care chip părtaş la el tu eşti?
Câţi regi au azi şi-n veac de-acum fiinţă,
Aşa să aibă toţi întru ştiinţă:
Că nu-l cunosc pe-acest Mahmud, că eu
N-aştept să-mi dea Mahmuzii premiul meu.
Dar cine-i el să-şi bată-n faţă-mi pieptul?
Puţini sunt cei ce-au nume dat cu dreptul,
Dar nesfârşit de mulţi sunt proştii cari
Numiţi ne sunt de cei nemernici „mari";
Dar nume, dacă vrei, al meu e nume,
Căci nimeni n-a mai fost Firdusi-n lume!
Puterea lumii prea puţină fu
Să nască pe-un Firdusi pân-acu.
Ca stelele pe cer roiesc poeţii,
Mulţi buni, dar mulţi o pacoste-a vieţii,
Şi cântă tot ce ştiu prin univers.
Găseşti la unii şi putere-n vers,
Dar cei mai mult sunt triste roţi de moară –
Nu-i vulturul ce e, fiindcă zboară,
Căci zboară şi-un gâscan din gard în gard;
Şi nu-s aloe – orice tăciuni ce ard.
Asculte-aceşti poeţi şi vorbe crude,
Căci prea te faci de râs cu ei, Mahmude!

Eu mi-am clădit acest al meu poem
Din tot ce noi mai plin de glorie-avem
Şi-n grai, şi-n sunet, şi-n culoare:
Poem ce-i râu de raze scurs din soare.
Dar nu-s acestea care-l fac etern,
Ci-al artei simţ, prin care-avui să cern
Tot ce-am putut din basm şi cărţi alege –
Şi-al meu talent care-a putut să-nchege.
De fapte mari, de regi, de bătălii,
Cuprinde-o sută douăzeci de mii
De versuri cartea mea – şi-această carte
Istoria ţării în două ne-o desparte.
Eu vi-am cântat şi-amici, şi inimici,
Femei frumoase şi bărbaţi voinici
Şi cai, şi care, corturi de corăbii,
Şi scuturi, coifuri, paveze şi săbii,
Şi lănci, şi lanţuri, arcuri şi săgeţi –
Cât n-au cântat o miie de poeţi!
Câmpii şi văi, pustiuri şi păduri,
Şi munţi, şi ape, oraşe mari şi sate
Şi clocot ele mulţimi nenumărate
Cu vuiete de oşti, cu vai de guri
Şi tropot, freamăt, muget, şi-ntre ele
Şi zmei, şi gini, şi draci, şi duhuri rele
Şi regi cari-au făcut, de sânge uzi,
Cât nu vor face-o mie de Mahmuzi!
Am scos din cronici fapte şi istorii
Şi-am fost oglinda vecinicelor glorii.
Trecutul vechi, de praf acoperit,
Luceşte-acum, prin minte-ntinerit –
Iranul vechi, de mult făcut ruine,
Trăieşte-o viaţă-n veci, de-acum prin mine!

Acestea le-am făcut. Şi-aş vrea s-aud
Ce parte-ai tu la ele, şah Mahmud!
Vai, şah zgârcit! Eu ţi-am lăsat avere,
Ce-a pururi e tot ea şi-n veci nu piere.
Când fi-vei mort de mult şi când uitat
Va fi chiar faptul c-ai trăit şi-ai stat,
Atunci, departe-a vremii-ngrămădire
Prin mine va mai da de tine-o ştire;
Atunci de tine-atâta scris va sta:
Că eu, Firdusi, am scris pe vremea ta!
Nu tu mă vei purta prin timp ce vine,
Povară pe-al tău gât, ci eu pe tine!
Acum văd eu ce vinovat îţi sunt!...
Bătute de furtuni, de ploi şi vânt,
Cu timpul cad palatele regale
Şi zboară stol de lilieci prin sale,
Clocesc pe scumpe tronuri cucuvăi
Şi regi ajung paiangenii-n odăi,
Iar pe-unde vi-aţi plimbat mărirea seacă,
Şopârle şi guzgani au să petreacă!
Dar ce-am clădit eu, rege, pentru voi,
Nu-i turn ca să-l dărâme vânt şi ploi
Şi nici furtuni pe lumea toată vruna!
Afară, poate, de-ar veni furtuna
Ce-ntregul neam ni l-ar strivi-ntr-un fel,
Că n-ar mai rămânea nici praf din el,
Şi nici atunci! Mi-ar stinge, cred, cuvântul
Furtuna, numai, ce-ar strivi pământul!

Bătrân de-optzeei de ani, bolnav ce zac
Şi-acum aproape orb şi om sărac,
Eu totuşi ridicai şi-acea povară
La care şi-alţii-o mie se-ncercară
Şi n-au putut-o nici urni; dar eu
Cu drag am biruit şi-atâta greu.

Trăim în lipsă şi scriiam cu anii;
Plâgeau amicii şi râdeau duşmanii
Pe truda mea şi gândul meu semeţ,
Dar eu, acoperit de-al lor dispreţ,
Mi-am rupt, din nervi bucată de bucată,
Căci tu-mi promiseşi altfel de răsplată.
Uşor îţi este-a sta pe-un tron răpit,
Mâncând şi bând, pe perne tolănit;
Dar eu, şi zi şi noapte-n trudă mare,
Treizeci de ani muncii fără-ncetare
Să-ţi fac un monument – şi l-am făcut!
Iar tu, nărodul de noroc bătut,
În loc să-mi dai făgăduita parte,
Spre-a nu mai fi sărac şi mai departe
Şi-n pace să-mi petrec al vieţii rest,
Tu, şah Mahmud, în nobilul tău gest
Ţi-ai strâns la piept enorma ta avere
Şi plată tu mi-ai dat – un ol de bere!
Priviţi-l, veacuri! Şi vă fie-ndemn,
Poeţilor, de-a scrie pentr-un rege!
Acest lipsit de cinste şi de lege,
Ce nici de-un strop de apă nu e demn,
Îmi ia-n dispreţ puterea ce mi-e dată
De cel ce-ntregii lumi îi este tată,
De cel ce m-a ursit din veci să fiu
Firdusi-acel ce-acestea i le scriu!
Vai, tu, ciupercă de pe vârf de cracă!
Bătrânule neghiob, ce crezi, că dacă
Îţi puse-o soartă tristă mâna-n păr,
Eşti mare om şi rege-ntr-adevăr?
Dar soarta asta, care-orbeşte vine,
Putea nălţa – cum te-a nălţat pe tine –
Pe-oricare-un biet golan şi prost la fel
Şi chiar şi pe-un nărod şi mai mişel
De cum eşti tu – deşi-n mişelătate
Nu cred că ai vrun naş, nici măcar frate!

De-ar fi acest Mahmud născut din rob,
Pe-atât de darnic cât e de neghiob,
Iar mintea lui de nu i-ar sta-n picioare,
De mult el mi-ar fi dat regesc-onoare !
De-ar fi el nobil cât e de poltron,
Alături lui el m-ar fi pus pe tron,
Dar ce să ceri acelui ce nu ştie
Ce-i drept şi demn şi ce-i mărinimie?
Când ia, e sănătos, când dă-i bolnav,
Şi ce să ştie-altce un pui de sclav!
Un fiu de sclav nu-nvaţă maiestate,
Şi teama lui e numai că-l vei bate!
Şi când ridici din pulbere-un mişel
Şi-apoi aştepţi răsplată de la el,
E ca şi când ai creşte-n sân un şerpe
Şi-ai cere grâu din piatra stâncii sterpe,
Pe-un spine poţi să-l răsădeşti şi-n rai
Şi hrană, miere şi nectar să-i dai;
El tot ghimpos va fi-a pururi spine
Şi-amare boabe dând, dar nu smochine!
De cei ce vând parfum când eşti atins,
Tu-n haine prinzi mirosul lor distins;
Dar când te-ating acei ce vând cărbune,
Pe haine-un scrum de zgură ţi se pune.
Poţi face strâmbături din drepţi copaci,
Dar drepţi pe cei ce-s strâmbi nu poţi să-i faci.
Pe-un negru nici trei mări nu pot să-l spele,
Şi-un rău născut va face-a pururi rele.
Învaţ-acestea, rege drept şi bun,
Şi ia-le-n cap, căci ţie ţi le spun!
În versuri tari şi pline de mânie
De-aceea scriu ce-am scris, ca să se ştie,
Ca nu cumva să crezi că eu mă tem
De ura ta şi-al popilor blăstem;
Şi nu cumva să lase-acum şi-odată
Becisnicul tău nume, rege,-o pată
Pe-al meu poem; şi minte ca să-nveţi
Să nu-ţi mai faci distracţii din poeţi,
Bătându-ţi joc de ei ca azi de mine!
Căci vrunul dintre ei – mâhnit, vezi bine –
Îţi toarnă-n cap mânia-i de poet
Şi-ţi zvârle-n faţă-atare vrun pamflet,
Că zece mii de bivoli din rovine
Să n-aib-atât noroi pe ei, ca tine.
Şi teme-te de el! Că-n zi de-apoi,
Când sta-veţi la judeţul sfânt, voi doi –
Tu mândru şi neghiob privind profetul,
Dar blând privindu-l şi-umilit poetul,
Alah va zice îngerului său:
„Fă mare-abisul între bun şi rău!
Şi-n foc să-l arzi pe şah, că e de vină!
Dar du poetu-n vecinica lumină!"
GEORGE COŞBUC
 




LIONEL KEARNS

POETICĂ

E primejdios
să gândeşti într-un poem
şi cu-atât mai vârtos să visezi în el.

Noaptea cuvintele devin
prea mari pentru om
o ştiu

fiindcă mi-am încordat mădularele
în donchijoteşti încercări
spre-a le cuprinde.

Adu-ţi aminte
de freneticele temeri
ale viziunii din halba de bere
greşite calcule mioape
ale unor organe rudimentare

şi ale altor
fenomene
fireşti.

Poeme din buricele degetelor
mele necoapte ţâşnind

topuri de mărturie descântată
ce cad alandala
sub masa mea de lucru.

FORMA

„Luptând contra
limitelor pe care
forma le cere, poetul
crează tensiunea poetică.

Iată de ce totdeauna Harold
îşi înscrie poemele
pe vârful unui bold.

Savanţilor desigur
nimic mai mult nu le place
decât să aşeze poemele lui Harold
sub microscop

şi-s dispus a recunoaşte
că-n ultimul timp scormonit-am
eu însumi câteva
aşa cum se şi vede probabil
după cicatricele de pe braţ.

OMAGIU LUI MACHADO

Ia aminte, Şoferule!
Nu există nicio şosea.
Nu există decât sunetul
cauciucurilor în noapte.

Vezi tu, Şoferule,
tu-l stârneşti
arzându-l.

Da, să ştii că aşa e,
tu cu claxonul
şi cu farurile tale

străpungând întunericul
– adică drumul mare.

Nu te osteni însă,
Şoferule,
să te uiţi
în oglinda retrovizoare

deoarece e-un făgaş
al istovirii.

POEM FINAL

Prea-ngrozitor
şi gingaş
pentru cuvinte

Poemul acela anume
nu-l voi încredinţa niciodată
hârtiei

Iar tu mă-ntrebi
despre moarte

Cum de va cunoaşte
cineva poemul
când voi fi mort?

Şi-ţi spun
că trebuie să-l făurească
el însuşi.



ORFEU ÎN INFERN

Cortină de stâncă
Şi lacrimi de stei,
Frunze jilave într-o falie înaltă a cerului:
De la un capăt la celălalt draperiile
Trase de nişte mâini ţepene.

Veni atunci el, cu sfărâmata-i liră,
Înfăşurat în albastra hlamidă a unui rege.
Ochii lui priveau aidoma unor găuri tăiate într-un paravan.

De departe se auzea, vag, marea –
Din când în când, ca o frântură de cântec
Adusă de-o pală de vânt.

Prin somnul lui, în răstimpuri,
Dintre buzele pe jumătate deschise,
Ieşeau cuvintele speriate, încercând a spune
Povestea luminoasei sale nopţi
Şi a înaripatei sale zile,
Zborurile înalte ale gândului sub soare,
Deasupra insulelor de pe mări
Şi deasupra tuturor deşerturilor, pajiştilor şi cîmpurilor
Acelei tulburătoare ţări străine.

El doarme cu sfărâmata-i liră în mâini,
Iar în jurul somnului său sunt trase
Draperiile ţepene, lacrimile şi frunzele jilave,
Rece cortină de stâncă, ascunzând cerul fără fund.

DAVID GASCOYGNE
                                 
LUI SHAKESPEARE

Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt,
Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt?
Sau cere-se ca moaştele-i să stea
Sub piramida care-mpunge-n stea?
Moştenitor al faimei, te îmbie
Asemenea plăpândă mărturie?
Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare
Statuia ta mereu dăinuitoare?
În ciuda artei cea cu trudnic pas
Curg stihurile tale, şi popas
În inimi face delficul tău vers
Din cartea ta cu slova de neşters.
Lăsându-ne de fantezie goi,
Ne faci de marmur'stane tu pe noi;
Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă,
Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.
JOHN MILTON
LUI FEDERICO GARCÍA LORCA

Şi tu de-asemeni Federico
în singurătatea
nopţii metropolitane
plângeai sângele porumbiţelor,
zdrobirea rozelor încătuşate;
plângeai neispăşita vină
de a fi plămădit din carne.

De-a lungul liniilor ferate
unde doar lama trenurilor de noapte
tăia pe viu cimenturi disperate,
desfăcând bobocii
realităţilor de neînchipuit
oraşul ascunde matadorii
în timp ce-mpătimiţii de televizor
dorm somnul nevinovăţiei
cu conştiinţa spălată
de spumele detergenţilor
şi mizericordioase anestezii de suflet
sau mizericordioase desfătări fac
cu putinţă delegaţilor noştri
celor necontaminaţi de pietate
împlântarea cuţitului
şi sfâşierea cărnii.
Niciun alb de iasomie
sângele lui Ignazio nu poate să acopere
şi nici pe cel de găină.
Coerenţă şi îndurare,
ochii strâmbi ai îngerului rebel
sfâşiat de călăul iubirii
pentru-a ispăşi păcatul
de-a-nvinui pe Domnul.
TERESA MARIA MORIGLIONI DRĂGAN


Publicat de la
Etichete: