LEONIDA LARI, LIRA MEA FULGERÂNDĂ

LEONIDA LARI

(26 octombrie 1949, Bursuceni – 11 decembrie 2011, Chişinău)

LIRA MEA FULGERÂNDĂ

OPERA POETICĂ

1. Piaţa Diolei (1974)

2. Mitul trandafirului (1985)

3. Scoica solară (1987)

4. Dulcele foc (1991)

5. Lira şi păianjenul (1991)

6. Al nouălea val (1993)

7. Epifanii (1994)

8. Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995)

9. Lunaria (1995)

10. Între îngeri şi demoni (1998)

11. Avatar (1999)

12. Învingătoarele spaţii (1999)

13. Infinitul de aur (2001)

14. Răstignirea porumbeilor (2003)

◊◊◊

   „Leonida Lari îşi procură un fantastic benign, de speţa celui inclus şi în folclorul autohton, şi o face aproximativ la modul în care copiii îşi făuresc spaţii privilegiate cerând mamelor să le povestească basme sau, unii, imaginând ei înşişi experienţe şi aventuri ce implică doar supradimensionarea şi potenţarea componentelor realului, şi nu instalarea undeva cu totul în afara lui.”

DUMITRU MICU

Din „ISTORIA LITERATURII ROMÂNE” (2000)

◊◊◊

  „Ceea ce te câştigă în poezia acestei mari poetese a nea­mului nostru este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă; suflul ritual, bătaia inimii ce reuşeşte  să topească gheţurile din jur şi să înceapă primă­vara în sufletul ce-o ascultă. Nu ceea ce spune străbate mai întâi inima, ci melosul, ar­doarea de-a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima, cum ar spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gândul o urmează. Leonida Lari face parte dintr-o generaţie ce i-a dat pe Grigore Vieru, Nicolac Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Hădârcă, Liviu Damian, Gheorghe Vodă şi alţii, apoi generaţia lui Valeriu Matei. Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală; ceea ce te câştigă, auzind-o mai ales rostită de către această excepţională prezenţă a cuvântului, este darul verbului ce se lasă cuprins în chip tainic de către cei ce se apro­pie de el cu evlavia cuvenită şi îi desfoliază înţelesurile mai din aproape. Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte şi se în­cheagă opera de până acum a Leonidei Lari pare a fi cuprinsă în aceste patru versuri: «Numai cu moartea nu pot să vorbesc / Căci stă aşa precum un hoţ la pândă / Oare sc află-n graiul omenesc / Acel cuvânt care ar face-o blândă?»”

IOAN ALEXANDRU

Din „LEONIDA LARI, DULCELE FOC” (1989)

◊◊◊

  „Ieşirea din graniţele subiectivităţii devoratoare se transformă în instanţă morală pentru a condamna macularea, indolenţa şi apatia, indi­ferentismul şi compromisul politic, social şi moral. Omenescul şi uma­nismul acestor poeme — ce se adresează cel mai adesea fără sofisticare, doar rareori înălţând o arhitectură romantică încărcată  de simboluri, aproapelui, omului de alături, cutremurat de aceleaşi întrebări şi deziluzii – constituie dovezi ale energiei pe care o posedă Leonida Lari – o ener­gic de excepţie şi o persuasiune de excepţie – proclamată în tulbură­toarea sentinţă Sunt om şi sunt puternic.” (...) Focul din sufletul poetei, din ochii ei care ard ca două cratere ale contemplării, e rând pe rând dor şi dragoste, aprigă dăruire şi pierdere de sine, nesomn şi vigilitate, nelipsit de avatarurile viforoase, aprige şi impenitente ale lucidităţii. Străină de visurile mici, de reveria rece şi goală, obsedată de timpul ce se scurge neînduplecat, adâncind reversi­bilitatea trăirilor, poeta evoluează în ultimii ani către o poezie a tribunei, în care puterea cuvântului depăşeşte locul din carte pentru a deveni reperul moral şi politic pentru comunitatea căreia i se adresează. Leonida Lari mai îmbrăţişează o idee care l-a urmărit pe Eminescu, atunci când nota pe o filă din caietele sale o etimologie uitată a cuvântului, care-ar veni de la conventus, însemnând „adunare de oameni". Lider  politic şi de spirit alături de Grigore Vieru, Ion Druţă, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Leonida Lari a participat la marile adunări populare ce au avut loc la Chişinău, Străşeni, Drochia, Nisporeni şi la Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989, unde au fost aproape un milion de oa­meni.”

DOINA URICARIU

Din „FOCUL DIN SUFLET ŞI CEL DIN ISTORIE” (1991)

◊◊◊  

   „Foarte rar se întâmplă ca poezia unui autor să se confunde atât de mult cu viaţa sa, iar viaţa să-i devină poezie într-un grad atât de înalt, ca în cazul Leonidei Lari, un nume de pe acum mare şi luminos. Poeta este expresia minunată a unei largi tradiţii: pătimire, trăire, contopire cu bulgărele de pământ pe care s-a născut, disperarea acestuia, năzuinţa şi chiar împlinirea-i... Ceea ce frapează în această poezie este sunetul intim devenit, în mod paradoxal, ecoul unui cor. Îmi verific încă o dată o mai veche convingere: cu cât poetul e mai adevărat şi-şi traduce mai exact simţirile, cu atât devine mai emblematic. Leonida Lari a scris cu  propria-i viaţă, cu datul unui neam care îşi găseşte în ea intrumentul, cântecul şi ecoul: «Mi se întâmplă tot ce-am scris cândva, / Că-a fost de dor, de risc, de disperare, / Tot trece de pe foi în viaţa mea / Neaşteptat şi fără întrebare. // E un pericol, ştiu, să mai cuvânt. / E ca şi cum cu-o daltă nevăzută / Sculpta-mi-aş drumul soartei pe pământ / Şi-aş fi de poezia mea născută...». Aş semnala neobişnuita energie prinsă  în cuvinte suave, dar oţelite cu sufletul şi, prin aceasta, modul particular prin care graiul în care se exprimă devine executorul testamentar al unei existenţe încercate şi unei simţiri descătuşate. Crăiasă blândă, dar în acelaşi timp neîndurătoare, ea stăpâneşte în mod spontan peste metafora de mare forţă, peste fericite împerecheri de cuvinte, care pot face gloria oricărui mare poet...”

MARIN SORESCU

 „STĂPÂNĂ  PESTE  METAFORĂ” (1992)

RUGĂ DE TOTDEAUNA

Trădările se-acoperă cu timp

Şi rănile se-acoperă cu sare...

Nu-ţi cer, o, Doamne, peste creştet nimb,

Dar nu mă vreau nici chiar mâncat de cioare.

Îţi cer un vânt blajin, un acatist

Care să mă mai cureţe de lume

Şi ochii lui privind prelung şi trist

Şi încă mai ţinându-mă de hume.

Îţi cer o ploaie caldă şi un dor

Care să mă ferească de asprime

Şi versul meu curgând văluitor

Şi încă mai legându-l de-nălţime.

CĂTRE COPACI ŞI FLORI

Ţi-e trist fără fructe, copacule, întomantule,

lasă-ne spre fructul meu roşu din piept,

spre mine lasă-te, însinguratule,

căci pe nimeni n-aştept.

Mă vă părăsi şi pe mine sângele-odată,

neaşteptat de înţelegător şi docil,

când eu surâde-voi iluminată,

colindată de-un sânge subtil.

Şi ţie, floare, ţi-e trist fără-albine,

şi ţie, iarbă, ţi-e greu fără furnici,

lăsaţi-vă, rezemaţi-vă toate de mine,

cât mai sunt pe aici.

Lăsaţi-vă, rezemaţi-vă, când n-aveţi putere,

eu ştiu ce înseamnă golul acel

de-a nu afla un braţ la durere

să te reazemi de el.

Am să vă apăr cu mine de gerul nămeţilor,

de piatra mult prea grăbitelor ploi,

ci doar trecerea mea către-o viaţă a vieţilor

apăraţi-o cu voi.

PEDEAPSĂ

Trec nourii ca nişte turme-n visare

Şi duce-m-aş pe urma lor –

C-un vers ai putea să mă-nlănţui mai tare

Decât cu-o privire de dor.

În tot ce se-ntâmplă în văile firii

De-auzul din mine mă tem,

Iubită de muze, şi clipa iubirii

Îmi este aproape-un blestem.

Mă fură, mă leagă cuvinte durute –

De ce oare-aşa m-am născut? –

C-un vers ai putea să-mi iei capul mai iute

Decât c-un aprig sărut.

CERC

Mi se întâmplă tot ce-am scris cândva

C-a fost de dor, de risc, de disperare, –

Tot trece de pe foi în viaţa mea

Neaşteptat şi fără întrebare.

E un pericol, ştiu, să mai cuvânt,

E ca şi cum cu-o daltă nevăzută

Sculpta-mi-aş drumul soartei pe pământ

Şi-aş fi de poezia mea născută.

Mi-e greu să-ndur acest blestem frumos,

Mi-e tot mai greu cu fiece trăire,

Ci-ajunsă sunt de cântec şi în os,

Şi pieptul meu ia forma unei lire.

Până şi tu, ce ieri ai fost doar vers,

Azi îmi apari în faţă şi mi-e teamă;

Din ce-a fost scris – nu e nimic de şters

Şi scris a fost să-mi fii tăiş de lamă.

CANON

Pentru că m-am dezlegat de voinţa de a fi

Şi îmi e dată o stare mai mult suferindă,

Pentru că soarta, oricum, nu îmi va pregăti

Vreo potecă mai blândă.

Pentru că nu mă mai ţin de pământ nici c-un pai

Şi nu mă paşte nici o bucurie lumească,

Fie ca eu să primesc ca pe-o veste din rai

Mâna ce-o să lovească.

Pentru că vă iubesc mai presus de-orice chin

Şi nu aştept nici un semn cât de mic de-amintire,

Fie ca dulce să-mi pară şi-amarul venin

Ce-mi turnaţi în sorbire.

Plânsă, lovită, cu sângele grav otrăvit,

Din poartă-n poartă să trec precum o resemnare,

Şi niciodată, oricât m-aş simţi de cumplit,

Să nu vreau răzbunare.

SACRIFICIUL PĂSTORULUI MIORITIC

Surd pământul sub paşii cuiva.

Şi mioara alături e trează.

Ca ştiind că nu voi mai cânta,

Un păianjen în fluier se-aşază.

Pot să fug, pot cu ei să mă bat,

Orice-aş vrea, dar ceva nu mă lasă,

Prin răbdare, prevăd, îmi e dat

Să cuprind pe a lumii mireasă.

Iat-o, albă, prin lunci, pe colnici

Calcă-n drum şi minciuna, şi ura,

E aproape de-acum, e aici,

Cu sărutul mi-mpurpură gura.

RUGĂ DE IARNĂ

Ca apa mai trecătoare

pe şesul acest pământesc,

o, soarta, pe cel ce te are

îngăduie-mi să-l iubesc.

Şi mai lunecoasă ca norul,

şi mai de neprins ca un foc,

pe unde îmi calcă piciorul

ţărâna se strânge la loc.

Ce zic, unde merg, cine ştie

ce morţi de pe-acum mă privesc, –

o, moarte, pe cel drag şi ţie

îngăduie-mi să-l iubesc.

Îngăduie-mi azi cu-nserarea

să ard pentru ultimul cânt,

că viaţa îmi e ca ninsoarea –

am fost şi de-acum nu mai sunt.

S-apară o pajişte verde

în albul străin, nefiresc,

o, Doamne, pe cel ce mă pierde

îngăduie-mi să-l iubesc.

EURIDICE

Iubite, iubite, iubite,

De una aman îmi e teamă:

Că urmele-mi n-or fi găsite

Nici chiar în pădurea de-aramă.

La ce-ai zăbovit în vâlcele

Sau vremea crezuşi să se-ndure? –

Ah, nu mai sunt urmele mele

Nici în argintia pădure.

Aud cum alergi pe-ntrecute,

Cum plaur străbaţi după plaur,

Dar urmele mele-s pierdute

De-acum şi-n pădurea de aur.

De-acum sub ţărâni le abate

Şi-un zgomot cumplit parcă vine, –

E semn că pădurile toate

Căzut-au vuind peste mine.

 

DESTINUL IUBITORILOR DE NEAM

Fratelui Grigore

E Paştele Blajinilor, Grigore,
Un Paşte ca şi tine de blajin,
Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore
Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.

Cât de frumoasă-i astă primavară
Şi o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viaţa mi se-mpraştie fugară –
În lume e străin orice poet.

Străini suntem şi noi ce nu o dată
Am apărat românii de străini,
Şi-acum ni se întoarce drept rasplată
Înjurătura fraţilor români.

Ne urlă dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Şi din maşini aprinse am tâşnit.

Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,
Când hăituiţi şi ierni, şi primăveri,
N-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei ţări?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavoleşti,
La Chişinău, noi – calul de bătaie
Şi iarăşi noi bătuţi – la Bucureşti?

Păi, iese, frate, iese la-ndemâna
Unor vânduţi, uitaţi de Dumnezeu,
Se pare, ne lucrează-aceeaşi mână
La Bucureşti, ca şi la Chişinău.

Aceeaşi mâna şi pe-aceleaşi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internaţionale
Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Paştele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,
Cât de frumoasă-i primavara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,
Făcuţi, precum mulţimea, mototol,
Dar câte ori văzut-am moartea-n faţă,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de apărare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aură, o stare,
De parca salvatoare de idei.

...Ard lumânari de Paşte pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea naţiunii noastre
Trimisă-n luptă fără armament.

Trimişi într-un război de mântuială,
Ce n-avu sens să fie declansat,
Sângele nevărsat în capitală
La margine de Nistru s-a vărsat.

 

Frate Grigore, mi se face pară
În suflet şi mă ia un foc buiac,
Pe când mureau băieţii pentru ţară,
Ţarii trăgeau la vodcă şi la coniac.

Şi mai râdeau, şi mai făceau şi bancuri,
Având de gardă câte-un ienicer,
Când oase de copii trosneau sub tancuri, 
Când sângele striga până la cer!

Mi s-a scârbit de-aceasta lume, frate, 
Deşi de sus e-al apărării cerc,
Unii se luptă pentru libertate,
Iar alţii pentru-un ieftin feerverc.

E paştele Blajinilor, Grigore,
Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am –
Şi nu trăim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.

 

PLOAIE ŞI SÂNGE

Fratelui Nicolae

 

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mai ales acea cu stropii mari,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie
Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari.

Încă din anii studenţiei, frate,
S-a înţeles că noi suntem români,
Şi pe-unii ne-au mâncat la facultate,
Şi pe-alţii ne-au împins din ea la stâni.

Ce ne-a ţinut în astă vitregie
A unei vieţi de-ostateci neangajanţi,
Poate doar firul sfânt de poezie,
Ce ne elibera sub ocupanţi.

Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe
Oraşe, sate, somnul meu şi-al tău,
Dar spiritul, când dat-au să-l ocupe
S-au poticnit de însuşi Dumnezeu.

Aici le-a fost hotarul de-ncercare
Şi dat-au înapoi cu pas mişel,
Căci Dumnezeu limbi face şi popoare,
Şi iarăşi le desface numai El.

Dar cum călăul jertfa şi-o vânează
Până n-o vede-ntinsă-n ţintirim,
Ei iar se-ntorc la deşucheata frază
Că moldoveni şi nu români ne ştim.

Cum de mai pot să răstignească plânsul
Celor trimişi în stepele ruseşti,
Românilor, smulşi de pe tot cuprinsul,
Cuprinzătoarei Patrii Româneşti.

Uite că pot, pentru un blid de linte,
Ei, cică-s alţii, ruşi, americani,
Dar nu români şi nu le dă prin minte,
C-a se nega înseamnă-a fi satani.

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mie-mi place ploaia s-o ascult,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie,
O ploaie aşteptată de demult.

De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-o rană,
De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-un dor,
Vai, sârma de pe Prut e-acea coroană
Pusă pe-un cap de neam nemuritor!

Precum pe capul lui Cristos odată...
Curg dungile de sânge peste frunţi,
Ştiu că îţi place ploaia cea maşcată,
Deocamdată-avem doar stropi mărunţi.

Mărunţi de tot şi sângele – şiroaie
Mai mult chiar decât apa ar ţâşni,
Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi cea cu stropi maşcaţi curând va fi.

Va fi când răbufni-vor toţi odată,
Răniţi, scuipaţi, înfometaţi şi goi,
Va fi o ploaie rară, minunată,
Chiar şi cu KGB-ul după noi!

Şi în cea ploaie rară, Nicolae,
Cu stropii mari ca ochii noştri-amari,
Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie,
Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari.

 

TESTAMENT

Fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sunt –
Un grav refuz la patimi trecătoare,
Pentru cei ordinari de pe pământ
Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară,
Dar cum iubirea e din cer un dar,
Mă-nvinge astă verde primavară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere,
Iar eu mă duc, precum se duse Lot,
Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,
În urmă-mi sarea arde orice stare,
În urmă-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,
Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea
E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,
Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,
Merg către-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primavară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gândire, de candoare,
Merg către-un mort mai viu ca orice viu
Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămâi cu bine, lume, şi rămâi
Cu o enormă, groaznică ruşine,
Că de la ziua ta, din cea dintâi,
Poeţii nu avură loc în tine.

Rămâi şi tu, biet trăitor sub vremi,
Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,
Ce primăvară, Doamne, de te temi
Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cântat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.