Arthur Rimbaud: O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!

ARTHUR RIMBAUD

(20 octombrie 1854 - 10 noiembrie 1891)

„Lirica modernă a devenit o activitate rece, 
lucidă; la fel şi reflecţia asupra ei. 
 Aprecierea ei constituie acum un proces 
de expertiză tehnică.  Cu toate acestea a rămas vie
 conştiinţa că lirica e un mister, o zonă limitrofă, 

 cucerită în confruntarea cu aproape inexprimabilul,
 un miracol şi o putere. Dar puterea ei e studiată 
ca o explozie, declanşată experimental, a unor forţe 
parcă nucleare ale cuvântului; iar limbajul ei misterios 
 ca rezultatul surprinzător al unor combinaţii chimice 
inedite. Poetul devine un aventurier în teorii lingvistice
 încă neexplorate.  Dar pentru acestea e echipat 
cu instrumentele de măsură ale conceptelor sale,  
 care-i permit să se controleze pe sine însuşi în orice moment 
şi îl asigură împotriva unui atac prin surprindere 
al sentimentului banal. Fascinaţia 
pe care o poate produce poemul modern e înfrânată 
cu bărbăţie. Şi peste disonanţele şi obscurităţile 
ei domneşte Apollon, conştiinţa lucidă.  
Emoţia inspiratoare, ca unică legitimare  

a calităţii poetice, şi-a pierdut din prestigiu 
încă de la începutul  secolului al XIX-lea.”

HUGO FRIEDRICH, 

STRUCTURA LIRICII MODERNE

,,Poezia lui Rimbaud o putem înţelege,
 în primul rând, ca realizare a anticipărilor 
teoretice schiţate de Baudelaire. 

Dar ea prezintă o imagine total schimbată. 
Tensiunile nerezolvate, dar ordonate şi exprimate
 în formă severă, din Les Fleurs du Mal devin
 aici disonanţe absolute. Temele 

care nu se mai acordează decât uneori, 
în mod vag intuitiv, prezintă un număr excesiv 
de rupturi şi sunt dispuse de obicei într-o dezordine 
confuză. Nucleul acestei poezii aproape că nu mai are
 caracter tematic, ci e o emoţie clocotitoare. 

După 1871 nu mai produce structuri de sens inteligibile, 

ci fragmente, liniamente frânte, imagini ireale, 
deşi cu pregnanţă sensorială – iar toate acestea 
într-o manieră care face ca haosul să vibreze
 în acea unitate, pentru a cărei transpunere în limbaj el 
a fost necesar: în unitatea unei sonorităţi superioare 
oricărui sens, parcurgând toată gama 

de discordanţe şi eufonii. Actul liric evoluează 
tot mai mult de la exprimarea unui conţinut 
la o viziune dictatorială şi, odată cu aceasta, 
la o tehnică neobişnuită de exprimare. 
Această tehnică nici nu e nevoie să stea 
în sfărâmarea ordinilor sintactice; lucru 
care la eruptivul Rimbaud se întâmplă destul

de rar, pe când, în mod ciudat, e cu atât mai 
frecvent la liniştitul Mallarmé. Rimbaud 
se mulţumeşte să comprime conţinuturile 
haotice în propoziţii simplificate până la primitivitate.”

HUGO FRIEDRICH, 
STRUCTURA LIRICII MODERNE

,,Măreţia lui Rimbaud este de a fi transpus haosul 
– pe care, eşuând în faţa «necunoscutului», l-a evocat 
pentru a-i ţine locul –  într-un limbaj de o perfecţiune misterioasă 
şi de a-l fi dominat artistic. Ca şi Baudelaire, 
a luat asupra sa, neînduplecat şi cu previziunea viitorului, «brutala luptă spirituală», despre care el însuşi a vorbit
 şi care a fost destinul secolului său. Când a ajuns la limita 
unde poezia sa, după ce deformase lumea şi propriul eu, 
începea să se distrugă pe sine, a avut, la vârsta 

de numai nouăsprezece ani, destul caracter pentru a alege tăcerea. 
Această tăcere e un act al însăşi existenţei sale 
poetice. Ceea ce înainte fusese extremă libertate
 în poezie, devenea eliberare de poezie.”

HUGO FRIEDRICH, 
STRUCTURA LIRICII MODERNE

 

O, ANOTIMPURI, O, CASTELE! 

O, anotimpuri, o, castele,

Ce suflet n-are şi părţi rele?

O, anotimpuri, o, castele!

Al fericirii magic tom

L-am studiat, ca orice om.

Trăiască Ea, de câte ori

Cocoşul galic cântă-n zori.

Dar n-o voi mai dori, căci Ea

Şi-a luat în seamă viaţa mea.

Această vrajă s-a-ntrupat

Şi-orice efort l-a spulberat.

Ce noimă are-al meu cuvânt,

De zboară prefăcut în vânt?

O, anotimpuri, o, castele!

Ô saisons, ô châteaux

Ô saisons, ô châteaux,
Quelle âme est sans défauts ?

Ô saisons, ô châteaux,

J'ai fait la magique étude
Du Bonheur, que nul n'élude.

Ô vive lui, chaque fois
Que chante son coq gaulois.

Mais ! je n'aurai plus d'envie,
Il s'est chargé de ma vie.

Ce Charme ! il prit âme et corps,
Et dispersa tous efforts.

Que comprendre à ma parole ?
Il fait qu'elle fuie et vole !

Ô saisons, ô châteaux !

[ Et, si le malheur m'entraîne,
Sa disgrâce m'est certaine.

Il faut que son dédain, las !
Me livre au plus prompt trépas !

- Ô Saisons, ô Châteaux !
Quelle âme est sans défauts ?

CÂNTECUL CELUI MAI ÎNALT TURN 

Trândavă juneţă, 

Roabă orişicui,

Din delicateţă

Viaţa mi-o pierdui.

O, să vină-o zi

Când ne vom iubi!

Mi-au spus: lasă baltă

Totul, şi te du!

Bucuria-naltă

S-a sfârşit de-acu̕ !

Nimic nu-i stea-n cale

Sihăstririi tale!

Rabd de-atâta vreme,

Că am şi uitat;

Necazuri şi temeri

În cer au zburat.

O sete scârboasă

Vinele-mi apasă.

La fel şi-o livadă,

Uitării de-o dai,

Cade iute pradă

Pirului ­– un rai

Bântuit de sute

De muşte limbute!

Inima, sărmana,

Văduvită iar,

Are doar icoana

Preacuratei, dar

Cin̕ se roagă, oare,

Sfintei Născătoare?

Trândavă juneţă,

Roabă orişicui,

Din delicateţă

Viaţa mi-o pierdui.

O, să vină-o zi

Când ne vom iubi!

Chanson de la plus haute tour

Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J'ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s'éprennent.

Je me suis dit : laisse,
Et qu'on ne te voie :
Et sans la promesse
De plus hautes joies.
Que rien ne t'arrête,
Auguste retraite.

J'ai tant fait patience
Qu'à jamais j'oublie ;
Craintes et souffrances
Aux cieux sont parties.
Et la soif malsaine
Obscurcit mes veines.

Ainsi la prairie
A l'oubli livrée,
Grandie, et fleurie
D'encens et d'ivraies
Au bourdon farouche
De cent sales mouches.

Ah ! Mille veuvages
De la si pauvre âme
Qui n'a que l'image
De la Notre-Dame !
Est-ce que l'on prie
La Vierge Marie ?

Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J'ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s'éprennent !

ÎNCHEIERE

Porumbeilor care tremură în câmp, printre pomi,

Vânatului care, către noapte, aleargă în cete,

Jivinelor apei, dobitoacelor supuse de om

Şi ultimilor fluturi, – chiar şi lor le e sete!

Dar să te topeşti unde se topeşte, stingher, acest nor

– O, blagoslovit de atâta răcoare! –

Şi să­-ţi dai duhul în viorelele astea, ale căror zori

Împovărează aceste păduri seculare?

SENZAŢIE

În seri de vară-albastră, porni-voi pe cărare,

Călcând firave ierburi, de grâne ciugulit;

Visând, cu glezna prinsă de proaspăta răcoare,

În mers să-mi scalde vântul, vreau, capul dezgolit!

Nu voi rosti o vorbă, nimic nu voi gândi,  

Ci-mi va urca în suflet iubirea nesfârşită;

Departe, mai departe, ţigan, voi rătăci

Voios, cu Firea-alături, precum cu o iubită!...

Sensation

Par les soirs bleus d'été, j'irai dans les sentiers,
Picoté par les blés, fouler l'herbe menue,
Rêveur, j'en sentirai la fraîcheur à mes pieds.
Je laisserai le vent baigner ma tête nue.

Je ne parlerai pas, je ne penserai rien:
Mais l'amour infini me montera dans l'âme,
Et j'irais loin, bien loin, comme un bohémien,
Par la nature, heureux comme avec une femme.
 

BOEMA MEA

(Fantezie)

Porneam, vârându-mi pumnul în buzunarul rupt,

Şi însuşi pardesiul părându-mi ideal. 

Sub ceru’nalt, o, muză, ţi-eram supus feal;

O, ce iubiri, ce mândre, în visu-mi întrerupt!...

Nădragii ultimi, bieţii, vai, găuriţi erau!

— Şi, visător de-o şchioapă, ce rime pe cărare

Înşiruiam, în mersu-mi spre hanul Caru-Mare!

Şi-n cer atâtea stele cu foşnet îmi şopteau!

Cum le-ascultam, gingaşe... pe margine de cale

Mă aşezam; pe frunte-mi se prelingeau agale

Stropi, rouă, dând putere precum un vin vrăjit;

Ori, rimele cu bezna mi le-mpleteam fantastic;

Şi din pantofii - lire - răniţi, un fir elastic

Trăgeam, ţinând piciorul de pieptul meu lipit.

Ma bohème

(Fantaisie)

Je m'en allais, les poings dans mes poches crevées;

Mon paletot soudain devenait idéal;

J'allais sous le ciel, Muse, et j'étais ton féal;

Oh! là là! que d'amours splendides j'ai rêvées!

Mon unique culotte avait un large trou.

Petit-Poucet rêveur, j'égrenais dans ma course

Des rimes. Mon auberge était à la Grande-Ourse.

Mes étoiles au ciel avaient un doux frou-frou

Et je les écoutais, assis au bord des routes,

Ces bons soirs de septembre où je sentais des gouttes

De rosée à mon front, comme un vin de vigueur;

Où, rimant au milieu des ombres fantastiques,

Comme des lyres, je tirais les élastiques

De mes souliers blessés, un pied près de mon coeur!
 

CORABIA BEATĂ

Pe Fluviile calme cum lunecam la vale,

N-am mai simţit că-s dusă de edecarii mei:

Piei Roşii, ţintuindu-i, cu trupurile goale

De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezeşti bumbacuri,

Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.

Când edecarii-aceia au amuţit, pe veacuri,

Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem, iarna, mai surdă ca un creier

De ţânc, am dat năvală prin mâniosul val.

Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,

N-au cunoscut un iureş atât de triumfal.

Furtunile-mi sfinţiră treziile marine.

Mai slobodă ca dopul, pe ape-am dănţuit

— Şi zice-se că ele doar leşuri duc, haìne —

Vreo zece nopţi, şi farul neghiob nu mi-a lipsit!

Curata undă verde, mai dulce decât pare

Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat

De vărsături şi pete de vin; zvârlind în mare

Şi ancora şi cârma, în voie m-a lăsat.

Eu în Poemul Mării mă scald de-atunci — suavă

Licoare lactescentă cu irizări de sori,

Ce soarbe-azurul verde, în care — pală navă —

Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori —

Şi-n care, dând culoare sălciilor seninuri —

Deliruri şi cadenţe ascunse-n străluciri,

Mai largi decât ni-i lira, mai tari ca orice vinuri,

Fac să dospească fierea roşieticei iubiri!

Ştiu bolţile ce crapă sub fulgerele dese,

Ştiu trombele, şi seara, şi zorii plini de-avânt —

Popor de porumbiţe — şi am văzut adese

Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ!

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge

Iluminează cheaguri prelungi şi viorii —

Cum draperia mării, foşnind, sub zări îşi strânge

Talazurile — ai spune eroi de tragedii!

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite —

Săruturi care urcă în ochii mării, şui —

Mişcarea unor seve în veci neauzite,

Şi veghile din fosfor, albastre şi gălbui.

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă —

Ca nişte vaci zălude izbind în stânci, avan —

Fără-a visa că talpa Madonelor, din urmă

E-n stare să împingă puhavul ocean!

Am dat peste Floride fantastice, în care

Erau ochi de pantere cu piei de om, şi flori!

Şi peste curcubee întinse pe sub mare

Ca hăţuri pentru turma verzuielor vâltori!

Văzut-am bălţi dospinde — năvoade uriaşe

În care putrezeşte câte-un Leviatan,

Rostogoliri de ape prin paşnice făgaşe,

Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian!

Gheţari, bolţi de jăratec, sori de argint şi aur,

Şi sidefii talazuri — epave-n brune mări,

În care, roşi de pureci, se prăbuşesc balauri

Din arbori strâmbi, cu negre parfumuri în spinări!

Aş fi dorit să vadă copiii-această lume

A undei — peştii-aceia de aur, cântători.

Simţeam că-s legănată de înflorite spume,

Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone şi Poli, purtam pe buze

Suspinul mării, — balsam pentru-ostenitu-mi trunchi

Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze —

Şi-nmărmuream, femeie căzută în genunchi...

Aproape ca un òstrov podit cu găinaţuri

De paseri cârcotaşe, cu ochi bălai, pluteam

Până simţeam că-n plasa de-otgoane şi de laţuri

Coboară înecaţii, de-a-ndoaselea!... Eram

Corabie pierdută sub părul mării,-mpinsă

De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu

Nici de-ale Hansei pânze n-aş fi putut fi prinsă;

Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, slobodă odraslă a fumului şi-a ceţii.

Ce sfredeleam chiar cerul, roşcat precum un zid

Ce poartă — hrană dulce, visată de poeţii

Blajini — licheni de soare şi muci de-azur limpid —

Eu, scândură năucă, smălţată cu planete

Electrice, şi trasă de hipocampi, pe când

Se prăvăleau, izbite de iulie cu sete,

Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând —

Eu, ce simţeam, la cincizeci de leghe depărtare,

Maelstroamele şi chiţii gemând în rut, perechi —

Eu, de albastre-ntinsuri eternă torcătoare,

Duc dorul Europei cu parapete vechi!

Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri

Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:

— O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,

Ţi-s nopţile acestea, loc de surghiun şi vis?

Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâşietori sunt zorii.

Amară-i orice lună, şi orice soare-i crunt:

M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.

O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă

Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfinţit

Un trist copil, pe vine ciucit, împinge-o barcă

Plăpândă ca un flutur de mai, abia ivit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri,

Menite cărăuşii bumbacului să fiţi,

Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri.

Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliţi!

Le bateau ivre

Comme je descendais des Fleuves impassibles,

Je ne me sentis plus guidé par les haleurs:

Des Peaux-Rouges criards les avaient pris pour cibles,

Les ayant cloués nus aux poteaux de couleurs.

J'étais insoucieux de tous les équipages,

Porteur de blés flamands ou de cotons anglais.

Quand avec mes haleurs ont fini ces tapages,

Les Fleuves m'ont laissé descendre où je voulais.

Dans les clapotements furieux des marées,

Moi, l'autre hiver, plus sourd que les cerveaux d'enfants,

Je courus ! Et les Péninsules démarrées

N'ont pas subi tohu-bohus plus triomphants.

La tempête a béni mes éveils maritimes.

Plus léger qu'un bouchon j'ai dansé sur les flots

Qu'on appelle rouleurs éternels de victimes,

Dix nuits, sans regretter l'oeil niais des falots!

Plus douce qu'aux enfants la chair des pommes sûres,

L'eau verte pénétra ma coque de sapin

Et des taches de vins bleus et des vomissures

Me lava, dispersant gouvernail et grappin.

Et dès lors, je me suis baigné dans le Poème

De la Mer, infusé d'astres, et lactescent,

Dévorant les azurs verts; où, flottaison blême

Et ravie, un noyé pensif parfois descend;

Où, teignant tout à coup les bleuités, délires

Et rhythmes lents sous les rutilements du jour,

Plus fortes que l'alcool, plus vastes que nos lyres,

Fermentent les rousseurs amères de l'amour!

Je sais les cieux crevant en éclairs, et les trombes

Et les ressacs et les courants: je sais le soir,

L'Aube exaltée ainsi qu'un peuple de colombes,

Et j'ai vu quelquefois ce que l'homme a cru voir!

J'ai vu le soleil bas, taché d'horreurs mystiques,

Illuminant de longs figements violets,

Pareils à des acteurs de drames très antiques

Les flots roulant au loin leurs frissons de volets!

J'ai rêvé la nuit verte aux neiges éblouies,

Baiser montant aux yeux des mers avec lenteurs,

La circulation des sèves inouïes,

Et l'éveil jaune et bleu des phosphores chanteurs!

J'ai suivi, des mois pleins, pareille aux vacheries

Hystériques, la houle à l'assaut des récifs,

Sans songer que les pieds lumineux des Maries

Pussent forcer le mufle aux Océans poussifs!

J'ai heurté, savez-vous, d'incroyables Florides

Mêlant aux fleurs des yeux de panthères à peaux

D'hommes! Des arcs-en-ciel tendus comme des brides

Sous l'horizon des mers, à de glauques troupeaux!

J'ai vu fermenter les marais énormes, nasses

Où pourrit dans les joncs tout un Léviathan!

Des écroulements d'eaux au milieu des bonaces,

Et les lointains vers les gouffres cataractant!

Glaciers, soleils d'argent, flots nacreux, cieux de braises!

Échouages hideux au fond des golfes bruns

Où les serpents géants dévorés des punaises

Choient, des arbres tordus, avec de noirs parfums!

J'aurais voulu montrer aux enfants ces dorades

Du flot bleu, ces poissons d'or, ces poissons chantants.

- Des écumes de fleurs ont bercé mes dérades

Et d'ineffables vents m'ont ailé par instants.

Parfois, martyr lassé des pôles et des zones,

La mer dont le sanglot faisait mon roulis doux

Montait vers moi ses fleurs d'ombre aux ventouses jaunes

Et je restais, ainsi qu'une femme à genoux...

Presque île, ballottant sur mes bords les querelles

Et les fientes d'oiseaux clabaudeurs aux yeux blonds.

Et je voguais, lorsqu'à travers mes liens frêles

Des noyés descendaient dormir, à reculons!

Or moi, bateau perdu sous les cheveux des anses,

Jeté par l'ouragan dans l'éther sans oiseau,

Moi dont les Monitors et les voiliers des Hanses

N'auraient pas repêché la carcasse ivre d'eau;

Libre, fumant, monté de brumes violettes,

Moi qui trouais le ciel rougeoyant comme un mur

Qui porte, confiture exquise aux bons poètes,

Des lichens de soleil et des morves d'azur;

Qui courais, taché de lunules électriques,

Planche folle, escorté des hippocampes noirs,

Quand les juillets faisaient crouler à coups de triques

Les cieux ultramarins aux ardents entonnoirs;

Moi qui tremblais, sentant geindre à cinquante lieues

Le rut des Béhémots et les Maelstroms épais,

Fileur éternel des immobilités bleues,

Je regrette l'Europe aux anciens parapets!

J'ai vu des archipels sidéraux! et des îles

Dont les cieux délirants sont ouverts au vogueur:

- Est-ce en ces nuits sans fonds que tu dors et t'exiles,

Million d'oiseaux d'or, ô future Vigueur?

Mais, vrai, j'ai trop pleuré! Les Aubes sont navrantes.

Toute lune est atroce et tout soleil amer:

L'âcre amour m'a gonflé de torpeurs enivrantes.

Ô que ma quille éclate! Ô que j'aille à la mer!

Si je désire une eau d'Europe, c'est la flache

Noire et froide où vers le crépuscule embaumé

Un enfant accroupi plein de tristesse, lâche

Un bateau frêle comme un papillon de mai.

Je ne puis plus, baigné de vos langueurs, ô lames,

Enlever leur sillage aux porteurs de cotons,

Ni traverser l'orgueil des drapeaux et des flammes,

Ni nager sous les yeux horribles des pontons.