IOAN ALEXANDRU, GINTA LATINĂ

IOAN ALEXANDRU

(25 decembrie 1941 - 16 septembrie 2000)

GINTA LATINĂ

Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi

Şi-n codri urşi şi vii nenumărate

Şi râurile vin spre Miazăzi

Şi lasă-n urmă ţara de bucate

Grâu şi secară şi mălai şi orz 

Şi floarea-soarelui şi pe coline

E-atâta aur în livezi vărsat

C-abia-l pot toamna crengile susţine

Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi

La pruncii mulţi în fiecare casă 

Şi moldovenii-s oameni răbdători

Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă

Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni

Şi prin păduri până la marea roată

I-a tot lucrat prin miile de ani 

Icoana-nţelepciunii preacurată

Şi-n jurul ei a înflorit un schit

Şi crinu-a dat în turn de mănăstire

Şi clopotul a uns dintre ţărani

Mereu un domn curat întru mărire

Şi veacurile-n matcă i-a păstrat

Şi au crescut şi ţara este plină

De-o seminţie dreaptă pe pământ

Ce ţine-aprinsă candela latină

PATRIE

Nici sfinţi n-am dat prea mulţi noi la vedere,
Făptuitorii binelui s-ascunşi,
Vom socoti cât fost-am la-nviere
De bucuria milelor ajunşi.

Până atunci e vieţuirea noastră
Grâu şi neghină la un loc
Şi de departe zarea e albastră
Oricât ar fi în lume nenoroc.

Neamul meu, poporul de omenie,
Cât ne-a fost pământul de puţin
Ne-am ţinut cu el de veşnicie
Şi am dat de pâine şi de vin.

Şi cu pruncii am crescut o ţară
Şi cu vremea-am devenit stăpâni
Peste cerul stelelor de vară
Tremurându-şi auru-n fântâni.

STRĂMOŞII

Oricât le era vatra de săracă
Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor.

După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând.

După ce-aşezau pe îndelete
Pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu.

Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii;
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei.

Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput,
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut,

Să nu se uite, să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător

Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În graba mare ce avem mai sfânt.
Era de-ajuns luceferii se ardă

Să se străvadă celălalt pământ.

MAMA ROMA

Roma e sacră pentru neamul meu

Şi s-o ridic în imne se cuvine,

De două mii de ani neîntrerupt

Vorbesc pe limba şaptelor coline

Focul în vatră şi casa-ntre păduri,

Plugul şi oaia, masa pentru pâine,

Viţa de vie nobilă pe deal

Şi drumul ţării pururi printre grâne,

Lumina lină-n candela dintâi,

Când steaua serii-n lacrimă străluce

Şi-n ţintirim biserica de lemn

Ridică satu-n glorie pe cruce.

Stejar îmi spune luna de pe cer

Argint clipind în ramurile mele,

Rumoarea Romei, rouă de pe rai,

Rugul nestins roieşte printre stele.

Numai vocale lacuri între munţi,

Străfulgerate de statornicie;

Pe fluiere păstorii din Carpaţi

Tot limpezesc pământul ce-o să vie.

Roma, mamă, sora mea, copil,

Patria părinţilor, părinte,

Pajura-mpăratului păstor

Sigilează crinul pe morminte.

ŢĂRANII

Amiros ţăranii-a fluturi şi-a pământ,

Amiros ţăranii-a oi şi a ninsoare,

Amiros ţăranii-a lcarimi şi lumini,

Amiros ţăranii a spânzurătoare.

Amiros ţăranii a dreptate, amiros

A iubire, amiros şi-a neputere,

Amiroase Transilvania săracă a ţărani

Şi ţăranii amiros a înviere.

Amiroase casa lor a prunci,

Doisprezece-nşiruiţi pe vatră,

Îmbrăcaţi în şepci şi sumănici,

Grei şi groşi ca nişte cruci de piatră.

Amiros ţăranii-a fluiere şi-a ploi,

Plaiul amiroase greu a feciorie

Când pământul spânzură sub cer

De un strop de rouă sângerie.

Amiros ţăranii-a milă ce s-a strâns

An cu an şi-a-ncremenit în ţară

Şi din carnea ei a răsărit

Seminţia asta milenară.

Amiros ţăranii-a busuioc şi crini,

A veşminte sacre şi a nuntă,

Capul lor miroase rupt din rai

Şi picioarele a nebunie sfântă.

MOLDOVEANCA

Pe trepied desculţă-n războiul de ţesut

Întreagă-n miezul nopţii se frământă

A prins pe fir o pasăre din zbor

Şi nu-i dă drumul până o încântă

I-alege-nfăţişarea dintre nori

Să-şi potolească zbaterea fierbinte

Şi n-o slăbeşte-n pogorârea ei

Până-n cenuşa sa de oseminte

Pe faţa casei împlântat adânc

Cu tălpile greoaie şi bondoace

Războiul toarce soarele din oi

Şi-n clopote de aur îl preface

Pe laiţa roată pruncii dezveliţi

Îi dogoreşte râvna din lucrare

Suveica tot podeşte pe pământ

Steaua din cer cu steaua din sudoare

Când cele două lacrimi istovesc

Noaptea pe cer şi lampa de la grindă

Femeia stoarsă de un nou născut

În pleoapa zilei gata-i să se-aprindă 

IOV

Mi s-au luat şi turme şi averi

Şi pruncii toţi şi carnea de pe mine

Şi prietenii ce ştiu că mă cunosc

Duc mâinile la gură cu ruşine.

Afară scos la groapa cu gunoi,

Buboaiele pe mine se desfată

Şi lacrimile câte mi s-au dat

Într-un pârjol pierit-au dintr-o dată.

N-a mai rămas în preajmă nici un simţ

Pe care să mă bizui o clipită,

S-au năruit şi stelele pe bolţi

Şi-i puhabă şi roată şi copită.

S-a stins în mine ultimul cuvânt

Cu ultima scânteie ce îngheaţă,

Însemn răboj cu sânge pe pământ

C-abia de-acum sunt gata de viaţă

Căci i-o nădejde care m-a cuprins

Ce tot se-ndeasă ca o vijelie

Şi lumea-ntreagă n-o poate-ncăpea

Şi şi-a deschis în mine-mpărăţie.

FIUL MEU

Ridică-te, copilul meu, din somn,

Roua demult s-a dus de pe coline,

Fântâna vrea să vadă chipul tău

Şi soarele să crească lângă tine.

Se-ntinde alene toamna-n univers

Şi lumea se retrage în nefire

Şi, ca s-ajungă iarăşi la cuvânt,

Îi trebuie un prunc să o admire.

Domoale drumuri turmele pornesc

Şi trag spre toamnă zările agale,

Tot scade ceru-n fiecare deal

Şi creşte-n cimitirele din vale.

E-atât de pur văzduhul dintre ploi

Şi-atât de-ncete umbrele pe unde,

Pământul dintre noi s-a-mpuţinat

Să poată ceru-n taină să-l cufunde.

BOUL

Încet se mişcă boul pe pământ

Abia născut azi-noapte în poiată

Coarnele de aur în cap i-au şi mijit

Şi subt picioare ţara-i închegată

Trei ani pascând pământul a deprins

Întocmai rânduielile din fire

De când e lumea boul e cu noi

Cel mai bătrân de zile la privire

Când iese el cu plugu-n univers

Să spânzure pământul peste apă

Nu mai rămâne-n ţară decât ulciorul gol

În cimitirele fără de groapă

Şi când se-ntoarce seara pe pământ

Cu cerul după el în rotocoale

Se umple satul de căldura lui

Pruncii dănţuie în osanale

Când se-aşază boul rumegând

Sub cerul înstelat a priveghere

Se-aud pe dealuri holdele plecând

Cu munţi cu tot spre zorii de-nviere

PĂUN

Şi pe păun podoaba sa îl doare,

Nu-i cui să o arate pe pământ,

E mult prea falnică-n desfăşurare

Şi pentru-atâta slavă e prea strâmt,

De-aceea e străpuns de-nfrigurare;

Când se arată-n măreţia lui

Se face-n jur un fel de amirare

Şi poţi cădea-n capcana orişicui.

Nu se străvede nici-o ocrotire

Din toate zările desprejmuit

Şi te retragi ca printre cimitire

Stors de amurg un clopot izbavit.

TOAMNA

Se-nstrăinează toate şi umbre şi lumini,

De pe pământ se duc în risipire

Şi numai ochii singuri mai rămân

Mărturisind vederea din orbire.

Odăile se leapădă pe rând

De spaţiile-nchise, nelucrare,

Îşi face loc în toate câte sunt

Ceva mai greu decât o vietate.

Pământul nu mai poate încăpea

Atât amar de-aducere aminte

Şi-n sâmburul de candelă-n amurg

Oleiul se preface-n rugăminte.

FLORI

Spice de grâu, cicoare, ciulini,

Floarea de viţă, tisă aurie,

Pe malul mării într-un hârb v-am strâns

Ca-ntr-o prigoană care vă învie.

Şi maci şi spini şi frunze de măslin

Şi albăstrele câte sunt de toate

Şi sânzâienele de Sfânt İoan

Şi busuioc şi miros de muşcate,

Ce pot face-n lume pentru voi,

O clipă în ţărână picurate,

Să vă ţin de rai mâingâietor

În împăcata mea singurătate?

De-aş fi zugrav, aş unge cu oloi

Şi cu miros de ceară de albine

Pânza de in şi scândura de tei

Şi v-aş stropi cu harul ce mă ţine.

Ulcica cea de lut de la Hurezi                

I-aş da un fel de sunet în arsură

Să licăre a schit brâncovenesc,

Poiană roasă de aură,

Aşa aş încerca eu să vă trec

De pe-un pământ pe celălalt dintr-o suflare

Numai să am puterea să petrec

Şi chipul meu cu voi la-nfăţişare.

GRIGORESCU LA AGAPIA

Te văd pe ziduri tânăr spânzurat

Doi ani vârât de viu în mănăstire

Să ceri din piatră soarele-ndărăpt

Şi-n loc de foc să-şi lepede privire.

Te-ai tot lovit cu graiul de pereţi

Până-ai rămas cu o fulgerătură,

Un fel de aur care nu se ia

Nici de pe morţi şi nici de pe scriptură.

Şi când vârteju-acesta te-a cuprins

Uneltele ţi s-au aprins în mână

Şi-n loc să fie ele-n slujba ta

Culoarea-n sânge s-a făcut stăpână

Şi de la sine-a curs şi s-a mulat

Şi carnea s-a lipit de oseminte

Şi pe o nară duhul sfârtecat

S-a limpezit în strai de la părinte.

Acuma stau la pândă-nveşmântaţi

Cum fost-au nevoiţi de priveghere

Şi ca să nu slăbească în extaz

Începu-şi ziua printr-o junghiere.

AURA

Noi n-avem piramide în Carpaţi,

Nici babiloane n-am crescut prin casă,

Pământul nostru-n lume s-a deprins

Din când în când c-o faţă cuvioasă,

Lăuntric sanctuar împodobit

Cu toată slava zilelor de vară

Şi când obrazu-n lume-i pustiit

O lacrimă-l sfinţeşte în afară.

Aura ei pe Voroneţ s-a-ntins,

Pe ouăle de Paşti şi pe veşminte

Şi de pe porţi a lunecat în cer

Şi ceru-a lunecat printre morminte…

IUBIREA

Părtaşi suntem multor iubiri,
Una singură e împlinire,
Celelalte numai presimţiri
Până dăm în inima de Mire

Împodobit cu-nfăţişarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât în lacrimile orişicui
Voi râvni iubirea să-şi aprindă

Ce există să iubesc nespus,
Oceanul stingerii de sine
Să rodească-n cele care nu-s
Răsăritul ce le aparţine.

PSALM

Oriunde plec, Tu eşti mereu cu mine,
Unde-aş fugi, să nu pot fi ajuns;
Sunt singur, e noapte vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am strapuns.

De faţa Ta nimic nu mă ascunde,
Oriunde cer azil, sunt prigonit,
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemărturisit.

Nici lacrimile nu mă mai încearcă,
De teama Ta şi ele-au amuţit,
Poruncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă
Să mă predea unde te-am pângărit.

Ştiu că o faci din mila Ta cea mare
Ce nu îţi dă odihna să mă uiţi,
Să-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunţi.

LUMINĂ LINĂ

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini,
Lumină lină, cuib de ceară,
Scorburi cu miere milenară,
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind,
Un răsărit ce nu se mai termină,
Lina lumina din lumină lină.

Cine te aşteaptă te iubeşte,
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi, lumină lină,
Vei poposi la noi deplină.
Cine primeşte să te creadă,
Trei oameni vor veni să-l vadă.

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini.
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile-au pierit în zare,
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.

Lumină lină, lini lumini
Înstrăinându-i pe străini,
Lumină lină, nuntă, leac,
Tămăduind veac după veac,

Cel întristat şi sărăcit,
Cel trist şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină, leac divin,
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ,
Lumină lină, Logos Sfânt.