Gheorghe IORGA – „SOHRÃB
SEPEHRI: «ÎNFUNDĂ
UŞILE,
SPARGE ILUZIA!...»”
CULOARE SIMPLĂ
Cerul, mai
albastru.
Apa, mai albastră.
Sunt pe
terasă,
Ra′nã e la
marginea bazinului.
Spală rufe Ra′nã.
Frunzele cad.
Într-o
dimineaţă, mama a spus:
„E un anotimp
deprimant.”
I-am spus:
„Viaţa e un
măr,
trebuie să-l
mănânci cu tot cu coajă.”
Vecina, la
fereastră, ţese o plasă şi cântă.
Citesc „Vedele”
şi, din când în când,
Desenez o
piatră, o pasăre, un nor.
Un soare
constant.
Graurii sunt
aici.
Tocmai s-au
ivit călţunaşii.
Dezghioc o
rodie şi îmi spun:
ce bine ar fi
dacă seminţele din inima oamenilor
ar fi
vizibile!
Sucul rodiei
îmi ţâşneşte în ochi,
îmi dau
lacrimile.
Mama râde.
Şi Ra′nã.
EXIL
Luna pluteşte
peste sat,
sătenii dormi
duşi.
Pe terasa
asta,
respir
mirosul chirpicilor exilului.
Grădina
vecinului e luminată.
Lampa mea e
stinsă.
Luna
străluceşte pe farfuria cu castraveţi
şi pe urcior.
Broaştele
cântă.
Şi ciuful,
uneori.
Muntele e
aproape de mine,
după arţarii
şi măslinii de Boemia,
şi deşertul
se vede de aici.
Nu vezi nici
pietre, nici floricele.
Dar vezi
umbrele îndepărtate,
ca
singurătatea apei,
precum
cântecul lui Dumnezeu.
Cred că e
miezul nopţii.
Carul-Mare
e-aici, la două palme de acoperiş.
Cerul nu mai
e albastru, era albastru în dimineaţa asta.
Mâine,
să nu uit să
merg în grădina lui Hasan
să cumpăr
prune şi caise.
Să nu uit să
fac un crochiu
cu caprele pe
malul râului Salkh,
un crochiu cu
stuful şi cu reflexele sale pe apă.
Să nu uit să
scot imediat
toţi fluturii
ce cad în apă.
Să nu uit să
acţionez împotriva legii pământului.
Mâine,
să nu uit
să-mi spăl prosopul
cu lemn, pe
malul râului.
Să nu uit că
sunt singur.
Luna pluteşte
peste singurătate.
ADRESĂ
Era în zori,
când cavalerul a întrebat:
„Unde-i casa
prietenului?”
Cerul făcu o
pauză.
Trecătorul a
încredinţat crenguţa de lumină
pe care o
ţinea între buze
obscurităţii
nisipului.
A arătat cu
degetul un plop şi a spus:
„Puţin
înaintea copacului,
era o
ulicioară
mai verde ca
visul lui Dumnezeu,
unde
iubirea-i la fel de albastră
ca penele
sincerităţii.
Mergi la
capătul străduţei
de dincolo de
maturitate,
apoi te
întorci către floarea singurătăţii.
La doi paşi
de floare,
te opreşti la
piciorul fântânii eterne
a miturilor
pământului
şi eşti
invadat de o frică transparentă.
Auzi un fâşâit
în
intimitatea fluidă a spaţiului:
Vezi un copil
căţărat
într-un mare pin
ca să prindă
un puişor
în cuibul de
lumină,
îl întrebi:
«Unde-i casa
prietenului?»”
NEGRU ŞI ALB
E dimineaţă.
Vrabia pură
cântă.
Toamna s-a
pulverizat în frunze
pe tot zidul.
Gestul
soarelui vesel
trezeşte masa
putrefacţiei:
un măr putrezeşte
în aşteptarea ajurată a panerului,
o senzaţie că
singurătatea obiectelor
atinge uşor
pleoapele,
între arbore
şi clipa verde,
recurenţa
albastrului
se amestecă
în dorinţa de cuvânt.
Dar, o,
inviolabilitate a albului hârtiei,
pulsul
cuvintelor noastre
palpită în
absenţa cernelii scribului!
În spiritul
prezentului,
atracţia
formei se pierde.
Trebuie să
închizi cartea.
Trebuie să te
ridici,
să mergi de-a
lungul timpului,
să priveşti
floarea,
să asculţi
echivocul.
Trebuie să
alergi până la capătul existenţei.
Trebuie să
mergi spre mireasma
pământului
anihilării.
Trebuie să
ajungi la încrucişarea arborelui cu Dumnezeu.
Trebuie să te
aşezi aproape de creştere,
undeva între
extaz şi revelaţie.
APROAPE DE DEPĂRTĂRI
Femeia era în
pragul uşii,
cu un trup
veşnic.
M-am
apropiat:
ochiul a
devenit muşchi.
Cuvântul s-a
prefăcut în pană,
în pasiune,
în iluminare.
Umbra s-a
prefăcut în soare.
M-am dus să
mă plimb puţin la soare.
Am mers
departe în aluziile plăcute:
am mers până
la întâlnirea copilăriei
cu nisipul,
în mijlocul
erorilor amuzante,
până la
lucrurile pure.
Am mers
aproape de ape figurate,
la piciorul
părului înflorit
cu un trunchi
de prezenţă.
Cu
adevărurile muiate
se amestecă
pulsul.
Cu arborele
se amesteca mirarea mea.
M-am aflat la
câţiva metri de empireu.
M-am simţit
puţin trist.
Cauţi un leac
când te simţi
trist.
L-am căutat
şi eu.
M-am dus până
la masă,
până la
iaurtul ca aperitiv,
până la
prospeţimea legumelor.
Era pâine, un
pahar
şi băutul cu
înghiţituri mici.
Gâtul ardea
în sinceritatea votcii.
Când m-am
întors,
femeia era în
pragul uşii,
cu un trup de
răni veşnice.
Cutia de
conservă goală
rănea gâtul
râului.
APA
Să nu
murdărim apa:
în jos, poate
un porumbel bea din ea.
Sau poate,
într-o pădure îndepărtată,
un sticlete
îşi spală în ea penele.
Sau chiar un
urcior se umple în sat.
Să nu
murdărim apa:
se poate ca
apa aceasta
să curgă la
piciorul unui plop
ca să spele
amărăciunea unui suflet.
Sau ca mâna
unui derviş
să-şi
umezească în ea pâinea uscată.
O femeie
frumoasă
s-apropie de
râu.
Să nu
murdărim apa:
faţa ei pare
şi mai frumoasă.
Cât de
plăcută e apa!
Cât de pur e
fluviul!
Cât de puri
sunt oamenii de sus!
Cât de
clocotitoare sunt izvoarele lor,
iar vacile
lor au ugerele pline de lapte!
Nu le-am
văzut satul.
Fără
îndoială, la picioarele gândurilor lor,
se află
amprentele lui Dumnezeu.
Acolo, clarul
de lună luminează
întinderea
cuvântului.
În satul de
sus,
pereţii sunt
sigur mici.
Sătenii ştiu
ce este macul-roşu.
Acolo,
albastrul e cu adevărat albastru.
Dacă un mugur
înfloreşte,
tot satul e
la curent.
Ce uimitor e
acest sat!
Fie-i pline
de muzică aleile-grădini!
Oamenii de
sus înţeleg apa.
Ei n-au
murdărit-o,
nici noi să
nu murdărim apa!
APROPIE!
Zdrobeşte
acoperişul şi străluceşte!
Căci rodul întunecimii
e-aici.
Grăbeşte-te,
înfundă uşile, sparge iluzia!
Căci eu sunt
sâmburele acestei suferinţe negre.
Culege-mi
tristeţea, s-a copt!
Multă vreme,
ne-am rănit,
iar uşa
împăcării s-a închis.
Acolo să mă
duci,
pe stânca
înaltă a eului meu:
însingurat
rămân.
Tu m-ai
condus la izvorul „purităţilor” mele,
pisoiul
liniştii l-am pierdut
şi-am început
să plâng.
De drum sunt
epuizat.
Unde voi găsi
un cort
între flacără
şi vânt,
departe de
freamătul ţării somnului?
Nu-mi fie
teama perturbată,
căci ea-i
adăpătoarea-mi vie!
Să nu se
prăbuşească tristeţea,
căci ea-i
frumosul meu cel sublim!
Cheamă!
Pentru ca existenţa să se ridice,
floarea să-şi
piardă culoarea,
pasărea să
dorească să uite.
Te-am zărit,
am sărit
peste trecerea timpului,
te-am zărit,
m-a prins
pasiunea pustiului.
Şi
gândeşte-te bine,
sunt pasionat
de moarte.
Aproape de
tine, sunt irisul îmbătat de apă.
Draga mea, e
înfricoşătoare existenţa!
Să curgi pe
stânca mea, lustruieşte-mă:
sunt acoperit
de spuma numelui.
Să creşti,
răcoarea ta
faţa
somnoroasă mi-o mângâie.
Strigătul
ochiului şi al stelei s-a îmblânzit,
ce rămâne?
Cerurile să ne audă!
Ridică-te,
îndreaptă-mi necredinţa!
Fă-te mehrãb-ul meu fără început!
Apropie!
Ca să devin
în întregime eu.
FLOAREA NEANTULUI
Mergeam,
copacii erau
atât de mari
şi privirea,
atât de neagră!
Era un drum
ce ne aducea
la floarea
neantului.
Moartea pe
versanţii muntelui,
un nor în
vârf,
păsări la
marginea existenţei.
Cântam:
„Fără tine,
aş fi o uşă
spre exterior,
o privire
spre orizont,
o voce în
deşert.”
Mergeam,
pământului îi era teamă de noi,
şi vremea
ploua peste noi.
Am râs:
abisul se trezi
şi cei
nevăzuţi începură să cânte.
Eram tăcuţi,
deşertul, neliniştit,
iar
orizontul, un lanţ de priviri.
Ne-am aşezat,
ochii tăi,
numai îndepărtări,
mâinile mele,
numai singurătate,
iar
pământurile, numai somn.
Am dormit:
se făcea că o
mână culegea o floare
într-un vis.
Gheorghe IORGA
(Traducere din literatura iraniană modernă)
