Ştefan Aug. DOINAŞ – „UN DIALOG CU MINE ÎNSUMI”

Ştefan Aug. DOINAŞ – „UN DIALOG CU MINE ÎNSUMI”   

Mi s-a propus să-mi imaginez, şi să pun pe hârtie, un dialog cu mine însumi. Un dialog? A vorbi cu tine însuţi înseamnă a întrerupe un murmur: murmurul interior al fiinţei tale, care ca un izvor curge dintr-un infinit spre alt infinit. Dar a opri curgerea unei ape înseamnă a o face fântână, iar în fântâna ta interioară te vezi întotdeauna pe tine şi numai pe tine. Acest pretins dialog cu tine însuţi nu poate fi, în fapt, decât un monolog: monologul lui Narcis. Şi în ce poate să con­siste un monolog al lui Narcis, dacă nu în consemnarea unei trăiri care se află, în întregime, du coté du discours et de l'imaginaire, cum zice un filosof francez. Să însemne acest fapt – aşa cum susţine André Compte-Sponville – că il n'est de vraie vie que rêvée?

Aşadar, pentru a pune lucrurile la punct, mi se prop­une să visez asupra vieţii mele. În fond, mi se propune cel mai banal dintre visuri, acela pe care l-am practicat de când mă ştiu, şi pe care îl practic şi acum, în stare de trezie. O aparentă stare de trezie, întrucât chiar această pretinsă veghe, luciditate a mea, se integrează unui flux oniric: a monologa înseamnă a atinge acel prag de ires­ponsabilitate în care te hrăneşti cu propriul vis – treaz – al vieţii tale.

Unii – cei serioşi, meditativii, cei care filosofează – vor fi, poate, scandalizaţi de cuvântul „iresponsabilitate”. Cum, adică, vor zice ei, cum ar putea să fie iresponsabilă o gândire care se apleacă, plină de luciditate, asupra ele­mentelor pe care i le furnizează propria ei structură psi­hosomatică? Oare poate fi iresponsabil un gânditor, cum este Cioran, cel mai obstinat, cel mai sensibil, cel mai vicios notar al meteorologiei glandelor? Sunt gata să cer iertare omului Cioran, care – bolnav fiind din fragedă tinereţe - a suferit foarte mult; dar nu sunt dispus să îi cer iertare artistului Cioran, alchimistul estet, care a fost în stare să facă literatură din suferinţa sa.

– Dar cu ce ai vrea să se hrănească literatura? mă întâmpină acea parte din mine – un dublu al meu? – ale cărui intervenţii le voi consemna, de aici înainte, prin liniuţa dialogului. Viaţa, exclusiv viaţa, este solul – îngrăşat de diverse substanţe – în care creşte această floare de maidan, căreia eşti, văd, dispus, să-i acorzi o nemeritată pri­oritate. Cum mai poţi să fii susţinătorul unei asemenea idei, după imensa gafă critică pe care ai făcut-o scriind, şi publicând, acel inter­minabil studiu despre poezia lui Lucian Blaga: o sută de pagini false, în care susţii că lirica acestui mare poet ar avea exclusiv o biografie spirituală. Orice istoric literar poate să-ţi demonstreze, cu documente, că fiecare poezie blagiană are ca sursă de inspiraţie un eveniment biografic neîndoios. Vreau să zic, real.

– Tot ce am contestat eu a fost concepţia despre biografie ca sub­strat cauzal-explicativ al valorii artistice. Talentul este potenţialitate. Biografia nu oferă acestei energii decât ocazia de a sc manifesta, de a se realiza ca operă. Pentru aprecierea – şi chiar pentru înţelegerea -estetică a unei poezii de Blaga, cum ar fi Bocea del Rio, este absolut nesemnificativ şi lipsit de importanţă, faptul că poetul a petrecut o vară cu iubita lui la Gura Râului. Asemenea „revelaţii" nu pot să dea satisfacţie decât oamenilor lipsiţi de gust poetic, pentru care opera de artă apare ca o simplă şaradă a vieţii.

– Dar atunci din ce se hrăneşte poezia?

– Din poezie. Exprimarea corectă este următoarea: discursul poe­tic se hrăneşte din diversele tipuri de discurs care se înrudesc cu el însuşi: discursul filosofic (îndeosebi metafizic şi cosmologic), dis­cursul mitologic, discursul simbolic, discursul religios etc.

       – Nu se poate, domnule! Poeziile tale – poeziile noastre – din perioada Hălmagiu- Gurahonţ s-au hrănit din imprecaţia anti-comunistă, poeziile din primii ani sibieni s-au hrănit din faptul că... am iubit, da: din faptul că eram îndrăgostit...

       – Cine era îndrăgostit: tu?

       – Da, eu.

       – Dar poeziile le-am scris eu, nu tu.

       – Păi, nu suntem o singură persoană?

         – Suntem o singură persoană plurală. Adu-ţi aminte de poetul portughez Fernando Pessoa. Ca poet, eu nu pot să fiu decât de acord cu el: în mine, de asemenea, există mai mulţi heteronimi. Unul dintre ei eşti tu...

        – Să ne întoarcem la refuzul vehement al comunismului, de pe vremea când eram profesor la ţară şi la iubirile din timpul studenţiei. Poeziile scrise în aceste împrejurări...

        – Erau foarte proaste, deci nu erau poezie. Pe de o parte. Pe de alta, aminteşte-ţi că ura contra comunismului, mânia proclamată în acele – acum pierdute (poate că mai există pe la Securitate...) – „Sonete ale mâniei”, îşi găsiseră ca modalitate de exprimare forma fixă a sonetului. Ai mai auzit vreodată ca o revoltă sinceră şi impetuoasă să „încapă” în 14 versuri cu arhitectură prestabilită? Sper că n-ai uitat că sonetele erau unul în continuarea altuia, cu reluarea ultimului vers din sonetul precedent ca vers prim al celui următor, şi că ultimul sonet din serie era exact primul citit de-a-ndoaselea. Ce crezi că prima în această arhitectură: sentimentele anti-comuniste, sau plăcerea rafinată, pur estetică, de a compune o astfel de pretenţioasă încrengătură de sonete? Politicul era acolo, un simplu pretext.

– Dar pentru mine era o realitate trăită profund!

– Nu sinceritatea este condiţia primă a calităţii poeziei. În tinereţe l-am citat adesea pe Blaga, care, într-un aforism, spune cam aşa: dacă sinceritatea ar fi condiţia marii poezii, atunci boncăluitul cerbilor în perioada lor de rut ar fi cea mai sublimă poezie...

– Dar poeziile de dragoste? Eu eram sincer îndrăgostit!

– Şi eu eram sincer îndrăgostit: îndrăgostit de poezie. De aceea, scriam cu nemiluita: câte zece-cincisprezece poeme pe zi. Toate proaste. Unele erau „scrise” – îţi aminteşti? – „pentru Alexandrina”, altele „pentru fata din munţi”. Aceste poeme n-au nicio importanţă, fiind proaste, după cum acea „Alexandrina”, sau acea „fată din munţi” n-au absolut nici o importanţă.

– Să înţeleg, din ceea ce spui, că mă renegi, că te lepezi de mine?

– Nici nu mă gândesc să te reneg: eşti eul meu empiric. Extrem de necesar şi de scump, în ordinea vieţii. Aşa cum eu sunt eul tău cre­ator, extrem de necesar şi de scump, în ordinea artei.

– Am scris şi o piesă împreună Brutus şi fiii săi. Aproape regalistă.

– Pardon! Regalismul şi republicanismul, rolul maselor şi rolul aristocraţiei, toate se echilibrează perfect în această piesă. Crezi că ea se înscrie în biografia noastră empirică? Nici vorbă! Ai uitat cât dato­rează fiecare personaj lecturilor politice, pe care le-am făcut în vremea aceea? Este mai mult o piesă morală, decât politică ...

– Atunci înseamnă că este mai mult o piesă a mea ...

– Să nu ne împărţim pe noi înşine între noi!

– Ascultă: nu e nevoie să-ţi amintesc că eul nu e o substanţă; el este ori compus din agregate, ca în concepţia buddhistă, ori compus din atomi, cum zicea Democrit. Iar atunci când Pascal îl consideră haïssable, el îl socoteşte demn de a fi urât tocmai pentru că nu e altce­va decât o iluzie. O să-ţi citez, ţie – care eşti responsabilul cu citatele – o cugetare care zice aşa: – „Qu’ est-ce que le moi? Celui qui aime quelqu’un à cause de sa beauté, l’aime-t-il? Non: car le petite vérole qui tuera la beauté, sans tuer la personne, fera qu’il ne l’aimera plus. Et si on m’aime pour mon jugement, pour ma mémoire, m’aime­-t-on, moi? Non, car je puis perdre ces qualités sans me perdre moi-même. Où est donc ce moi, s’il n’est ni dans le corps, ni dans l’âme? Et com­ment aimer le corps ou l’âme, sinon pour ces qualités qui ne sont point ce qui fait le moi, puisqu’elles sont périssables? Car aimerait-on la substance, de l’âme d’une personne, abstraitement et quelques qua­lités qui jamais personne, mais seulement des qualités”. Când tu, care te numeşti singur eu creator nu vei mai scrie, nu-ţi va mai rămâne decât să mă iubeşti pe mine, eul empiric, ca singura noastră calitate durabilă ... Aşa că ai grijă!

– A, nu! Fără narcisisme de felul acesta! Doar nu-ţi imaginezi că aş putea să mă îndrăgostesc de acea parte din mine care arată ca tine...

– Iar eu, la fel!

– Sper.

– Pascal denunţă eul ca o iluzie ce merită să fie urâtă, tocmai pentru că această iluzie, acest Narcis, se interpune ca o perdea fasci­nantă între om şi Dumnezeu... Apropo, cum stăm cu religia?

– Te ştiu credincios.

– Iar eu te simt raţionalist. În chestiunea aceasta, a lui Dumnezeu, te-am simţit tot timpul diferenţiat de mine: aşteptai parcă în urma mea, stând mereu la pândă, în timp ce eu mă rugam, în bise­rică, sau acasă. De ce?

– Pentru că credinţa ta începe acolo unde se termină raţiunea mea. Eşti compensaţia limitelor mele speculative. De câte ori ajung la mar­ginea acestei prăpăstii – a sensului ultim – mă arunc în braţele tale. Ne completăm reciproc.

– Serios?

– Sfântul Augustin scrie: „Ergo intellige, ut credas: crede, ut intelligas”.

– Da, dar în această condiţionare reciprocă, eu am totuşi un rol în plus.

– Care?

– Aşa cum unii oameni au, iar alţii nu au, auz muzical, eu sunt auzul tău divin. Un organ în plus, nu?

– Da şi nu. Omul superior, omul dotat cu raţiune îşi petrece existenţa căutând sensul acestei vieţi, al acestei lumi. Însă raţiunea lui se dovedeşte incapabilă să-l găsească. De ce? Pentru că sensul lumii, sensul vieţii se află nu în această lume, în această viaţă. Un filosof de orientarea lui Wittgenstein zice: „Există în lume ceva problematic, ceea ce noi numim sensul ei... Acest sens nu îi este interior, ci exte­rior”. Aceasta e o concluzie – recunosc: negativă – pe care o trage raţiunea însăşi. Şi atunci, la rândul ei, vine credinţa pentru a da semn pozitiv acestei concluzii, adică pentru a afirma sensul adevărat al existenţei umane.

– Vrei să susţii că Dumnezeu este sensul prezent-absent al acestei lumi, prezent în lume prin însăşi absenta (adică transcendenţa) sa?

– Exact. Ca atare, Dumnezeu este atins atât de tine, cât şi de mine, în aceeaşi măsură. Să nu mi te crezi superior!... Căci nu numai Dumnezeu este paradoxal: şi omul adevărat este un paradox, întrucât omul adevărat îl iubeşte şi cu raţiunea pe Dumnezeu. Având în vedere că există într-adevăr un sens ultim al existenţei (pe care-l anunţă atâtea numeroase semne: miracolele), noi doi putem să mergem împreună până la capătul speranţei noastre, care este credinţa, şi până la capătul credinţei noastre, care este caritatea. Aceste trei virtuţi teologale nu-mi aparţin mie, mai mult decât ţie, sau invers: suntem amândoi la fel de buni... teologi.

– Da, dar eu sunt cel ce spune rugăciunile; adică eu sunt cel ce simte absenţa lui Dumnezeu, ca o dovadă că el există, însă e aiurea, în altă lume.

         – Pardon! „E nevoie de o reprezentare a lumii în care să existe vid, pentru ca lumea să aibă nevoie de Dumnezeu. Ceea ce presupune existenta răului.” Ştii cine zice asta? Simone Weil. Aşadar, nu tu – care eşti înclinat să devii mistic, să te contopeşti cu Dumnezeu – ci eu, care mă lupt împotriva acestui rău, şi care mă lupt de cele mai multe ori la modul raţional, eu sunt agentul moralei.

– Cum aşa? Cel mai adesea, eu sunt cel căruia i se face milă, eu sunt cel ce-l iubesc (e drept: atât cât pot) pe aproapele meu...

– Dar eu sunt cel ce face Binele! Eu fac ceea ce trebuie făcut!

– Aha, monstruosul „imperativ categoric” al lui Kant!... Ştii că mi se pare profund ne-creştinesc?...

– Şi mie. De aceea îl introduc în discuţie, numai pentru a... întreţine discuţia.

      – Prea des iţi place să fii „advocatus diaboli”! La ce bun?

      – Ca un corectiv la necesarul fanatism pe care-l implică orice credinţă: ca o pledoarie pentru toleranţă. Cu sau fără Inchiziţie, orice dogmă e fanatică, pentru că orice religie se crede în posesia Adevărului (cu A mare), şi deci nu acceptă alt adevăr decât al ei. Mai mult chiar: fiecare confesiune are pretenţia că drumul pe care merge ea, că ritua­lurile pe care le practică ea, că dogmele pe care le afirmă ea, reprezintă singura cale adevărată spre Dumnezeu.

      – Ortodoxismul nostru nu face excepţie, din păcate... Mi-aduc aminte acea discuţie, de acum vreo zece ani, de la Belgrad, cu o înaltă faţă bisericească sârbă: pentru acel vicar, şcolit la Oxford şi la Sorbona, papa de la Roma era tot una cu Antichrist!... În prezent, la noi, reprezentanţii bisericii duc o luptă mai acerbă împotriva greco-catolicilor romani şi împotriva sectanţilor de orice fel, decât împotriva ateilor şi a doctrinei comuniste atee, adevăraţii duşmani ai Creştinismului ... Ai văzut ce se întâmplă cu preoţii noştri? Pentru că nu ştiu să găsească sau să inventeze mijloacele potrivite – practice şi duhovniceşti – menite să-i atragă şi să-i păstreze pe credincioşi, aproape toţi ating exclusiv coarda cea mai sensibilă a poporului – naţionalismul. Este exact ceea ce au făcut şi pe vremea lui Ceauşescu. Biserica Ortodoxă Română e prezentată ca singurul gardian al spiri­tualităţii noastre, al tezaurului românesc de credinţe, tradiţii, valori istorice etc. Fidelitatea creştină ia, uneori, forme aberante de extremism naţional şi xenofobie. Biserica, Armata şi dreapta politică românească fac astăzi corp comun.

         – Da: am citit cu stupoare că stareţul mănăstirii Putna a declarat că, pentru sfinţia sa, revista România Mare constituie „un far călăuzitor”...

     – Între cele două războaie, agenţii activi ai credinţei noastre reli­gioase – adică preoţii de la ţară – au dus o singură politică: alianţa cu legionarii şi combaterea „jidanilor şi a francmasonilor”.

         – Se poate, dar... să nu exagerăm!... Preoţii de la ţară au fost aceia care, în aceşti din urmă cincizeci de ani, au suferit umilinţele, discre­ditul, batjocura, mizeria materială şi închisoarea. Ei, nu cei din fruntea piramidei. Părintele Stăniloaie scrie în Arca: „Nimeni din ierarhie n­-a fost la închisoare”. Martiri, însă, am avut. Aşa cum am avut şi încă avem, slavă Domnului, o splendidă, exemplară viaţă monahicească.

       – Ceea ce reproşez eu Bisericii Ortodoxe Române este că n-a ra­dicalizat conflictul cu Puterea atee comunistă, ci a încercat – cum pretind unii – să salveze de la distrugere ceea ce se putea salva. Oare ce se putea salva şi ce s-a salvat într-adevăr? Nimic, doar ceea ce a scăpat degetului demolator al dictatorului şi ochiului de scorpie al consoartei sale. Cu decenii în urmă, Biserica Kreţulescu a fost salvată, cu argumente de ordin istoric şi artistic, nu religios, de către ministrul de atunci al Arhitecturii, nu de către Patriarh. Unde este vocaţia martiriului creştinesc a Bisericii?

         – Aş fi fost mulţumit dacă unii „prinţi ai Bisericii”, care au pacti­zat cu diavolul, ar fi dovedit măcar vocaţia sfintei taine a mărturisirii şi a căinţei. Dar cine, oare, şi-a pus cenuşă în cap, cine a strigat plin de ruşine: „Nemernicul de mine! Nu sunt vrednic să mai port cârja păs­torească: am să mă retrag la mănăstire...?” Nimeni...

       – Retragerea la mănăstire? Asta îmi aduce aminte de tropismul nostru istoric: veneau Tătarii? ne retrăgeam în munţi; veneau Turcii? ne retrăgeam în munţi; veneau Ruşii? ne retrăgeam în munţi ... Până la urmă acest tropism  ne-a devenit fatal: am ajuns să ne retragem din Istorie... înţelegi de ce nu l-am iubit eu prea mult pe filosoful tău Noica?

         – Noica ne-a arătat, în multe privinţe, ceea ce suntem.

       – Eu aşteptam să ne arate ceea ce trebuie să fim.

         – Filosofia nu e chemată să schimbe viaţa, aşa cum pretinde Marx. Pe Noica trebuia să-l înţelegi. Orice imperialism al spiritului – uită-te la Platon şi la Hegel – înseamnă recluziune şi extaz în puritatea sa, cuprindere superioară şi, ca atare, estompare a antinomiilor vieţii. Pentru Noica nu exista decât cultura, care nu era decât filosofîe, care nu era decât ascetică disciplină interioară. Unii poeţi văd idei, unii filosofi se lasă devoraţi de idei. Cu întreg respectul neştirbit, pe care de altfel i-l datora din plin, „şcoala de la Păltiniş” s-a „despărţit”, paideic vorbind, de maestrul ei, tocmai din cauza unui fanatism noocratic pe care tinerii discipoli nu puteau să-l îmbrăţişeze. Când Andrei Pleşu (dacă nu mă înşel) i-a reproşat dascălului său că n-a început prin a scrie, nu un tratat de ontologie, ci unul de etică, el a repetat reproşul pe care, cu patruzeci de ani înainte, noi, cei din „Cercul Literar din Sibiu” i l-am făcut la un cenaclu al nostru, maestrului nostru, filosofului Lucian Blaga.

       – Marea lecţie a lui Blaga este, totuşi, pentru toată generaţia noastră,  aceea a inegalabilului poet. Iar spre sfârşitul vieţii lui, aceea a omului superior de cultură, a geniului, dând dovadă de demnitate personală în împrejurări vitrege, scârbit de ispitele politicului.

        – Să nu vorbim despre ceea ce ne-a dat el, ci despre ceea ce nu i-am dat noi, deşi îi eram îndatoraţi. De pildă, niciunul dintre noi nu este drept: niciunul dintre noi nu se dedicase filosofiei ca uiare – n-a procedat la valorizarea operei lui filosofice mult mai interesantă decât se ştie, mult mai în consonanţă cu spiritul european al timpului nostru, decât se crede. Şi nu numai în materie de filosofie a culturii (aceasta ar fi chiar punctul ei nevralgic), ci în materie de metafizică, aşa cum dorea Noica să demonstreze Occidentului.

       – Doi „cerchişti” au fost mult timp aproape de Blaga: Ion D. Sârbu, în ultimii ani de profesorat universitar al filosofului, între 1946 şi 1948; şi I. Negoiţescu, mai târziu, când era „coleg” cu maestrul, ca funcţionar la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române.

         – Da. Gary Sârbu a întreţinut cu filosoful o relaţie aproape filială: de nenumărate ori, prietenul nostru notează similitudinea, ba chiar suprapunerea imaginii morale a tatălui său, minerul din Petrila, şi a filosofului Blaga. Ceea ce-i apropia era, se pare, o anume înţelepciune în acceptarea ca atare a vieţii şi în dezghiocarea – tâlcurilor ei ascunse. Nu atât filosofia lui Blaga l-a fascinat pe Sârbu, cât comportamentul stoic al omului Blaga în faţa Istoriei. La rândul său, fiind mut ca o lebă­dă, Blaga era fascinat – cred eu – de locvacitatea intarisabilă a disci­polului, de extraordinara lui sprinteneală speculativă, de verva aproape îndrăcită a unui mare povestitor şi de logica alunecoasă a unui fermecă­tor cazuist. Jurnalul unul jurnalist fără jurnal, cartea apărută postum, anul trecut, a lui Ion D. Sârbu, este plină de evocări ale filosofului (deşi îmi permit să mă îndoiesc că toate cuvintele puse în gura lui Blaga sunt autentice: prietenul Gary era un as al citatelor ... inventate!). Îmi îngă­dui să reproduc aici una din însemnările sale, care – cred eu – „prinde” oarecum relaţia cu Blaga: adeziunea teoretică la „rezistenţa reflexivă” a acestuia, căreia îi dă replică „rezistenţa activă”, proprie temperamen­tului său de veşnic „combatant” pentru o idee. Iată textul: „Rezistenţa cea mai inteligentă faţă de Puterea-putemică (atotputernică) nu mai poate fi activă nici pasivă... Doar reflexivă. Rezistenţa activă ar fi răs­coalele, grevele, demonstraţiile în pieţe (cu morţi şi răniţi); cea pasivă ar consta în teatrul indeferentist, detaşarea de răspunderi, lăsarea pu­terii (ca desfăşurarea unei prostii sociale) să se înece în propriile erori, abuzuri, anomalii. Rezistenţa reflexivă, ca ultimă formă de opoziţie, ar consta în meditaţie şi rugăciune, atât a elitelor intelectuale, cât mai ales a celor umiliţi şi obidiţi: ieşirea din timpul şi cauzalitatea istoriei, acceptarea şi provocarea providenţei, chemarea cerului, obligarea cerului să intre în acţiune, silirea materiei să simtă izolarea spiritului, lăsarea Puterii de a deveni propria sa incurabilă slăbiciune. Dar... Dar: la capătul oricărei reflexiuni, când se deschide cerul, de sus nu auzim decât o singură voce tunătoare; «Mergeţi în pieţe şi învăţaţi să muriţi, numai cine ştie să moară merită să trăiască»".

        Pentru fervoarea lor întru libertate, Gary Sârbu şi Puiu Cotruş erau „cerchiştii” care meritau cel mai mult să ajungă zilele înălţătoare ale Revoluţiei noastre din decembrie 1989.

– Dar şi să fie cruţaţi de ceea ce a urmat... Reiau, însă, firul povestirii. Nego a fost alături de Blaga, atunci când acesta se afla aproape în agonie, la spital. Filosoful, a cărui religiozitate a constituit un subiect controversat, nu era în niciun caz un creştin: nu credea în viaţa de apoi. Nu accepta nici teoria consolatoare a lui Goethe, con­form căreia trebuie să existe o viaţă după moarte, întrucât unei entelechii, unui spirit uman activ, trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi continua activitatea specifică. De aceea – povesteşte Negoiţescu – Blaga a murit scrâşnind din dinţi: tunând şi fulgerând împotriva car­casei sale corporale care nu mai era capabilă      să asigure condiţii de manifestare spiritului său încă extrem de viguros... Care din noi – tu sau eu – am spus acestea în poemul Moartea lui Tao?

        – N-are importanţă... Romantismul tău înnăscut a fost întotdeauna bine temperat de clasicismul meu dobândit... În sensul acesta, pot să-ţi dau o veste foarte îmbucurătoare. Astronomii anunţă pentru anul acesta conjuncţia planetelor Neptun şi Uranus. Fenomenul se petrece o dată la 171 de ani. Ştii ce înseamnă aceasta, ştii ce ne aşteaptă?

       – Tulburări şi răscoale, desigur: pentru a şti asta, nu-i nevoie să crezi în astrologie, spun toţi politologii...

        – Dar politologii nu spun că, după acele tulburări şi răscoale şi revoluţii, va veni o perioadă extrem de favorabilă pentru elanurile generoase ale sensibilităţii, pentru marile aventuri ale sufletului – pe scurt: perioada unui nou Romantism. Nu te bucuri?

       – Ceea ce a mai fost mă bucură întotdeauna: sunt paseist din fire, paradisul a fost la început, Istoria este o continuă decădere. De aceea mă înfioară de groază orice utopie. N-am nicio încredere în cei care susţin că Binele se află în viitor şi că la un moment dat o să ne împiedicăm de el ca de-un bolovan uitat în mijlocul drumului. Eu simt că în împărăţia Binelui am căzut cu capul în jos şi tocmai de aceea cred în Bine, pentru că poate să fie recuperat: condiţia esenţială este să-mi redobândesc poziţia verticală, semnul demnităţii este capul sus.

        – De acord, prietene; a fi obsedat de recuperarea individuală şi colectivă a  demnităţii este stigmatul moral cu care ieşim din această demenţială jumătate de secol. Dar această rană, această durere nu poate să dea, singură, generozitate eticului: e nevoie de o persecuţie ade­vărată, pentru ca eu să mă angajez în relaţia omenească cu Celălalt – trebuie să mă simt persecutat de răspunderea pentru aproapele meu, responsabil (deci vinovat) de greşelile pe care el ar putea să le comită, ca şi de ofensele pe care ar putea să le îndure.    A-mi asuma această persecuţie înseamnă a mă angaja în planul moral, a recunoaşte datoria pe care o am, dintru început, faţă de Celălalt. Am fost ales să fiu răspunzător de Celălalt – iată nobleţea mea nativă.

       – Ai citat – din cine?

        – Am parafrazat câteva din tezele de bază ale filosofiei morale a lui Emmanuel Lévinas, gânditorul care – situat la o adevărată răspân­tie de idei: religia iudaică, literatura rusă, fenomenologia germană, creştinismul modern – a elaborat o filosofie nouă, pe care o vrea – aşa cum zice el însuşi – „o înţelepciune a iubirii, în serviciul iubirii”.

– Ascultă, am impresia că mă faci să fiu propriul tău avocat. De ce? Nu te simţi sigur pe poziţia ta? Ştii bine că nu poate să existe o pedagogie exclusiv a iubirii, nici o morală exclusiv a sacrificului. Lévinas al tău poate să fundamenteze un întreg sistem moral pe ideea être responsable-pour-autrui; dar ar putea s-o recomande ca regulă de conduită în relaţia cu Celălalt, şi, mai ales, s-o practice mai întâi el însuşi? Un singur om a putut face aceasta, şi acela era Fiul lui Dumnezeu.

         – Da. Da. Ai dreptate. Nu sunt în stare să-i iubesc pe duşmanii mei.

– Ce te-apucă să faci o asemenea mărturisire?... De altfel, nu era nevoie să mi-o spui, am văzut cum reacţionezi la comportamentul adversarilor tăi, fie că e vorba de politică, fie că e vorba de literatură. Necinstea, prostia, vulgaritatea, violenţa, minciuna, ipocrizia – n-ai niciun pic de îngăduinţă faţă de ele: toate te oripilează.

         – Îndeosebi prostia şi vulgaritatea.

       – De ce?

         – Pentru că acestea sunt două pachiderme: blindate şi agresive. Corupţia, o localizezi şi o pedepseşti; minciuna, o descoperi şi o faci de ruşine; violenţei, îi opui o forţă superioară, de alt ordin. Dar prostiei? Iar dacă unui individ îi spui că e vulgar, ştii ce face? Te bagă în mă-ta...

– Adevărul este că n-ar exista atâta vulgaritate, de pildă, în presa de astăzi, dacă n-ar avea căutare, La canaille raffole de la vulgarité, iar prostia foloseşte tot ce e vulgar şi trivial în loc de argumente.

         – Problema se pune în felul următor: avem oare de-a face astăzi cu un moment aparte, tulbure şi incert, al istoriei societăţii româneşti, moment în care predomină – în virtutea dictonului nostru „a face haz de necaz” – luarea în derâdere, neseriozitatea, băşcălia generală, denigra­rea tuturor virtuţilor pe care nu le avem? Sau e vorba de ceva mai ge­neral, de o caracteristică permanentă a poporului nostru, de o trăsătură care înglobează mai multe defecte şi pe care eu o numesc tembelism?

       – Ce înţelegi prin tembelism? Şi de ce crezi că acest termen ne-ar defini mai bine, decât – să zicem – balcanismul sau miticismul?

         – Balcanismul e un termen de critică literară, miticismul tinde să discrediteze o anume regiune a ţării. Tembelismul ne cuprinde, însă, pe toţi cu braţele sale hidoase şi puhave. Refuzul de a se cultiva, lipsa de spirit autocritic, trândăvia, şmecheria, zeflemeaua, mulţumirea cu mini­mumul strict necesar, dispreţul valorii superioare, versatilitatea, capa­citatea mimetică de adaptare imediată, îngâmfarea prostească şi servi­lismul facil – toate acestea şi altele încă, intră în definiţia tembelismului.

       – Ştii la ce te expui, vorbind – mai ales acum – în anumiţi termeni despre poporul tău?

         – Sunt perfect conştient, îmi asum răspunderea. Dar îmi iau, toto­dată, şi unele măsuri de precauţie.

         – Care? Ai să invoci câteva adevăruri, prea puţin prizate de marele public, rostite de Maiorescu şi Eminescu? Ai să te referi la necruţătorul Caragiale?

– Nicidecum. De altfel, lecţia lui Caragiale, care îşi are tragismul ei, este azi înţeleasă exact pe dos: ca o invitaţie la bagatelizare şi la moft. Nu: modelul meu este Friedrich Hölderlin, marele poet german (după unii: cel mai mare), despre care nimeni nu poate să spună – că nu e poetul naţional al germanilor sau că nu şi-a iubit poporul. Iată această cumplită pagină din romanul său Hyperion, povestea epistolară a propriei sale tinereţi idealiste: „Virtuţile celor antici sunt doar nişte defecte strălucitoare, a spus cândva nu ştiu ce gură rea; totuşi chiar defectele lor sunt calităţi, pen­tru că în ele mai vieţuieşte un spirit naiv şi frumos, şi nimic din ceea ce făceau nu era făcut fără suflet. Virtuţile germanilor sunt însă un rău strălucitor, şi nimic mai mult, pentru că nu sunt decât un produs al necesităţii, rezultat dintr-o teamă laşă, dintr-o strădanie de sclav, stors din nişte inimi seci: ele lasă nemângâiat orice suflet curat care se hrăneşte cu plăcere din ceea ce e frumos, ah! şi care, răsfăţat de sacra consonanţă a naturilor nobile, nu suportă cacofonia ţipătoare a întregii orânduiri sterile a acestor oameni. Ţi-o spun: nu există nimic sfânt care să nu fie profanat de acest popor, subordonat unor scopuri meschine, iar ceea ce păstrează un ca­racter sacru, chiar şi printre sălbatici, e tratat de aceşti barbari, calculaţi până la meschinărie, ca un simplu meşteşug; şi nici nu pot să facă alt­fel, pentru că, dacă o fiinţă omenească a apucat o dată pe acest făgaş, ea trebuie    să-şi îndeplinească scopul, să tragă foloase dintr-însul, ea nu se mai entuziasmează, păzească Sfântul! rămâne potolită, chiar când îşi celebrează sărbătorile, când iubeşte  şi când se roagă. [...] Ce sfâşietor e, de asemenea, să te uiţi la artiştii, scriitorii voştri şi la toţi cei care mai preţuiesc geniul, cei care iubesc Frumosul şi-1 culti­vă. Sărmanii! Trăiesc pe această lume ca nişte străini în propria lor casă, sunt la fel ca răbdătorul Ulise, atunci când, sub înfăţişare de cerşetor, stătea în pragul casei sale, în timp ce neruşinaţii peţitori făceau zgomot în palat şi întrebau de unde a apărut acest vagabond? [...] Totul e imperfect pe pământ, iată vechiul refren al germanilor. Dacă totuşi cineva le-ar spune odată acestor uitaţi de Dumnezeu, că la ei totul e imperfect numai pentru că ei înşişi murdăresc tot ce e curat, profanează cu mâinile lor grosolane tot ce e sacru; că la ei nu prosperă nimic, pentru că ei înşişi nu cinstesc izvorul prosperităţii, dumnezeiasca Natură, că la ei într-adevăr viaţa e searbădă, apăsată de griji şi saturată de o vrajbă mută şi rece, pentru că ei înşişi dispreţuiesc geniul care dă putere şi nobleţe înfăptuirilor omeneşti, seninătate în durere şi dragoste şi aduce frăţia în oraşe şi case. De aceea, se şi tem ei de moarte şi suferă, din cauza vieţii lor de moluşte, orice ocară, pentru că nu cunosc nimic superior ocupaţiilor lor mărunte, făcute de mântuială. O, Bellarmin! când un popor iubeşte frumosul, când cinsteşte geniul în artiştii săi, un spirit universal suflă, ca o adiere dătătoare de viaţă, sfiala dispare, înfumurarea se risipeşte, şi toate inimile sunt cucer­nice şi mari, iar entuziasmul zămisleşte eroi. Un astfel de neam este patria tuturora, iar străinul zăboveşte acolo bucuros. Dar, acolo unde oamenii batjocoresc dumnezeiasca Natură şi pe propriii lor artişti, vai! acolo cea mai frumoasă bucurie a vieţii dispare şi oricare altă planetă este de preferat Pământului. Oamenii, care s-au născut peste tot la fel de înzestraţi, ajung acolo mai neciopliţi şi mai sterili ca oriunde; servilitatea sporeşte, şi o dată cu ea îndrăzneala brutei, beţia creşte împreună cu grijile şi odată cu ea luxul – foamea şi goana după mâncare; rodul binecuvântat al fiecărui an devine un blestem şi alungă toţi zeii. Şi vai de străinul care, din dragoste, s-a rătăcit în ţara unui astfel de popor şi de trei ori vai celui care, ca mine, mânat de o mare neferi­cire şi cerşetor ca şi mine, nimereşte la un astfel de popor! Dar destul! mă cunoşti, ai să înţelegi prea bine, Bellarmin! Am vorbit şi în numele tău, am vorbit pentru toţi cei care se află şi suferă în această ţară, aşa cum am suferit şi eu acolo.”

– Ce-aş mai putea să adaug eu? Cel ce nu încearcă să vindece cu fierul roşu bubele poporului său, ci le ascunde, minţindu-se pe sine, pe ai săi şi pe străini, acela nu-l iubeşte îndeajuns: acela îl trădează.

Aici ar trebui să închei. Acest dialog imaginar are ambiţia de a mă defini; dar nu de a mă epuiza. El este sincer, în măsura în care eu am fost în stare să mă impun mie însumi ca duhovnic. Gâlceavă provocată, el se stinge astfel în unitatea unui fel de supra-eu. Cum apar la capătul acestor rânduri: ca un individ, care-şi smulge, de unde poate, caracteristicile? Ca o persoană, care şi le afirmă în relaţiile cu ceilalţi? Monadă, care nu vrea să se integreze şi să comunice? Atom, care se simte parte dintr-un întreg?

În fond, rândurile de mai sus nu pot să fie mai mult decât o fotografie în alb şi negru; ele atestă o simplă existenţă textuală. Eu – cel adevărat – nu pot să fiu inter­ceptat, ca orice agent moral, decât în cadrul şi cu aju­torul unui alt limbaj – limbajul faptelor.

tefan Aug. DOINA