Ştefan Aug. DOINAŞ - „FĂPTURI LIMBUTE, BARZI DE MUCAVA”

Ştefan Aug. DOINAŞ - „FĂPTURI LIMBUTE, BARZI DE MUCAVA”

ULISSE

Tu, cel ce ca Ulisse vii acasă,

ajuns în prag, priveşte-o clipă-n sus:

Apollo te mai ţine-n marea-i plasă,

ca pe-un vânat captiv, dar nesupus.

Ce ochi cumplit! Te-a urmărit pe ape,

şi te-a văzut tinzând spre-acest liman

acelaşi braţ ce-a izbutit să scape

de dulci îmbrăţişări şi de duşman.

Cu lănci de foc ţi-a măsurat în lume

distanţa dintre inimă şi lut.

Acuma stă deasupra ta, anume,

ca peste-o urnă care s-a umplut.

Mereu a fost alăturea de tine.

Cu flacăra te-a bântuit mereu.

Azi simţi pe dinăuntru-n scrumuri line

căzând substanţa sufletului tău.

Din ape, din nisipul sur, din aer

şi din otrava palizilor crini,

pe umeri ţi s-a tors, ca dintr-un caier,

spinoasă, o povară de lumini,

ci Penelopa şi-a făcut complice

absenţa lui, şi astfel izbuti

cu-aceeaşi mână harnică să strice

tot ce-a urzit, de teamă, peste zi.

De-aceea, nu jigni sub stâlpii porţii

nici para, nici funinginile ei.

N-auzi cum se aruncă singuri sorţii

deasupra ta şi-a falnicilor zei?...

JURNAL DE BORD

Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii...
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!... Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace rişca.
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă
şi studiază dârele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supravieţuiască.
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă.
Când câte unul strigă: „Hei, luntraşe!”,
ecoul îi răspunde leneş: „Doarme...”;
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziţi, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trâmbă –
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.)
Să fi greşit direcţia?... Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naştere al peştilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud ţipând
cei care-aleşi prin tragere la sorţi
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii...

DREAPTA LUI CEZAR

Atât de luminoase erau muştele

care ieşeau din nările lui Brutus

în timp ce-şi ucidea părintele – că zeii

lăsară zarurile: Cezar merita

un alt sfârşit!...

Maşinăria sorţii,

cu scripeţii ei unşi, asemeni unei

vârtelniţe cu patru braţe grosolane,  

fu coborâtă iute-n Capitoliu;

viaţă şi moarte, servitute şi grandoare

curgeau din coloratele ei fuse.

Stătea acolo, chiar în faţă, la-ndemâna

celui ce-şi contempla pupilul cu oroare  

şi care-acum nu trebuia decât s-o-nvârtă

în sens invers... Dar n-a putut-o face.

Mâinile lui nu erau libere: cu stânga

se apăra încă de groaznica vedenie;  

în timp ce dreapta nu voia să lase

din degetele vinete care-amorţeau

un snop mărunt de fascii înflorite.

OVIDIU LA TOMIS

Aici e locul meu, aici e bine.

Când nu mai am acasă ce să sper,

aici găsesc ţărână, apă, cer:

aici penaţii Romei sunt cu mine.

Pe-această limbă de pământ şi ger

spre care valul ca un şarpe vine

citesc pe boltă litere divine,  

dar îndurare nimănui nu cer.

Zadarnic spumegi, veninoasă mare,

din valurile-ţi negre şi amare!

Eu stau nebiruit în faţa ta.

Şi mii de ani, în zarea arămie,

poeţi însinguraţi asemeni mie

sfidându-te cu lira vor cânta.

POTECA PINULUI SINGURATIC

Rămâi aşa – o torţă-n vânt, o rădăcină

înverşunată! Deschizându-şi încă vad,

pârâul tânăr e un chiot de lumină.

Rămâi semeţ – un stâlp de har ce nu se-nclină,

în timp ce stelele se-ncrâncenă şi cad

şi mânji aftoşi se nasc în aburi de urină.

Fii credincios acelor nopţi cu lună plină,

când ochii tăi se dilatau şi-un trib nomad

de crini imenşi sub cortul tău venea la cină.

Un trunchi – doar unul! – să reziste pe colină,

înalt şi drept, – şi-n toate sferele de jad

va bate-un aer de istorie virgină.

Priveşte-n sus! Deprinde crivăţ şi ruină!

Şi-aşteaptă ziua fulminantului răsad

când urşii tăi se vor ivi din vizuină...

SEQUOIA

Rugăciune-nverzind în lumina de aur,

ca printr-un trunchi de sequoia de caut. Nicicând

n-au avut întâmplările crengi mai curate,

nici ora frunzişul mai des.

Obiceiul stelar al suirii pe boltă

ani îndelungi l-am deprins. Ca pe-un vis urmărind

un alt vis, suprimând accidentele zării,

primeşte-mă, frunză de sus!

Însă ce cântă-n vârf, dacă nu rădăcina?

Legea ţărânii, cu mult mai suavă aici,

e aceeaşi: copacul invers ne respiră

solemn, arde-odată cu noi.

Întâmplări care nu sângerează roteşte

fruntea fibroasă la cumpăna marilor crengi.

Într-o climă uimită, atingem cu mâna

un timp care nu mai e timp,

ci fiinţă ingenuă, har al prezenţei.

Tot ce mistuie-n foşnet, tribut confirmând

horoscopul căderii, e numai o formă

a trecerii noastre prin foc.

Sub cupolă – ce salturi mortale de îngeri

poartă sequoia! Zburând ne-ntâlnim, fulgerăm,

ne desprindem, şi suntem chiar muzica lumii,

când stele – geloasele – tac.

PINUL ROMAN

La ce te zburleşti, în amurg, ţintuit sub

treptele-albastre? Blândul luceafăr pe cer

străluceşte intact, iar săgeţile tale

recad ca o ploaie.

Pe cine implori după miezul de noapte?

Stelele strigă numele tău, însă vai!

a batjocură, maimuţărind aparenta

juneţe a frunzei.

Te strigă mereu, dar răstoarnă abisul

zeilor: iată – râpa te-nfăşură, nu

perspectiva divină, în genele tale

adorm cărăbuşii.

Doar soarele ştie c-a stat răstignit pe

trunchiul tău zvelt; dar cine mai poate-adormi

în stiharele sângelui său? – şi de-aceea

apune în grabă.

Îndură şi taci! Unde zeii, odată,

pasul şi-au pus, un gol se deschide. Şi vai!

omeneşte, cu lacrimi, se vindecă-n pulberi

cucernica rană.

FAGUS SILVATICA

Verticală şi fără litigii terestre,

guvernează tulpina de fag. În coroană,

parcă vrând să răscumpere lumea, o frunză

nencetat e-n gâlceavă cu frunza vecină

ca un vis urmărit de-un gelos alter-ego.

Frontiere subţiri de răcoare se mută

din văzduh în văzduh, controlează ninsoarea.

De uitarea de sine a sevei profită

o ferigă cu sporii cât oul de mierlă,

de odihnă – un aspru refuz al odihnei.

O răbdare geologică, zilnic păstrată

în odăjdii ingenue, susură ca o

stropitoare a timpului. Nici o luxură

în această biserică fragedă, numai

primitiva nevoie de-a fi într-un foşnet

echilibru lumesc de viforniţe sacre.

Într-un astfel de trunchi mi-aş spori semnătura.

CRONICA ŞOBOLANILOR

ce rară vedenie:

spiritul lumii călare

pe un cal alb

o simplă căpetenie

în continuă căutare

de scalp

oare fruntea-i vitează

e semn de pace

sau de război?

dar ce are a face!

şobolanii lucrează

oricum în noi

1988

AJUNGE!

Ce mâl, străin de spiritul ţărânii

atât de măsurată-n vorbă, v-a

scuipat aici, la spartul săptămânii,

făpturi limbute, barzi de mucava?

În ce timpan deschis la flecăreală

găsiţi mereu azil şi faceţi plozi,

aezi cu trâmbiţe de mântuială

suflând în sfântul scrum de voievozi?

El, cântăreţul neamului, unicul,

cu versul lui ca grindina, superb,

se răsuceşte-n groapă, de nimicul

ce umflă linguşitul vostru verb.

Ajunge, lucrative filomele,

cu-atâta sârg; e timpul să tăceţi!

Ce dulce-i, Doamne, mierea limbii mele,

dar nu în guşa falşilor poeţi...

POETUL CU PUMNUL ÎN GURĂ

Ca să aflaţi ce pun la cale culorile

libere în întunericul unui ou înroşit

ca să gratulaţi lupii ce-au adus zorile

acestei utopii care de mult s-a borşit

ca să-nvăţaţi gura voastră să lepede

hoiturile de idei la care se lăcomea

ca să vă pot scuipa cât mai repede –

cenzori! scoateţi-vă pumnul din gura mea.

1989

VIS DE PIETON

să-şi bage un deget pe gât

să-şi horcăie stelele din cerul gurii

să iasă în piaţă

şi să-şi vândă poemul

ca

un sughiţ al limbii

să fie tratat la şcoală

la capitolul

„greaţa de terţine”

acesta era visul său

pe care noaptea

i-l dădeau de-a dura

fantomele maeştrilor

1987

N-AI SĂ MĂ CREZI (1)

n-ai să mă crezi:

cel ce se plimbă singur zi de zi pe lună

poartă-ncălţări ce tropăie în pieptul meu

1988

N-AI SĂ MĂ CREZI (2)

n-ai să mă crezi:

această cobră ce se leagănă hipnotic

e visul meu care te-ascultă cum respiri

1988

N-AI SĂ MĂ CREZI (3)

n-ai să mă crezi:

dar degetul acesta care-acuma scrie

va mai rămâne la sfârşit doar un cotor

1988

ACVARIUM

I

Gong flasc. Dar eu nu „meditând la secoli

ca scoicile” ascult cum clipoceşte

Istoria: – ci ulcerat, cu ochii

măriţi de sare, şi ţinând în mână

o trestie cu floare de cerneală.

II

Ce-am vrea să fim se vede ca o mare

privită din acvariu. Şi Potemkin

(Grigori Alexandrovici), ministrul,

ştia prea bine-acestea, şi dispuse

a se-nălţa decoruri – case, turle –

la limita vederii, când ţarina

– în marea ei iubire de poporul

dreptcredincios şi blând – trecea-n caleaşcă.

III

Superbe astre, dincolo de pragul

şederii mele, se arată celor

cu văzul dublu. Da. Când visătorii

se uită-n jur, tot spaţiul dintr-odată

se face pâlnie, şi viitorul

– ca o cişmea – se varsă brusc în lucruri.

Ferice-atunci de cei ce ştiu să stea

de vorbă cu-arătările! Profeţii,

cei care văd prin timpuri ca prin lupă,

întotdeauna au la îndemână

un parc, şi nebunia lor – spre seară –

e născătoare de statui, vorbeşte

cu ele sfătuindu-se-n elină.

IV

Dar eu, ţinând în mâna mea febrilă

doar trestia cu floare de cerneală,

pe cine-anunţ? Şi eu sunt un preludiu

de tobă, primii stropi de ploaie

sunt ochii mei. De-aceea, poate, umblu

precum o evidenţă orbitoare

naintea vorbei, secerând cu coasa,

spre-a nu lăsa în urma mea decât

o mirişte de lucruri secundare.

V

Când unei abstracţiuni i se dau braţe,

şi cap, şi orizont,– care icoane

nu se cojesc? Şi cine nu se simte

în stare să răstoarne zodii?

Iată: răspunsu-i gata, şi servit nainte

de-a apuca să întrebăm – pe tavă:

un mic dejun compus din raci şi miere.

VI

Totul e transparent. Cel ce se uită

prin noi ne vede mâine. El dezgroapă

din noi, ca dintr-o mistică livadă,

cireşu-abia plantat – ca să-i măsoare

cu grijă rădăcinile, şi strigă:

„S-a prins! S-a prins!” Şi pruncii suie sprinteni

în crengi, şi muşcă fructele abstracte.

VII

Dar eu, ţinând în mâna mea plăpândă

o trestie cu floare de cerneală,

abia mai stau pe fruntea cea din mijloc

a Timpului, ca pe-un tăiş de spadă.

Eu ştiu că vidul negru într-o parte

şi vidul auriu în ceealaltă

sunt guri, că sunt flămânde, că preferă

să guste-ntâi, spre-a-şi pregăti palatul,

pateu cu limbă de privighetoare.

VIII

Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi

atât de-adânc acest hazliu coşmar...

IX

Gong flasc. De-aceea zilnic blestema-voi

în veci de veci pe cel care traduce,

în graiul fonf al mlaştinei, oceanul!

Iar trestia cu floare de cerneală

va denunţa de-a pururea imperiul

de tunete – ajuns o vânătaie!...

X

Mi s-a luat al treilea ochii, şi zorii.

Mi s-a luat întâiul vis – şi umbra!

Mi s-a luat frumosul chip – şi zarea.

Mi s-au luat acele mădulare

ce-aparţineau, de drept, umanităţii,

– şi i s-au dat.

XI

Din preajmă, dinlăuntru,

superba abstracţiune mă priveşte

duios — un mecanism care surâde.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ