Romulus DIANU – „POPORUL N-AVEA CE SĂ SĂRBĂTOREASCĂ...”

Romulus DIANU – „POPORUL N-AVEA

CE SĂ SĂRBĂTOREASCĂ...”

O sută şi douăzeci şi şapte de ţări. Nu sunt prea multe pentru un împărat. De la marginea vestică a Indiei, până la frontiera nordică a Ethiopiei, într-un bazar de graiuri şi de credinţe deosebite, popoarele simt că aparţin unui stăpân pe care nu-l cunosc, după cum nu cunosc nici împărăţia. Cine şi de ce să-şi părăsească locul na­tal, pentru a vedea privelişti sortite numai cailor? E cale lungă de la Belucistanul Oceanului Indian până în Sudanul egiptean, până în inima Africii. Când s-au deschis porţile cetăţii Suza, ca să intre con­voiul deportaţilor de la Mediterana, negustorii mărunţi ai capitalei s-au repezit să-şi vândă susanul şi fructele, dar însetaţii şi flămânzii musafiri n-aveau bani. Câteva femei în zdrenţe făceau semne cu mâna: ar vrea să bea apă. Dar şi apa e pe bani la Suza. Pe şanţurile ce răzoreau drumurile, căzuseră în robie ştiinţele şi artele, oamenii de merit deveniseră de ne­recunoscut. Un învăţat geometru egiptean, cu o privire ageră, ca prizonier de război, vindea uleiuri şi farduri meşteşugite pentru strălucirea frumuse­ţilor şi pentru eclipsa defectelor. Până şi în vorbire el avea fard!... Ceruză, roşu vegetal, oxid de zinc şi negru de fum. Din aceste materii secrete, transparente, sângerii, albe şi întunecate, natura ne-a pictat,  dar noi am dibăcit-o şi am întrecut-o! Orice obraz care se vrea iubit îşi pune pe faţă masca ademenirii, forţa acestui vul­can de ispite în erupţie. Lângă el s-a aşezat pe taluzul şanţului un medic fe­nician, din Sidon,  vândut de mezi în Suziana, dar aici s-a făcut negustor de grămăjoare de baligă  combustibilă, pentru focul de la bucătărie. Câţiva ofiţeri, prizonieri din Assyria, s-au dovedit buni hamali: n-au de vânzare decât braţele lor. Un filozof din Alexandria Mizraimului a îmbrăţişat nobila meserie de comersant de oase şi copite, de la abator, căutate pentru opere de artizanat. Un ar­mean, doctor al legilor, s-a făcut cal la o căruţă uşoară şi vinde bostani şi pepeni. Unii sunt pişcaţi de păduchi, dar ştiu să vorbească frumos mai multe limbi  decât săracii gospodari aborigeni, care, fiind la ei acasă, sunt scutiţi de a mai învăţa ceva, demni în totala lor ignoranţă de stăpâni liberi. Dar sunt miloşi. N-au vrut războaie. N-au vrut să aibă robi. Îi privesc ca pe nişte egali. Oraşul se înfăţişează ca un furnicar agitat. Nimeni nu umblă singur. Nobilii, cu suita lor, se impun prin faldurile bogate ale mantalelor şi prin sabia coroiată, încinsă la brâu. Recunoşti uşor persanul: e singurul om politicos. Convoiul a fost oprit în apropierea oborului de sclave. Nu li s-a spus nimic prizonierilor, dar au dispărut gar­dienii, ca şi ofiţerii şi scribii purtători de scripte. Oa­menii din jur le-au spus :

– Ce mai aşteptaţi? Acum sunteţi în voia voastră. Sunteţi prea slabi, nu cred să vă cumpere cineva... Dar, în sfârşit, nu moare nimeni de foame în Babylon! O să vă descurcaţi...

Ca în orice piaţă, mişună mulţi gură-cască. Soldaţii aceia de gardă, oricât de duri s-au arătat în lungul exod, când au sosit în Suziana, au avut totuşi un gând blând: să părăsească robii în preajma oborului de sclave. Pe acolo se adună bogaţii oraşului. Aceştia poate că mai cumpără pe vreunul, mai ajută pe altul... Dar nu s-a uitat nimeni la ei. Nişte robi în plus! Există altfel de oameni? Aparenţele lor de „preţ redus” n-au produs senzaţie. Totul e cu preţ redus în Babylon, de când cu războiul ăsta norocos!... Sclavele scoase în vânzare erau aduse tocmai din Golful Aden, de la Bab-el-Mandeb, care însemnează Poarta Plângerilor. Cele mai multe provin din Erithreea şi din Somalia, unele de captură, altele voluntare. Le­gate între  ele cu o funie subţire, de glezne, sunt des­culţe şi îmbrăcate doar în cămăşi. Negustorii, cu rea­lismul lor tradiţional, îşi fac reclama mărfii, arătând no­bililor amatori sânii frumoşi şi fesele pietroase ale fe­telor, ridicvndu-le poalele, oferind garanţii verbale de fe­cioria lor, de-abia umbrită de semnele pubertăţii, sau de hărnicia femeilor (bătrâne, la 30 de ani), negrese, creole şi albe. Fiecare poartă, agăţat de gât, un fel de şorţ din piele albă, tăbăcită, cu menţiunea  preţului de vânzare. U­nele sunt statuare, pe picioare groase, cu braţe atletice, aduse din Turkmenistan, vândute şi revândute de multe ori până au ajuns la Bab-el-Mandeb, la capătul sudic al Mării Roşii. Nu s-au speriat de destinul lor. Voinice şi cu mândria înscrisă pe faţă, ele au muncit la ogoare, au descărcat vapoare, au concubinat cu marinarii (mai miloşi decât ne­gustorii), iar la nevoie s-au apărat de cuţitul bărbaţilor, dovedindu-se mai iuţi de mână decât tâlharii. Acum, la bătrâneţe, au aflat că, în Caldeea şi în Suziana, seceta a silit plugarii  să-şi taie vitele. Au amorţit plugurile în bătătură. Se caută femei, că sunt mai ieftine. Şase fe­mei trag tot aşa de bine ca şi doi boi, sunt mai uşor de întreţinut, cunosc mai multe specialităţi decât patrupe­dele, recuperează capitalul investit în ele. Până nu demult, au fost folosiţi caii în agricultură, puţin mai ieftini decât boii, dar caldeii au răsturnat tabla valorilor de piaţă, cu mintea lor deşucheată. Robia nu le prieşte. Se ţin de revolte şi de revoluţii, care până acum le-au reuşit. Au speriat imperiul lui Asuerus. În cele din urmă, caldeii au militarizat caii, i-au introdus în lupte, cu mult succes, au asediat oraşe, au jefuit trezo­reriile satrapilor provinciali. De atunci, caii s-au scum­pit, chemaţi la o glorie militară, adoptaţi şi de alte po­poare, întrecând astfel preţul boilor. Se crezuse  că plu­gul stă în fruntea sculelor păcii. Nu mai e aşa! S-au făcut progrese, de modernizare. Un cal militarizat costă cât doi boi sau cât şase femei bătrâne, de 30 de ani. Buna socoteală a turkmenistanelor a trezit şi interesul altor roabe. Obţin preţ mai bun decât fetele, care nu sunt bune decât de sămânţă. Chiar şi acestea sunt mai căutate, de când s-au înnobilat caii. Animalul cel mai ieftin a  ră­mas tot femeia!... Bogaţii din Media şi din Caldeea cumpără fete aşa cum se sădeşte nucul: peste cinci-şase ani, dintr-o roabă scot cinci. Averea se sporeşte cu răbdare. Nevestele ismaeliţilor din Galaad au îmbogăţit multe fa­milii în Babylon. Războaiele nu sunt cu mult mai mor­tale decât pacea, şi, în plus, reprezintă o afacere mai bună. De fapt, nu există decât două mari industrii care lucrează necontenit: războiul şi amorul. Ambele produc zestrea bă­nească a sclaviei, care este numele industriei epocii. Al­ternanţa ordinii cu dezordinea produce bani, fiindcă nu­mai interesul şi frica bagă mâna în buzunar. Se poate muri şi în timp de pace, dar nu se ştie de ce!...

– Aveţi printre voi şi oameni din Gaza sau din Ascalon?

– Nu, noi suntem din Jebus, din Jericho, din Rama şi destui sunt originari din Hebron... Ai auzit de Hebron?

         – Bunicul meu era din Hebron, dar s-a căsătorit la Gaza. Aveam rude la Ascalon. Dar unde n-aveam!...

         – Înţeleg...

         – Nu trebuie să vă risipiţi. Rămâneţi pe loc. O să primiţi numaidecât   o saca plină cu apă bună, să beţi şi să vă spălaţi. Apoi o să mâncaţi, dar fără lăcomie, la oboseala asta, că nu e sănătos... Credeam că am să găsesc pe cineva din Gaza sau din Ascalon!... Trebuie să fie şi cineva din Ascalon! Se ştia că o să sosiţi... Dar e mai bine că aţi fost aduşi aici, în Suza. Perşii, oh, dacă i-ar    în­treba cineva, nu v-ar fi luat de acasă...

         – Assyrienii se pare că...

         – Da şi nu! Nu există om mai larg înţelegător decât assyrianul sărac! Să ştiţi că numai săracii au strâns ban lângă ban şi au pregătit locuinţele unde veţi dormi, deo­camdată în apropierea templului.

         – Templului?...

         – Da... însă primim acolo şi pe alţii.

         – Pe cine ?

         – Orice om care s-a lepădat de idolatrie! Cu toate că ibri înseamnă omul venit de peste Eufrat... Nu-l putem opri... Vine la templu... Nu se supără nimeni, decât dacă e fericit!... Vezi pe cineva fericit?

         – Ce meserie ai?

         – Soldat.

– Şi umbli fără uniformă, fără arme?

– Cum fără arme? Vorba nu e o armă? Iată că vă soseşte sacaua cu apă...

         – Sper să ne mai vedem!

         – Ca sub vremi!... Mereu, mereu...

A plecat fără vreun salut deosebit, prefăcându-se că e şchiop, ca să-l creadă oamenii „civil”. Un grup de bărbaţi se desprinse din grămada de curioşi care înconjurau sclavele de la Bab-el-Mandeb. Îm­părţirea apei s-a făcut sub a lor supraveghere şi autori­tate. Nu spuneau nimic; erau binevoitori, fără zel. Până la căderea nopţii n-a mai rămas niciunul ne­spălat, neospătat şi negăzduit. Noaptea ce a urmat a fost o lungă noapte. La lumina pâlpâitoare a luminărilor, în sute de familii cu dare de mână, s-au ascultat recomandările lor, care funcţionează ca o presă zilnică şi pot fi rezumate uşor: „Popoarele împărăţiei formează o relativă unitate po­litică. Toleranţa persană, adică aparenta indiferenţă a eli­telor, intervine energic doar în excesele de fanatism ale supuşilor. În general, se evită orice act de autoritate re­presivă. Câţiva înţelepţi – Memucan, Marsena, Harbona — au convins pe împărat că, printr-o fuziune de sânge, după câteva generaţii, divergenţele se vor unifica de la sine. Educaţia va da legilor şi datinilor rigide, chiar şi pe Valea Eufratului, unde caldeii răzvrătiţi îşi fac de cap, nu fără motive: luptă, ca să li se dea pace... N-a făcut şi regele Solomon tot aşa? N-a dat el – tuturor popoa­relor exemplul fraternităţii umane? N-a ţinut şapte sute de neveste şi trei sute de ţiitoare, în afară de fata fa­raonului? N-a fost o pildă rea; pe multe dintre ele nu le-a văzut niciodată. El a vrut să spună: oameni şi fraţi suntem: moabite, amonite, edomite, assyriene, hittite, toate fac parte din familia oamenilor. Aşa să faceţi şi voi. Persanii nu sunt pătimaşi, stimează pe vechii deportaţi de la Marea cea Mare, dar uneori par lipsiţi de ima­ginaţie, au simţul legii, dar le lipseşte îndreptarul le­gii... Aici, împăratul e totul. Satrapii slujesc coroana nu­mai în măsura în care coroana le umple buzunarele. Să ştiţi că totul este de vânzare!... Libertatea nu face parte aici dintre gratuităţile legale, dar, la preţ bun, găseşti pe piaţă destulă! Omul care nu ştie ce să facă cu libertatea nu-şi dă seama dacă are prea puţină sau prea multă. Aşadar, aici libertatea nu e un ideal, ci o marfă ce se cumpără cu bani. Fără bani, nu poţi să ai dreptate, fiindcă pe judecători, oricât de drepţi, teroa­rea satrapilor îi intimidează.  Din punct de vedere eco­nomic, sărăcia este uniforma naţională a tuturor popoa­relor din imperiu. Lipsa legii egalitare şi corupţia mo­ravurilor inspiră împăratului o frică galbenă: ce s-ar întâmpla dacă popoarele ar mai fi şi bogate?!... Deci mai bună este anemia economică... Până când? Până când observă că starea de sărăcie dă naştere unei surde solida­rităţi a săracilor împotriva celor bogaţi, în frunte cu îm­păratul. Egalitatea în mizerie poate fi periculoasă   pen­tru interesele elitelor, care constituie, bineînţeles, o mi­noritate. Femeile n-au conştiinţa forţei lor. Inculte, isto­vite, nu sunt bune de nimic. Nici împărăteasa Vastia nu ştie carte. Se bănuieşte că nici Asuerus... Robia nu e mai aspră faţă de noi decât faţă de alţii. Moravurile locale dis­plac străinilor; datina guvernează. Constrânşi din exte­rior, robii se întăresc în interior. Se zice că ei nu s-ar învoi niciodată să trăiască sub sceptrul unui împărat care nu ţinea seama de credinţa nimănui. Dar nu trebuie să ne grăbim a o crede, fiindcă nici celelalte popoare nu se învoiesc, din alte motive. Îngăduinţa de care se bucură aici toate triburile, chiar şi cele mai neînsemnate, nu poate favoriza pe robii de la Marea cea Mare, fiindcă în timp ce fiecare popor admite idolatria celorlalte, uşurând o reciprocă recunoaştere, captivii de la Apus nu admit decât o singură lege: a lor! În schimb, ibrii nu tulbură ordinea publică.” Şi aşa mai departe. Înţelepţii comunităţii au dat viaţa în judecată, ca şi în propria lor ţară, şi cred că toţi şi toate ar putea fi mai bune. Persanii privesc lucrurile cu mai multă generozitate şi zic: „Orice popor lipsit de teritoriul suveranităţii sale a fost nevoit să încorporeze ideea patriei în formele cultu­lui, ale artelor şi în mijloacele lor de circulaţie a ide­ilor. Atunci când pământul concret al unei ţări devine o chestiune abstractă şi spirituală, iar soldaţii nu-l mai pot apăra, se mai miră cineva că secretul inimilor per­secutate va fi purtat de profeţi, de preoţi, de poeţi şi de păstori? Aici, toate popoarele înrobite au convingerea că armamentul lor spiritual poate să înfrunte armamen­tul metalic al satrapilor. Forţa seculară a împăratului şi administraţiei n-a izbutit să se acrediteze în inimile celor fără ţară. A fost destul ca nişte robi să se înfăţişeze ca nişte zei fără frică, pentru ca toate victoriile militare ale lui Nebuzaradan să fie considerate provizorii.”

***

În al treilea an al domniei lui Xerxes-Asuerus-Kşaiarcha, cunoscut şi sub numele de Ahasverus, efectele tul­burătoare ale victoriilor lui Nabucodonosor, din neamul mezilor, păreau a se potoli. Împăratul, în etate de 37 de ani, a moştenit de la tatăl său, Darius, şi de la maică-sa, Atossa, o avere mare, pe care ar vrea s-o păstreze; dar i-au rămas şi duşmăniile, pe care ar vrea să le stingă. Cum bogăţiile şi duşmăniile sunt indisolubil legate între ele şi nu se sting decât prin restituiri şi pocăinţe impo­sibile, Asuerus domneşte absorbit de intrigile seraiului, digeră cu greutate înfrângeri în războaie civile şi inter­naţionale, aşteaptă ca timpul, făcătorul de minuni, să-l mai despovăreze de fricile personale. Babylonul a cunoscut un destin consecvent: toţi îm­păraţii, când se plictisesc, ies cu flota în Mediterana, unde grecii au totdeauna grija să-i bată bine, la Thermopyle, la Salamina, la Plateea, la Cypru, prin vitejia unor co­mandanţi populari, absolut neîncoronaţi, ca Themistocles, Leonida, Mardonios sau Kimon, mari amatori de naufragii persane. Ninive, capitala assyrienilor, bogată ca nicio altă ca­pitală, nu mai poate adăposti onoarea unui împărat care a însângerat-o. Plină de negustori şi de oameni de ni­mic, Ninive este atracţia aventurierilor, care caută aurul şi uneori îl găsesc. Dar ceea ce jigneşte bunul-gust al persanului este teocraţia militară a assyrienilor. Genera­lii lor au contopit puterea religioasă cu puterea armelor, au consacrat nişte hârci întraripate, ca Pazuzu, şi alţi domnitori cu capete de tauri şi de vulturi, lei cu bărbi frizate, preoţi care comandă armatele. Pe malul stâng al Tigrului, niciun persan nu va mai pune piciorul decât pentru acţiuni de pedepsire. Zarafii şi pseudoprofeţii lor, vânzătorii de formule magice, de otrăvuri şi de parfumuri, sunt invidioşi şi se bucură de paguba împăratului. Assyrianul găseşte că orice impozit este prea mare şi în consecinţă adesea nu-l plăteşte. În timp ce comorile băn­cilor şi zarafilor nu păţesc nimic, averile perisabile, ca grăunţele, fructele şi ţesutele, necesare vieţii, sunt lo­vite de dări. Urlă de ură mai ales plugarii. O efă de grâu, pentru cuptorul săracului, se istoveşte în zeciuială, pe toate drumurile, la toate podurile, iar siclii de aur şi de argint, care mişcă lumea, nu plătesc nimic, stăpânind tot ce se vede şi ce nu se vede, mituind pe sfet­nicii imperiali, pentru a zădărnici orice politică fermă, fie sub Nabucodonosor (când se exploatau victoriile nu­mai pe jumătate), fie sub un împărat modern ca Darius (când s-au acordat iertări chiar şi ibrilor), fie, în sfârşit, sub fericita domnie a lui Asuerus (când s-a încercat ex­terminarea acestora cu duhul blândeţii). Este adevărat că, la Ninive, protecţia morală din Elam, pentru viaţa femeii, n-a pătruns. O femeie bătrână, bol­navă, care nu şi-a plătit prin muncă hrana zilnică, a fost despuiată, până la piele, şi introdusă de creditor în mocirlele de mlaştină ale Tigrului, ca momeală de prins lipitori, pentru medicină. Dacă nu moare de ră­ceală sau de cele cinci mii de lipitori, care valoric re­prezintă hrana unui an de zile, ea mai rămâne să facă parte din familie. Dacă însă moare, preoţii o vor lăuda, zicând eă n-a plecat dintre cei vii cu datoria neplătită! Astfel de asprimi nu s-au pomenit niciodată în Elam, unde toate se fac cu filozofie şi cu umanitate. A face din religie nu numai o cauză de război, dar şi un in­strument direct de masacru, cu preoţii-generali de armată şi cu preoţii-călăi în frunte, acest lucru n-a fost posibil decât în zărăfia assyriană. Acum e sătulă şi ea de neo­menie. De aceea, în al treilea an al domniei lui Asuerus, capitala imperiului se afla la Suza, la cinci sute de mile sud-est de Ninive, spre Golful Persic, la capătul lan­ţului munţilor Taurus, în Suziana, între Persia şi ţara propriu-zisă a caldeilor. Aşezată pe râul Choaspes, într-o climă răcorită la mia­zănoapte de vastul rămuriş de afluenţi ai Tigrului şi Eu­fratului, Suza primeşte vântul fierbinte al deşertului Arabiei, purificat în regiunea fluviilor. Ca într-o grădină, pe acest platou, îngrăşat de aluviunile apelor muntoase, creşte o vegetaţie bogată şi variată, de la ierburile păioase până la pădurile foioase. Drumurile de negoţ au îngrămădit oameni şi interese. Oraşele din Persia babyloniană, la trei sute de mile spre vest, au devenit veritabile porturi de că­mile, în mijlocul nisipurilor. Suza se iveşte însă ca o cetate dominată de splendori naturale, sub un cer ne­încetat schimbător, colindat fugitiv de nori ploioşi şi de o faună paradisiacă, departe de vulgaritatea târgurilor de măgari, de catâri, de cămile şi de roabe proverbial de frumoase şi de păduchioase. Împăratul vede cum vremurile îi propun probleme noi, care lasă nerezolvate pe cele vechi. Săracii sunt me­reu tot mai săraci, bogaţii mereu tot mai bogaţi. Con­diţia umană a sclavajului a dezvoltat profeţia nenoroci­rilor. Cât de mare şi de glorios a fost Nabuco! După o sută şi douăzeci de ani de la moartea lui, lumea îl blestemă, are o legendă mai puturoasă decât o hazna istorică. Soldaţii îmbătrâniţi prin cazărmi, după ce au văzut multe, începute în feerie şi terminate în ruşine   şi în mizerie, zic:

– Împăratul cel mai bun e împăratul prost! Ce deş­tept a fost Nabuco!... Nu se mai sătura de pârjoluri, de măceluri ştiinţifice, de persecuţii şi de înrobiri... Când i-a obosit cuţitul, l-a apucat nevoia de a fi lăudat şi iubit! Şi-a tocmit cântăreţi şi poeţi care să-l zugrăvească fru­mos şi sublim!... Aceştia au predicat raţiunea superioară de a adora pe ucigaş, pe incendiator, pe sublimul îm­părat...

Babylonul şi Akkadul s-au pomenit împodobite cu po­emele voluptăţii virile, de a asupri şi de a ucide, de a trăi zoologic, cu filozofie.

– După ce Nabuco a vărsat sânge nevinovat, supuşii au fost nevoiţi să-l mai şi iubească! L-au iubit, n-a­veau ce face! Acum se scârnăvesc pe gloria lui!... Nu-l mai apără nimeni. Au progresat... Dar toată sărăcia lor este un dar de la Nabuco. Pe unii i-a îmbogăţit, dar aces­tora le e frică şi de umbra lor. Se leapădă şi ei de Nabuco, de duşmăniile moştenite, dar nu se leapădă de foloasele tâlhăriei din vremea lui!... Sub Nabuco, nimeni nu era spânzurat pentru furt, fiindcă averea nu era sfântă! Dar satrapii lui Nabuco, o mână de eunuci şi de tâlhari, au declarat sfinţit aurul furat. Cine se atinge de aurul eunucilor imperiali merge la spânzurătoare! Nu bagă ni­meni de seamă că sărăcia e boală molipsitoare. Se roagă zeilor: „Apără-ne de victorii!... Dă-ne împăraţi proşti!...” Tot aşa vorbesc şi negustorii:

– De curând, peste robii împărăţiei s-au prăbuşit săr­bătorile! Care unde se duce, află că acum e sărbătoare! Asuerus a trimis câte o invitaţie tuturor demnitarilor şi slujitorilor la petrecere. Trei ani de domnie! Trei ani de fericire! Aceşti ani trebuie sărbătoriţi! Barem dacă ar ploua... Dar nu plouă! În Caldeea este iarbă, deasă ca peria, naltă ca trestia, dar se vinde scump. Cositul la iarbă e pândit de lei, de şacali şi de şerpi, care sar în spinarea cosaşilor. Treaba asta – vezi bine – scum­peşte fânul! Caldeii ne duşmănesc. Revoltele lor nu se mai termină. Sătenii revoltaţi se ascund. Când sosesc soldaţii din Suziana, ca să restabilească ordinea, e o curată pomană pentru şerpi, şacali şi lei! Din războaie, cei mai mulţi se întorc teferi, sau răniţi, dar de la se­ceriş nu se mai întoarce nimeni.

***

Istoria nu face rabat de indulgenţă când e vorba de Babylon, de Babel, adică de „Poarta zeului El”, a lui Dumnezeu (noţiune vagă şi contradictorie în mitologia akkadiană), împărăţia care a desfigurat, a măcinat Akkadul  şi Sumerul, în robie, a consacrat demofagia marilor şi micilor popoare, de-a lungul a trei milenii. în anul 539 î.e.n., hittiţii au lovit-o mortal. Civilizaţia şi etica arabă monoteistă au reformat adânc lumea aceea, dar mai târziu, când au putut, după Mohamed, în secolul al şaptelea din era noastră. Până la această luminoasă mântuire a spiritului, Babylonul a cunoscut invazia kassiţilor, din munţii Zagros, care au învins pe hittiţi: alte şase secole de robie kassită!... Altă magie, alţi vrăjitori, alţi scribi, alţi generali au însângerat Assyria şi Elamul, prin războaie civile şi incursiuni nomade, cumplite ca ale lui Sargon, în anul 709. Dar pentru a spune adevărul întreg, crimele şi exter­minările, cascadele de prinţi uzurpatori se făceau în nu­mele unui ideal de lucrări publice, pe locul ruinelor şi incendiilor. Assyria vitează fusese atât de nemilos mă­celărită de Babylon, încât, în anul 689, un rege assyrian reuşise să transforme imperiul într-o mlaştină de sânge, izgonind şi pe zeul-patron Marduk. După patruzeci şi unu de ani, în anul 648, după domnia lui Assurbanipal, mezii au ruinat cetatea Ninive. Prinţul succesor Nabucodonosor a pârjolit Iudeea şi a deportat populaţia din Iebuş în Babylonul propriu-zis, apoi a terfelit floarea ci­vilizaţiei Egiptului, sub sceptrul faraonului Amasis.

Într-un imperiu unde toate amintirile popoarelor nu erau decât măceluri şi cimitire, conflictul moral dintre învinşii înrobiţi şi învingătorii abuzivi era inevitabil. Dis­pariţia din istorie a Babylonului n-a fost decât victoria popoarelor sclavizate asupra stăpânilor criminali. Cyrus a atacat marea bubă a lumii,   a răpus pe Nabonide şi a anexat Babylonul la Persia în anul 539. Domnia perşilor, incomparabil mai umană şi mai idealistă, n-a putut face grabnice minuni. Nicio lume nu se schimbă de la o zi la alta. În acest cadru, de rău   şi de bine, ca într-un amestec de apă sărată şi de apă dulce, într-o deltă, se desfăşoară episodul istoric al Estherei, sub domnia împăratului pers-achemenid Xerxes, între anii 485 şi 465, când popoarele de la Marea cea Mare continuau a fi sub arsura incen­diilor militare, aşa-zise „administrative”, de ocupaţie. Xerxes (Asuerus) a fost un împărat „de salon”, lipsit de vocaţia demofagiei imperiale. A voit binele, dar nu s-a priceput să-l facă. Asuerus a chemat căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor, pe mai-marii şi capii ţinuturilor, a chemat pe gene­ralii armatelor din Elam, care păzeau fruntaria dinspre Iran, pe comandanţii trupelor dinspre Miazănoapte şi din­spre Armenia, pe cei din Azur şi din Gozan, şi pe toţi admi­nistratorii bunurilor sau ai izvoarelor de bunuri împără­teşti din toate ţinuturile, de la India până la Ethiopia. Pacea părea asigurată în toate provinciile. Recoltele de pâine şi de vin sunt bogate. O lume tânără înlocuieşte treptat golurile create prin bătrâneţe sau prin războaie. Popoarele imperiului se iubesc şi se înfrăţesc, într-o fe­ricire fără precedent pe pământ, prin libertatea alianţei lor, prin îmbelşugata prăsilă de copii ce se vesteşte pre­tutindeni după întoarcerea soldaţilor acasă! Dările au umplut cu aur curat toate sipetele vistieriei împăratului. De sub dealuri curge vinul, câmpiile sunt pline de miere, turmele sunt fără număr, corăbiile şi cămilele nu prididesc să ducă scumpele negoaţe cerute şi căutate nu numai pen­tru valoarea lor, dar şi pentru a asigura ţărilor prietenia unui imperiu cuceritor, întins şi puternic. Oameni supe­riori au fost aduşi în robie, iar priceperea robilor, aju­tată de mijloacele fără zgârcenie ale celorlalţi supuşi,  ridică fruntea şi bunul renume babylonian. O fericire ge­nerală s-a aşternut peste Babylon. Doar atât mai rămîne de făcut: să fie sărbătorită! Ospăţul împăratului, în cinstea supuşilor săi, a fost sorocit către mijlocul primăverii, când migdalii sunt în floare, iar durata festivităţilor, prevăzută pentru o sută şi optzeci de zile, intră bine în toamnă, sărbătorind coa­cerea primelor pâini de grâu nou, culesul viilor, recolta de miere a stupilor, sacrificiul berbecilor mai tineri de un an, nălbirea pânzei de in proaspăt. Oaspeţii aveau să vadă bogăţia strălucită a împărăţiei şi slava minunată a măririi lui Asuerus; tineri din toate ţinuturile şi din ţările vecine aveau să se măsoare în forţă, în alergări, în tragere la ţintă cu arcul; poeţii aveau să cânte gloria im­perială, în  război şi în pace; preoţii tuturor cultelor aveau să adreseze zeităţilor poliglote, în limbile inteli­gibile de toate mitologiile, rugăciuni pentru împărat! Ca să se bucure toţi zeii de atenţia pe care le-o arată Asu­erus!... Dregătorii provinciilor aveau să dea socoteală de gestiunea lor, lăudându-se fiecare pentru impozitele spo­rite şi obţinute (numai ei ştiu cum!) din belşugul care se revărsase, după memorabilii ani de secetă din timpul lui Nabuco! Monedă de aur şi de argint, cu chipul îm­păratului, avea să fie bătută, pe lumina sunătoare ce se scotea din minele imperiului! Asuerus avea să ierte şi să scoată din temniţă pe toţi foştii dregători care ispă­şeau vini reale sau imaginare, şi păcate grele, ca fur­tul sau omorul, sau necredinţa faţă de împărat, sau nenorocul în lupte, trimiţând, în locul lor, pe dregătorii actu­ali, care s-au dovedit nevrednici! Plimbări au fost pregătite în toate regiunile, unde sclavii durează alte pa­late, numai palate pentru cei bogaţi, şi mii de cai din grajdurile împăratului au fost trimişi, de olac, la răscru­cile cu hanuri ospitaliere, pentru a schimba animalele obosite ale caroselor şi caleştilor imperiale, toate, la dis­poziţia oaspeţilor. Dintre toate popoarele, persanii, cu gustul lor rafinat, sunt floarea unei civilizaţii. Au mulţi poeţi, care scriu silabe divine... De când s-au vestit sărbătorile împărăteşti, inspiraţia poetică face ravagii, poeţii se adună la răspântii, în pieţe, la oboarele de vite, unde citesc toate subli­mităţile demne de Kşaiarcha-Asuerus, marele împărat. Prostimea nu înţelege nimic, dar îi ovaţionează. Câţiva armatori greci din Babylon, oameni cu carte, surâd şi-şi fac cu ochiul, perfizii, fiindcă au mai pomenit (şi în ţara lor !) diferite mascarade ca astea, care s-au terminat prost.  Ei opresc, în mijlocul drumului, un poet liric şi-l întreabă măgulitor:

– De unde vii, aedule, rapsodule, gloriosule?

         – Am citit poporului trei ode, în cinstea sublimului şi superlativului Asuerus, trei ode scrise chiar de mine... I-am emoţionat până la oase!

         – Bine le-ai făcut! Nu pot să-i sufăr pe nenorociţii ăştia din Suza! Te felicit! Bine le-ai făcut! Să le mai citeşti! Dă-le la cap cu opere originale!...

Într-adevăr, după echinocţiul de primăvară, la curţile lui Asuerus, din partea invitaţilor, au sosit darurile re­cunoştinţei populare. Au fost trimise, pe cămile şi în furgoane păzite de gărzi înarmate, odoare şi podoabe de fildeş, de aur, de argint; parfumuri de nard, de isop, de aloia, de casia; harfe şi alăute construite din lemn scump; mobile de santal, de cedru, de abanos, amulete bine mirositoare, esenţe de terebint, de roze din Saron, blănuri şi covoare din Taurus, pietre nobile ca smaragdul, safirul, hrisolitul, agatha; arme scumpe, toiege îmbijutate cu peruze, cai îmbrăcaţi în purpură şi în aur, conduşi de sclavi zdrenţuiţi, catâri, robi, roabe, ţiitoare pisicoase, pentru casa imperială, artişti cântând din instru­mente cu zece corzi, aduşi din Iebus, din Damasc şi din Ramat Gilead, din ţara lui Gad. Grânele şi nutreţurile, carnea şi uleiurile, fructele şi bumbacul au umplut ham­barele ce se întind pe mii de hectare.  Famenii au umplut casele şi cazărmile cu gărzi şi slugi. Au amenajat apartamente noi pretutindeni, graj­duri pentru animalele care străluceau sub lumina soa­relui ca nişte zeităţi bălegoase, magazii pentru darurile moarte. Dar poporul mişună în zdrenţe şi în foame.

– Noi n-avem ce să sărbătorim... Odată cu bogăţia, s-au înmulţit cerşetorii, lăcrimoşi la lumină, sângeroşi la întuneric.

În luna florilor, au intrat în cetatea Suza cortegiile impunătoare ale demnitarilor şi căpeteniilor, invitaţi la ospăţul împăratului. Sunt prinţi autentici, călări, încon­juraţi de ajutătorii lor, ofiţeri, preoţi, diplomaţi, scriitori, funcţionari, robi, catâri de samar şi femei, haine, nutreţ şi alimente, înaintând, în alaiuri de sărbătoare, sub un nor de praf care întunecă cerul. Sunt din Togarma, din Peha, din jurul lacului Van, din Erec, din jurul Urmiei, din Tarpal, din Arax, din cele două Ecbatane ale mezilor, din Persia, din Caldeea, din Arabia, din Gozan, din Hena, din Ninive şi din Babylon, din Elam, din Siria, din ţara heteilor, din ţara madianilor, din munţii Libanului, din Mizraim, din jurul lacului Caspic, din Ethi­opia, în sfârşit, demnitari şi partizani din  Ghesur, din Argob, din Damasc, din ţara lui Manase, din Hebronul ţării lui Ruben, din Ierusalimul ţării lui Beniamin, de pe li­toralul filistenilor şi din Hebronul ţării lui Iuda, din Idumea, din ţara moabiţilor şi din toate cetăţile libere sau învinse, apropiate sau depărtate, bogate sau sărace, vesele sau îndoliate, toate aducând plocoane scumpe şi obligatorii marelui Asuerus, împăratul Xerxes Kşaiarcha. Liniştita cetate Suza, pavoazată de sărbătoare, aristo­cratică prin natura ei şi prin decoraţii scumpe şi trofee glorioase, şi-a pierdut numaidecât caracterul împărătesc şi a devenit un vast obor oriental, de animale deshămate lângă căruţele cu nutreţ; de oameni care petrec în jurul poloboacelor de vin şi lângă berbecii ce se ru­menesc, întregi, deasupra gropilor cu jar; de robi care cântă şi se îmbată, sodomindu-se în înghesuiala popu­lară a acestor imperiale serbări. Neguţători din toate ce­tăţile aleargă spre Suza, încărcaţi de mărfuri. Familii în­tregi, cu dare de mână, au venit în cetatea de scaun, pen­tru a petrece o vacanţă prelungită.

Binefacerea mutării capitalei la Suza a dispărut cu desăvârşire. Hoţii de drumul mare pândesc convoaiele care transportă daruri preţioase. O poliţie întărită aleargă în ajutorul forţelor de ordine, care nu mai prididesc. Gra­ţioasa Suza deveni, în câteva zile, o zdreanţă colcăitoare de oameni mai numeroşi  decât ar fi îngăduit capa­citatea de ospitalizare a oraşului. Autoritatea, neputând să satisfacă toată această lume invitată, a încuviin­ţat ca fiecare să se descurce, pe socoteală proprie, cum va crede mai bine. S-au ridicat corturi, cuptoare şi ospătării în pieţele publice. Sub cerul liber, o viaţă liberă, ieşită dintre digurile oricărei morale, reface, în mijlocul civilizaţiei, pă­durea din care omul a ieşit. Proprietatea nu se mai cu­noaşte, fiindcă nu mai poate fi păzită. Au fost tăiate plantaţiile, ca să fie aşezate corturile. Aroganţa tirani­lor trece înaintea tuturor legilor. Se iviră conflicte pentru vreun adăpost mai bun, pentru vreo păşune mai proas­pătă, pentru o măsură de vin. Otrava şi cuţitul înlocuiră magistratura. Tineretul sărbătoreşte şi el o liber­tate care, din primele zile, a prihănit fete crescute cu grijă, din serele elitelor imperiale, căzute în mâinile capcanelor ce ţin drumurile, în ameţeala bucuriilor popu­lare. Robi degeneraţi şi perverşi,  ţinuţi pentru munci, în amestecul tuturor pornirilor, aruncară sămânţa lor băr­bătească în leagănul de mătase al aristocraţiei, care era pândită ca iepurele de pârloagă, înfrângând nu numai le­gile, ci şi prejudecăţile sociale, mai puternice decât toate, şi graţie cărora o clasă poate păstra un privilegiu şi poate administra o avere. Femeile ţinute în umbra gyneceelor, într-o secetă sexuală aproape absolută, ocro­tite de autoritatea eunucilor, odată ce au fost scoase de la cortegii, cu o conduită oarecum autonomă şi provi­zorie, se lăsară prinse şi săturate, ca un vânat uşor, vădindu-se amorţite până şi în instinctele lor defensive, fi­indcă nu există femeie mai feciorelnică decât captiva din harem, încuiată şi părăsită de bărbat. În mijlocul acestui vălmăşag tulbure, se ţinea senină şi puternică, pregătită să intre în luptă, atentă la toate schimbările timpului şi oamenilor, elita cărturarilor puţini, ascultaţi de cei mulţi, din aproape toate seminţiile aduse în robie. Fiecare la locul lui, fiecare dinaintea casei sale. Legaţi între ei, ca exploratorii munţilor prăpăstioşi, gre­cii, armenii, egiptenii, fenicienii, la care s-au adăugat veteranii Nehemia şi Azaria, Raamia şi Nahamani, Mardoheu şi Bilşam, Bigvai şi Nehum, Misperet şi Baana.

Deportaţi cu vechime de ani, ei nu şi-au uitat, într-o împărăţie ostilă şi fundamental străină, răspunderile le­gii. Din fructul muncii tuturor, unii şi-au cumpărat robi, cămile, cai, catâri, au strâns bani de aur, mine de argint, au  întreţinut pe preoţi şi pe leviţi, ca şi cum, în fiecare clipă, va bate sfârşitul nenorocirii lor şi vor trebui să plece, ca un singur om, la vetrele lor sfărâmate.   Egip­tenii au încercat odinioară să-i ajute, împotriva primej­diei comune a lui Nebuzaradan, respectând pe aceşti sclavi, care spun tuturor un cuvânt tulburător: „Deocamdată!” După a lor părere, totul este „deocamdată!”... Dar acum au încremenit şi ei de spaimă.

În ultimii zece ani, ibrii au prăznuit sărbătoarea tristă a Exodului, şi-au făcut rugăciunile şi arderile-de-tot, au creat şi stimulat legături de prietenie cu neguţătorii sidonieni şi tyrieni, care au zeii lor şi tradiţiile lor, în respect şi în cinste. Ei au asociat interesele babylonienilor liberi la afacerile lor şi, în ţara robiei, au restaurat reputaţia capacităţilor lor morale şi fizice în rândul oamenilor respectabili. Aceşti paradoxali robi trimit împăratului Asuerus epistole pline de un conţinut politic, cu caracter general, care produc o profundă impresie, provoacă dramatice divergenţe prin­tre miniştri, printre famenii palatului, printre demnitarii regionali de toată mâna. Şi nu e de mirare că, datorită scrisorilor lor, larg cuprinzătoare, Nehemia, fiul lui Hacalia, a ajuns mai târziu paharnicul împăratului Artaxerxes, iar din acest rang înalt, într-o ţară care nu era a sa, el a obţinut favoarea reclădirii provinciei lui natale.

Romulus DIANU

 (Din romanul Fata de la Suza, 1982)