Dumitru MICU – „Ştefan Aug. DOINAŞ”
Natură
clasică, spre deosebire de confratele puţin mai în vârstă, romantic de cea mai
pură (şi nobilă) viţă, Ştefan Augustin Doinaş (Ştefan Popa, n. 1922),
tranfigurează rareori, şi nu pe cale baladescă, trăiri de ordin intim; în
balade, şi nu doar acolo, creează lirism obiectiv. Secvenţele epice, momentele
dramatice din versurile sale sunt proiecţii nu ale unui suflet individual, fie
şi oricât de integrativ, ci ale spiritului umanităţii. Doinaş vede în lucruri
şi în situaţii-Idei. Contemplă în fenomenalităţi-universale. Himera „mistreţului cu colţi de argint” e o metaforă a setei etern umane
de absolut. Când nu vehiculează asemenea simboluri, poetul interpretează
motive din sau, mai ales, analoage celor din creaţia poetică devenită bun
colectiv, universal, în special din folclorul autohton şi din eposul european
nordic, în speţă germanic. Geometru, în propria sa reprezentare („omul cu compasul”), spirit arhimedic,
Doinaş încearcă, în actul creaţiei, „să
prindă rotirea stelelor” în „inel”.
E un poet care cunoaşte „voluptatea
limitelor”. Al său „compas” este,
simultan, „inginer de armonii” şi „cocostârc al zborurilor line”,
întrebuinţat pentru „zgârierea pe nisip” a
modelului „unei alte ordini” : al
ordinii ce „conţine-al lucrurilor tainic
chip, cel fără de ruină şi mişcare”. Vorbind în termeni conceptuali, Şt.
Aug. Doinaş cultivă o poetică a transcederii fenomenalităţii, a reducerii lucrurilor
la prototipurile lor. Poetică a „jocului
secund”, s-ar putea spune. „Deducere”
a universalului şi permanentului din particularul efemer cu „putrezirea” („înecarea”) acestuia din urmă. Poetica proprie spiritelor clasice.
Sursa filosofică este, evident, în Platon. Excluzând, ca poezie a esenţelor, „durerea”,
sentimentalitatea, lirica lui Doinaş nu este doar desenti-mentalizată, ca (mai
ales prin teatralitate) a lui Stanca; e despersonalizată. Nu, desigur, în toate
piesele, însă acesta e principiul. Starea caracteristică acestei poezii e „îngheţul”. Eul nu recurge la travestiri
spre a se comunica. Face, pur şi simplu, abstracţie de sine. Poemul, în
concepţia lui Doinaş, „n-are nimic cu
poetul”. Poetul „este nefiind”.
Poetul se autofăureşte dispărând ca persoană, „strămutându-se” (pentru a „întreţine
şansa unei lacrimi”) în „ochiul” absolut,
în acel ochi zeiesc ce, „închis în sine
însuşi, ne priveşte, / din veac asupra noastră pironit”. Cântând, el nu se
exprimă pe sine. Emiţător de logos, îndeplineşte funcţia instrumentului
muzical, menit să actualizeze sonor o partitură preexistentă, sau, reproducând
întocmai vorbele lui Doinaş, să aducă la viaţă pe „cel nenăscut”. Acela, nenăscutul, e cel ce vorbeşte; poetul nu-i
decât un organ al său, de împrumut. Organ indispensabil, totuşi, deoarece
logosul nu se poate naşte decât prin el, deşi îi este anterior cu mult. „Cel ce vorbeşte-n locul meu, născutul /
dintâi al gurii mele delirante, / mult mai bătrân ca mine... ” Pentru
exercitarea prerogativelor specifice, poetul are de urcat, „izbăvit de pământul greoi”, într-un
turn, unde, „îngheţat, albăstrui,
cristalin”, îl aşteaptă „un divin
orologiu”. De la altitudinea acestuia, „de pe
ultimul prag”, poetul contemplă „în
lucruri tiparul măreţ, / modelul dintâi”. Sau, invers, are de coborât „în loji de nămol, dedesubt”, spre a
convorbi cu „Mumele”. în ambele
cazuri are de „afanat”, din
existentul obiectiv, „materia, greul”,
de „ales” şi de „limpezit”, „ca pe magicul A
din tipare”, ceea ce „licăre, ninge
şi pare”, prin „epurarea minereului
(...) în ceresc athanor”. Mereu principiul orientării spre pattern! Principiul căutării tiparului ideal,
neschimbător, etern. Pe cât sunt unele dintre „artele poetice˝ în versuri de fidele principiilor lansate de Mallarmé
pe atât teoretizările lui Şt. Aug. Doinaş, din eseuri, contrazic respectivele
principii. Poezia, cugetă autorul Lămpii lui Diogene, „nu poate fi altceva
decât suprema expresie a condiţiei umane˝. După opinia lui, „nu există poezie mare care să nu fie expresia unică, inimitabilă a
unui cutremur în limitele existenţei˝. Chiar dacă „poezia nu tinde niciodată dincolo de sine însăşi˝, „omul care iese în stradă purtând pe buzele
sale versurile unui poet nu va rămâne niciodată nepăsător la suferinţa celor
ce-l înconjoară˝. Autorul volumului Orfeu şi tentaţia realului susţine că „limbajul – oricât ar
deveni de opac într-un poem, oricât ar dori să-şi ipostazieze plăsmuirile
proprii – nu-şi poate pierde cu totul caracterul referenţial, nu se poate
detaşa total de lucrurile pe care le numeşte.˝ „Un fel de halou intelectual pluteşte mereu în jurul poeziei˝.
Poetul decis a mântui cuvintele de „starea
fiduciară˝ nu găseşte rebarbativ, cu aplicaţie la creaţia lirică, nici măcar
termenul „realism˝. Cu condiţia,
fireşte, de a fi utilizat în accepţie adecvată. „Obiectul real – citim în articolul Obiect real şi limbaj realist în poezie - trebuie să fie un punct de plecare;
în consecinţă el trebuie cunoscut˝. „Realism˝
înseamnă, aşadar, chiar şi în poezie, „orientare
spre real˝, nu însă, evident, fără „o
selectare a semnelor realului în funcţie de legile tainice ale personalităţii
creatoare˝. Nu fără înălţarea faptului la idee, nu fără a face din
individual expresia universalului. Dar absolutul căutat de Doinaş e un absolut
incarnabil, un absolut ce poate fi gândit ca realizabil în lumea aceasta. Merele de pe masă sunt „copii zbârcite˝ ale celor din tablou (Natura moartă). Altfel spus, nu fructele
pictate reproduc înfăţişarea fructelor culese din pom; invers, acestea din
urmă-le „copiază˝ pe cele înveşnicite
pe pânză, care sunt „idei˝. Tabloul
oferă privirii mărul desăvârşit, ideea de măr. Dar nu numai absoluturile de
acest tip sunt, în viziunea poetului nostru, materializabile, prin artă. Pura idealitate se introduce,
şi ea, în versurile sale, prin apariţii corporale: mistreţul cu colţi de
argint, pasărea Rock. Prinţul din Levant caută inexistentul mistreţ fabulos, cu
certitudinea că îl va găsi, şi nu se înşeală. La fel de inexistentei
pasări de basm, poetul i se agaţă de gât: „-
Da, zise vărul meu. Dar fii atent / că pasărea aceasta nu există! / - Nu, nu
există, i-am răspuns, în timp ce / mă agăţam cu mâinile-amândouă / de gâtul ei.
Doar ştiu că nu există...˝ (Între mine şi vărul meu). Doinaş „se atârnă˝ de Poezie, asemenea lui Philippide, „ca un copil de poala mumii˝. Spre a
putea să o facă, a învăţat meşteşugul făuririi versurilor la perfecţie. Chiar
compunând, uneori, în concordanţă cu estetica imperfecţiei, aplică „normele˝ acesteia (căci le are)
impecabil. Acest mod de a înţelege şi de a scrie poezia îl situează, clar, la
antipodul tuturor anarhismelor artistice. Fin (poate, azi, cel mai fin)
cunoscător şi interpret român de poezie, sensibilitate generoasă, receptivă la
toate modalităţile autentic lirice, întocmai ca Ion Pillat altădată Şt. Aug. Doinaş
dezaprobă „delirul verbal˝, „beţia de imagini˝, „dispreţul pentru formă˝. Fapte precum „emanciparea libertină a anumitor cuvinte", „simpla înşirare de cuvinte", „bolboroseala", „metaforismul abuziv", „proliferarea anarhică a imaginii"
erau denunţate, în 1968, ca expresii ale „modei
poetice", modă al cărei reflex în rândurile cititorilor „se aseamănă cu pojarul la copii˝.
Caracterele propriei poezii sunt date de tot ce se opune mai diametral
dezavuatelor practici amintite. Ion Barbu spunea
despre Rimbaud că e un „tehnician al delirului˝. Din opera lui Şt. Aug. Doinaş „delirul˝ lipseşte. Acest poet e un
tehnician desăvârşit, însă pe produse ale simţurilor dereglate n-a lucrat
niciodată. Cel mult, a simulat (în Paradis-cocktail) starea de „posedat˝. Demonicul nu
e pentru el decât o categorie estetică, una căreia i-a consacrat un studiu (Tragic şi demonic, în
volumul Lectura poeziei). Însuşirea lui neegalată, în
poezia românească de azi, este extraordinara disponibilitate. Prin excelenţă „poet de artă˝ (cum ar spune englezii),
Doinaş s-a realizat în cele mai variate formule, de la baladescul cultivat cu
perseverenţă în tinereţe la lirismul gnomic. A scris în stilurile cam tuturor poeţilor de seamă, „moderni˝ şi ne„-moderni˝,
adică şi-a încercat puterile cu ale lor nu numai transpunându-i în limba sa,
dar şi împrumutându-le uneltele. Un întreg ciclu din Hes-peria, de exemplu, însumează piese de
factură hölderliniană până şi prin aşezarea versurilor în pagină. În alte volume poate fi, nu o
dată, identificat tiparul rilkean. Stanţe-le din Anotimpul discret amintec,
desigur, de Jean
Moréas. În deceniul al şaselea a scris sonete – şi, în general, „rime˝ – în notă dantescă şi
petrarchistă. Prin sentenţiozitate, prin gnomism, Şt. Aug. Doinaş se înscrie în
descendenţa lui Goethe. Dintre românii pe care şi i-a asimilat,
Blaga e recognoscibil, de cele mai multe ori, mai cu seamă în metrică.
Poet şi eseist, unul dintre cei mai culţi scriitori români în viaţă, Şt. Aug.
Doinaş a dat literaturii române o seamă de tălmăciri exemplare: din Goethe (inclusiv Faust, 1982), Hölder-lin, Mallarmé, Valéry etc. Culegerea Sunete fundamentale (1970, ed.
II, amplificată, 1988) reuneşte transpunerile sale de poezie lirică.
Prof. univ. dr. DUMITRU
MICU
(Din ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
DE LA CREAŢIA POPULARĂ LA POSTMODERNISM,
EDITURA SAECULUM I.O., 2000, pp. 342–344)
