Dorin
TUDORAN – „FOTOGRAFII DIN ÎMPĂRĂŢIA
GULAG”
TREBUIE: FAVORITUL
Vin ştiri
istoria e din nou oglinda
pe care sufletul morţilor
desenează figurile obligatorii
ale vieţii.
Vin ştiri
cu toţii sperăm
în proba de liber alese! Şi
mort
favoritul nostru
trebuie să pară viu. Să
câştige.
Vin ştiri!
PAX ROMANA
Ca să tac
mi-aţi dat un vagon
cu gumă de mestecat.
Ca să nu mai respir
mi-aţi trimis fotografii
din împărăţia Gulag.
Ca să-mi piară cheful
de-a vedea
mi-aţi legat ochii
cu treizeci şi trei
kilometri panglică maşină de scris.
Ca să nu mai scriu
îmi amintiţi toate acestea.
Ce vă faceţi
dacă-ncep să v-aplaud?
Ca să tac
mai trimiteţi-mi
o căruţă
cu gumă de mestecat.
Ca să nu vă aplaud –
e pe gratis.
ÎNCĂ
Nu-mi lipseşte niciun
cuvînt
degeaba vă iluzionaţi
cartuşiera ce-mi strânge
mijlocul
nu-i o centură
ascunzând vreo pârlită
de hernie.
Nu-mi lipseşte nici un cuvânt
de-aceea tac; încă.
Am asupră-mi un port hart
burduşit de situaţia
generală –
dar meritaţi voi vreun cuvânt?
SUBŢIRE
Linia orizontului –
o coardă subţire de pian
ce-ţi va trece sufletul
dincolo
de linia orizontului.
CAPRICIILE MODEI
Câţiva foşti prieteni
azi zornăind
prin faţa casei mele
ca pintenii unui general
pregătind
ori pregătindu-i-se
o lovitură de stat.
La poarta lor
aceleaşi treizeci de
magnolii –
păstratul răsplatei în
pungi fine de viţel
a căzut din modă.
GRAVURĂ
Beznă –
zbaterile disperate ale
unui vapor
înşelat de mersul mincinos
al apei;
zgomote înfundate
ca şi cum cătuşile
sînt puse direct pe idei.
MĂRTURISIRI DE NEMĂRTURISIT
Tragi pielea de pe secunde.
(verbul a beli a fost
compromis
de un mitocan aristocrat)
şi ultimul an ţi se arată
râu de sânge cu oglindă
retrovizoare.
Prin Europa
biciul lui Attila
tot mai usucă rufe.
MARELE PAVOAZ
lui Richard Lang
Tu scrii zilnic
acest solilocviu îndurerat
despre miturile
iraţionalului
nu mai poţi afla nicicum
– altora le-a fost dat! –
distanţa de la tine la el
şi cea de la el la moarte
dar între tine şi moarte
mijeşte încă o palmă de pământ
al făgăduinţei
cămaşa ta se umflă
ca pânza marelui pavoaz
solemnitatea plecării zbârnâie
cu toată larma ei
imaginară.
FĂ PAŞI!
Dacă tai calea unui prost
rămâi surd
dacă-ţi taie el calea
nu te-mbogăţeşti.
Piticul-ştie-tot
ştie şi asta
aşa că
fuga-fuguţa!
ieşi până la poartă –
viaţa bate din picior
ca o paralizie lovită de
strănut!
UCENICIE
Asemeni vouă
am străbătut şi eu Assisi
gol puşcă.
Privirile ignoranţilor
se lipeau de mine
ca mierea;
înţelegerea celor înţelepţi
îmi ciuruia carnea.
Puţinele pietre ce m-au
nimerit
sunt cunoscute azi
sub numele de Monte
Subosio.
Da – ucenicia mi-a fost
floare la ureche!
ATÂT NUMAI
În fiecare os mi-aţi sădit
un mausoleu
în fiecare picătură de sânge
port, roşie –
o piaţă.
Dacă i-ar da prin minte
copilului meu
să sufle spre mine
cât într-o luminare, atât
numai –
n-ar auzi decât
prăbuşindu-se un vraf de
ziare;
mausoleu peste mausoleu,
piaţă cu piaţă.
FASCHING
Revăd hârtii importante;
cobor
în stradă e carnaval
tot omul respiră confeti.
Împotriva tuturor aud
solzii acestei spaime în
sărbătoare
fierbând ca o mare de
cinele.
Alungaţi- mă!
Sunt primul
pe care-l auziţi spunând:
„Nu vreau să mă iubiţi!”
Trebuie să fiu şi ultimul.
IREPROŞABIL
Cine mai aleargă azi
atâta prăpăd de drum
ca să moară
anunţând puţină libertate
încă puţină libertate
o victorie cât un vârf de
ac
când poţi lua un pumn de
barbiturice
cu o jumătate de Vinul casei?
Iată adevăratul triumf –
fără cnutul din privirile-nvingătorilor
fără ochii holbaţi de
groază ai învinşilor.
Dacă nu strălucită
– ca altele –
iată o victorie oricum
definitivă!
O strâng în mână
zi de zi
nu-mi e nimeni mai aproape
pe lume ca ea
o am la-ndemână
şi-n vremea asta socotesc
câţi copii ar fi avut timp
să facă pe drum
hoplitul părăsind
Marathonul în grabă
fără s-apuce să-ntrebe
„Alo, da′ pe mine cum mă cheamă?
fiul cui şi al cui? Născut în,
unde, când şi la cât?”
Cine mai aleargă azi
ditamai drumul
ca să pună la picioarele
noastre
cumplita minciună „Am învins!”?
şi-apoi să se dea la fund
să dispară –
fără urmă
fără nume
nepedepsit,
când serviciile noastre de
cadre lucrează
ireproşabil?
GHETTO
Nu cunosc ghetto mai negru
ca tine – suflet al meu
inima-mi pompează
kilometri de sârmă ghimpată
în fiece clipă
tu eşti perfect, suflet al
meu,
ca diamantul ce-a zgâriat
pe-acest ciob de cer
Steaua Singurătăţii.
SLAVĂ ŢIE, CARACALLA!
Întinşi pe-un braţ de paie
intram pe Via Appia Antica
într-o căruţă cu coviltir.
Mă strângeai în braţe
şi printre lacrimi
aproape că urlai:
„Ce triumf! Cum
de-am putut să mă tem?!”
străbătuserăm Sudul
REMEMBER
Visezi o viaţă întreagă
câteva locuri, câteva
oraşe.
Le pângăreşti într-o clipă.
Reîntâlnindu-le
te simţi asemenea
soldatului
din trupele de ocupaţie –
nici propriul revolver nu
te mai
în căutarea lui
îţi arată implacabil
o coardă de pian:
„de la musique avant...”
PRO DOMO
Se ştie:
eu pot eşua
imaginea mea –
niciodată.
De aceea
toate aceste scrijelituri.
UN SĂRUT ÎN AMURG
Cum să te mai sărut?
Botniţa asta deşi ruginită
rezistă; – acum câteva zile
limba mi-atârna printre
zăbrelele ei
ca un vultur mort
dar osândit să nu cadă
din cuib.
CINEVA
Cineva n-a putut muri
„ca un domn” deşi totul fusese pregătit
foarte atent:
în locul halatului alb,
prietenia –
un frac de tinichea,
în lipsa pulovărului
bleumarin
o mângâiere de sârmă;
cineva a dat din mâini
spărgând mănuşile de
porţelan în care-l
visaţi a dat şi din
picioare
deşirând ginşii de fontă
în care-l turnaserăţi
(după acest ultim cuvânt
simt nevoia să trag în
piept
puţin aer curat!) cineva
scuipând mâlul
pe care i-l injectaserăţi
în plămâni,
v-a murdărit
prea cinstitele obrazuri.
Cineva s-a înecat, până la
urmă –
poartă la gât
salba dispreţului vostru
în semn
că nu vă poate uita!
DESPRE MAXILARUL INFERIOR DE TOT
Cineva tocmai potoleşte
mestecă dulciuri
ascultă um disc, două,
treizeci
îi spun „chiar aşa?” – îmi răspunde
„te repeţi”;
răsfoieşte insectarul cu
fotografii
exemplarele de lux
zâmbesc imbecil în
diapozitive
lipseşte o marcă pe-un plic
ce va să ajungă la capătul
lumii
unde, ca şi în Europa,
automobilul,
DAF câştigă teren
îşi mângâie, în treacăt,
dragostea de-acum
îi spun „chiar aşa?” – îmi răspunde
„te repeţi!”
şi mestecă dulciuri
modifică reverul unei haine
îşi lărgeşte ginşii
îşi strâmtează ginşii
îi scrie şapte rânduri
doctorului –
ar vrea să ştie
dacă paradontoza ori boala
ce-o are
e un lucru serios
dacă şi cum se poate muri
din ea
alege câteva scrisori vechi
un anunţ – le va trage la
XEROX
(tovarăşii aşteaptă!)
primeşte un telefon la
patru dimineaţa
îi spun, rupt de oboseală, „chiar aşa?”
– „te
repeţi!” -- îmi răspunde
şi mestecă dulciuri
doctorul i-a răspuns
că nu e nicio problemă
sigur, boala e ireversibilă
osul maxilarului inferior
se topeşte
zi cu zi
dar un control regulat
şi mai ales pasta de dinţi
AJONA –
nici THERA MED nu-i rea –
îi va asigura o muşcătură
trainică
pe încă cincizeci de ani
doar eu mai am obrăznicia
să-ntreb
„chiar asa?”
„cum îţi permiţi? te repeţi!” îmi răspunde
doctorul
fiindcă cineva nu mai are
vreme ...
„şi pentru că veni vorba,
cine eşti dumneata?”
îi spun
nu întârzie să-mi răspundă
impecabil
„Cunosc cazul –
suflet latin, expus, sentimentul trebuie
cultivat cu mare atenţie;
multă mişcare, anturaj plăcut,
alcoolul absolut interzis!
A se feri de soare, de umbră, control regulat –
Cu cele mai bune sentimente
al Dvs.”
„Chiar aşa?” - mai am putere să-ntreb –
caseta imprimată răspunde
prompt:
„te repeţi! te repeţi! cum îţi permiţi? te repeţi! te repe...”
PE NEAŞTEPTATE
N-am încotro –
trebuie să părăsesc
sărbătoarea aceasta;
mai multe mucuri în
scrumieră
decât speranţe.
DOAR GLORIA
Şi nimeni din cei ce-au
privit
riscul în faţă
să-şi amintească nu poate
chipul lui
feciorelnic-feroce.
Smulşi din ei înşişi au
fost
parcă.
Şi doar gloria-i
adăposteşte
uneori spre a le rânji în
faţă.
NOUTĂŢI
Cu cine să-mparţi?
Ora e absurdă – nimeni
n-are de ce.
Elicii strălucitoare
atleţii ipocriziei
primenesc aerul;
e mare ventilaţie.
Stafia cuvântului Weltanschauung
tulbură
din ce în ce mai agresiv
viaţa de noapte;
ce fac forţele de ordine?
Soluţia finală
nu-ţi pare nici ea
mai puţin fragilă.
Cu cine să-mparţi?
Ora e singură.
PUŢINĂ GRAVURĂ
Chiştoc înţepenit în colţul
gurii – viaţa
la picioare munţi de scrum
tremurând;
numai plămânii uitaţi în
tine
orbecăie – doi fluturi
negri
ce nu te pot ridica
deşi nu mai eşti decât o
umbră.
Pe masă fotografia iubitei
tocmai părăsindu-te; un
instantaneu
norocos.
Afară – copiii sfâşie
perdelele
unui vagon uitat pe-o linie
moartă;
şinele au fost mâncate
demult
de bălării.
CHINGA
Să te prăbuşeşti cu totul
să ridici ochii
să nu vezi nimic
(Nici cerul
nici pe El ţeapăn
înfipt în şa)
să nu vezi absolut nimic decât
chinga trecând
pe sub burta calului Său
ca pe o potecă
aproape ştearsă
să-ţi freci ochii de mila
Lui
(chinga-ţi şopteşte:
„Va cădea, în curând
voi plesni, va cădea,
în curând mă voi rupe!”)
să-ti freci ochii
privindu-i pintenii de oţel
ca pe două stele
înlăcrimate -
aceasta e cerul tău
astăzi;
şi mormântul, probabil.
CALIGULA
În urma
carului
triumfal
pretorienii
adună
monezile
aruncate
de El.
Uralele însă
par
irecuperabile –
stolul lor vânăt
izbeşte deja
cupola de carton colorat
a cerului.
TALPA
Să ne ridicăm -
n-am sărutat
bocancul
talpa lui cu
ţinte
iat-o
îndepărtându-se.
Până acum n-am
făcut altceva
decât s-o
simţim
răvăşindu-ne
chipul;
acum avem
răgazul s-o vedem:
pierzându-se-n
sus
pare chiar
bolta cerească.
De vrem
putem distinge
carul mare –
răstignită pe
roţile lui
viaţa noastră
încă
pâlpâie.
Îţi mângâi
obrazul
şoptindu-ţi să
ne ridicăm.
ARTĂ POETICĂ
Cuvântul mutului
când e să fie
se repede în lume ca un
glonţ.
ÎNVINGĂTORUL
(povestind un vechi poem)
intrase în arenă să ucidă
măcelul
era tot o carne vie
din cap până-n picioare
nu mai simţea care este
propria-i carne şi care
carnea celor pe care-i
învinsese
prinsese gustul sângelui
ciopârţit de uralele
mulţimii
împuţinat de huiduielile ei
s-a uitat o clipă spre cer:
desine: tridens tibi nimium placet —
nu mai lupta; îţi place
prea mult tridentul tău
înainte de a se arunca
în colţii propriei arme
năclăite de sânge
a mai apucat să şoptească
„Am învins!”
apoi a venit ploaia.
(30 iunie, 2009)
Dorin TUDORAN
