Eugen NEGRICI – „INTRODUCERE ÎN POEZIA CONTEMPORANĂ:
«Mircea CIOBANU»”
Ceea ce
uimeşte astăzi la poetul Mircea Ciobanu, ca şi, nu mai puţin, la autorul de
proză, este extraordinara capacitate de a crea mit. Tot ce atinge vocea lui gravă se converteşte în enigmă. Cum această însuşire nu apare
de la început sau nu e de la început atât de eficace, e cazul, poate, să vorbim
de o ştiinţă, ştiinţa la care poetul a ajuns trudind
asupra cuvintelor, iniţiindu-se, el însuşi, treptat. De altfel, ca să respectăm
ritualul demersului critic şi dorinţele anticipative ale cititorului,
folosindu-ne chiar de acest amănunt, îl vom situa pe Mircea Ciobanu în speţa cerebralilor. A-i alege poetului acest loc în
aria poeziei noastre nu e, desigur, o
noutate (au făcut-o mai toţi exegeţii operei sale). Dar noi vom
argumenta observând un lucru mai important decât, să zicem,
impersonalitatea aparentă a dicţiei, şi anume, mersul gândirii sale producătoare.
Impunându-şi tăietura lor sigură şi sunetul pur şi pătrunzător,
versurile semnate de Mircea Ciobanu până la
volumul de răscruce Patimile (1968) încifrau arte poetice, conturau atitudini existenţiale, reinterpretau motive
din zestrea tutelară a poeziei noastre,
într-un limbaj el însuşi recognoscibil. Densitatea expresiei şi tonul sever şi
înalt de recitativ al rostirii poetice (educate „pe dedesubt”, cum ar spune Arghezi — în anii reînnodării, cu greu, a legăturilor cu tradiţia noastră interbelică) vor rămâne o constantă
a poeziei sale şi vor putea fi
socotite drept metafore ale gravităţii inconcesive şi indicii ale seriozităţii
cu care va privi mereu acest poet îndeletnicirea
scriitoricească şi destinul literaturii. Tot de provenienţă ermetică părea unor
comentatori a fi, în câteva din versurile ce nu mai figurează în antologia de
scriitor apărută în seria Hyperion (1979), consemnarea unor experienţe
autoscopice. Versurile conţineau, în fond, dovezile lucidităţii
dramatice. Ele dădeau acestei lucidităţi o cale de afirmare, de dezvăluire şi de prospectare, care, odată
conştientizată, va fi perfecţionată
până la a deveni mod de producere şi ceea ce e mai interesant – chiar mai mult
– stare permanentă a spiritului.
Volumul din 1968 – care face să se audă vocea inconfundabilă a poetului
– va exploata, de această dată cu consecvenţă, avantajele, în ordinea lirismului
de atmosferă, pe care le poţi avea prin
preluarea unui unghi anume de vizionare sau numai prin închipuirea unui gest.
Şi le poţi avea când posezi ceea ce marilor poeţi din specia cerebrarilor nu
le-a lipsit niciodată: acel straniu organ imaginativ apt pentru „contemplările crâncene” (am folosit aici o expresie a lui Nichita
Stănescu). Mircea Ciobanu se numără printre cei care au descoperit că
împrumutarea unui unghi privilegiat, a unei anume „posturi”, dacă e însoţită de puterea de a trăi cu
imaginaţia consecinţele situaţiei alese sau gândite, conduce la poezie.
La Nichita Stănescu este, însă, vorba de o mare mobilitate în schimbarea
unghiurilor, de înmulţirea ipostazelor eului
liric – ca rezultat al iniţiativei de sporire metodică, insaţiabilă a „punctelor
de vedere”. Nu e
nimic de reproşat acestui gen de lirism
declanşat lucid, ca efect al excitării (de către o idee sau o noţiune) a
facultăţii imaginative, chiar dacă ne e dat să observăm că un poet ca Nichita Stănescu parcurge fără căldură
consecinţele viziunilor ce iau naştere, ca pe tot atâtea aventuri contemplative. Cu alte cuvinte, poetul „elegiilor” râvneşte la o simultaneitate a trăirii
lumii, prin acumulare lacomă de ipostaze. Ipostazele la care recurge
Nichita Stănescu sunt absolut întâmplătoare, iar schimbarea
lor nu are alt sens în afara celui al schimbării, ca încercarea distrată a
măştilor atârnate pe peretele unui atelier.
Oricine se poate, în schimb,
convinge că, la Mircea Ciobanu, ipostazele au
o consecvenţă obsesivă. În volumul Patimile cineva ţine masca tragică a spaimei deasupra feţei şi ne face martorii
necesari ai ipostazelor primejdiei. Acestea
sunt trăite intens, ca într-un coşmar din care ţi-e peste puteri să te
descleştezi şi ale cărui senzaţii persistă după ce, asudat, te-ai trezit: a sta
gol, sub tăişuri, la pământ, sub zvon
de pierzanie; a fi pe un fund de apă; a fi rătăcit pe drum şi prins la
întretăieri; a fi în somn greu, „la timp de
jaf”;
a fi pierdut de „ceată, nume
şi măsură”; a sângera sub săbii; a sui pe corzi, în cumpănă,
crucificat în aer; a sta deasupra golului rece, pe liiniile înguste vibrând; a
începe, orb, „dansul
înalt pe funie”; a cădea între pereţii de silitră ai unei
râpi; a fi prins în lutul care invadează şi înlocuieşte marea; a fi în plasa
de argilă a gropniţei; a cădea în mâlul viu; a fi prins în retrageri de ape; a
fi dus pe o insulă, asediat la mal, prins de viu în „carcera ţestoasă”; a fi uitat undeva cu
membrele încleiate, aşteptând un semn de pace; a fi „ostatic somnului”, pândit de lupi ori, în vis, în zbor peste
văi părăsite, calcinate, în aburii amiezii, uitând ceea ce nu se cuvine
uitat.
Câteva doar din poemele din
acea vreme (ciclurile: Scara, Pururi vuind) se concentrau asupra unui gest, a unei
acţiuni riscante (cum ar fi a acrobatului tragic),
închipuite ca atare de cel ce se ştia responsabil de primejdia la care se
supune în jocul lui funambulesc cu viaţa. Cele mai multe, însă, îşi trag
substanţa din resursele primejdiei fără agent şi fără cauză, a primejdiei
metafizice, mai mult presimţite decât deduse din detalierea unor gesturi.
Ciclul
care dă titlul întregului volum face loc ipostazelor supunerii la cazne, posturilor
torturii, ale pedepsirii. Peste tot era implicată, se înţelege, primejdia:
a fi împins „sub
Trapezunt” şi aşteptat pe coridoare, cu verigi, reţele şi lanţuri; a fi pe o
plajă pustie, pe care se văd urme de fiare venite de pretutindeni şi de
nicăieri şi pe care strigi zadarnic, arat de sori şi de lumină; a fi sub morile de soare,
îngropat, în noianul de frunze, otrăvit de sevele amare şi de aburii ca de aramă înverzită,
ameninţat cu pierderea acestui ultim acoperământ salvator; a fi (din nou!) singur,
abandonat pe o insulă, supus la
torturi, deposedat de instrumentul vorbirii, năucit de singurătate, cu
simţurile dezorientate, orbit în
întunericul temniţei, ascultând venirea sobolilor, ca o invazie de copite
sporind mereu; a fi crestat cu sabia, înecat în năvala roşie a sângelui, supus
apoi chinurilor sării; a fi în pustietate, în aşteptarea unei vipere
izbăvitoare; a zăcea sărăcit de lacrimi, ascultând berbecii fluizi ai apei cum
lovesc podeaua, veghind cu prinderea în furci şi străpungerea şi pipăind locul feţei şi al ochilor ce par ai altuia; a fi
ameninţat şi a nu ceda ispitei cu pâine şi untdelemn; a fi rupt în patru între
cămile, răsucit şi dus în galop, cu falangele pierdute; a fi ameninţat
de o cange ce urcă spre porţile pupilei, părăsit
de înger şi de frate. „De ce
nu-ntre cămile? ca să plec / de patru ori spre patru zări
aprinse, / şi-un ins ca noi să vină şi s-arate, / la jumătatea căilor, măsura / şederii sale-n cumpănă şi ceasul / întoarce la
vreme. O, să plec, / să nu-mi privesc falangele pierdute / când, răsucit şi dus
o zi pe urma / galopului, de funii voi scăpa / lăsând spre voi mănuşa-nsângerată / ca-n miezul nopţii beat de fum şi vin
/ mă vor aduce alţii la răscruce. / Şi
cine se va bate pentru mine? / Nici îngerul, nici fratele...” (Nici îngerul)
„Şi cine se va bate pentru mine?” răsună stins, obosit, o întrebare în poezia care încheie ciclul. Primejdia nu este a morţii, căci moartea e
răbdată, suportată, îngăduită, consimţită, cât, mai ales, a părăsirii
în vreme de pierzanie. Cineva, un trimis atotputernic,
cineva căruia îi stă, în orice caz, în puteri să pună capăt supliciului se
îndepărtează hoţeşte, îşi ridică mâna de deasupra celui ce, nevinovat, aşteaptă,
mai aşteaptă încă, izbăvirea.
Întrevedem
aici ipostaza eroului întru credinţă, a marelui mucenic mărturisitor, a celui
ce suportă, ca urgisitul, părăsitul Iov, toate chipurile osândei, în numele crezului
său. Poetul descoperă că poate intra, că a şi intrat de mult, cu o anume,
particulară, potrivire, într-un fenomen de rezonanţă cu acest destin, cu
această stare de martiriu. Vorbele lui caută golul, par a nu avea adresă
sau se prefac a fi întoarse, îndărătnic, înăuntru şi, prin însăşi această
neputinţă de a articula o dojană, ca şi prin dorinţa celui ce monologhează de a
pieri mai curând, decât de a găsi cuiva o vină, ele devin, de fapt, un reproş
cu gura strânsă, reproşul tăcut, copleşitor al marilor împătimiţi, superiori,
precum Iov, propriului lor destin.
Suntem uimiţi să constatăm
în ce măsură tulburătoare se abandonează Mircea
Ciobanu reprezentărilor provocate de asumarea unor astfel de atitudini. Oricât de puţin dispuse ar fi textele să ne
lase să deducem factorul declanşator al imaginaţiei, vom remarca, totuşi, că
poetul alunecă de la sine, cu o anume râvnă,
în pielea acestor fii ai suferinţei. Simte ca ei, pătimeşte, muceniceşte ca ei,
trăieşte hipertrofic, halucinant, starea fiinţării lor printr-o transfuzie de
suferinţă.
Împrejurările declanşării febrei imaginative devin şi ale lui, sunt
asumate cu
totul şi numai o stare de spirit patetic-religioasă ar fi aptă să dea puterea vizualizării, să înlesnească vedenia şi
identificarea cu ea. Fervoarea „primirii stigmatelor prin imitaţie” e un fenoment de netăgăduit. Convertiţii,
reformatorii, marii mistici, credincioşii Evului
de mijloc, şi nu numai ai acelui Ev, transverberau, intrau realmente în
vibraţie vizionară mai cu seamă cu cel ce
le ocupa sufletele şi le umplea de smerenie, cu pilda jertfei lui.
Sugestionarea putea merge până la
conştiinţa deplinei indentificări, încât, în sublima lor turmentare, marii
mistici văd cum ar fi văzut el (cazul Sf. Tereza), îndură cum a îndurat el, îngână,
ca într-o transă fără sfârşit, vorbele lui. Mii de fii ai durerii semănând cu
el, seamănă astfel între ei, alcătuind o reţea nesfârşită de aluzii. Ni se pare
că nu am merge prea departe cu deducţiile în acest plan vecin artei,
dacă am presupune, de pildă, că întreaga stare poetică a Patimilor îngână poate clipa cea grea a îndoielii din
vinerea mare.
În mod deosebit pe noi nu ne
interesează de ce caută poetul asemenea întrupări, de ce se transpune în
asemenea stări sau cât de mare e gradul de asumare a acestora. Important este
că, astfel, el îşi deschide aripile închipuirii şi că această ardoare a
transmutaţiei face să se şteargă senzaţia că asumarea stării e precedată, totuşi, de provocarea stării. Pentru a încheia aici
paralela cu Nichita Stănescu să precizăm că acesta, metodician, şi el, al
delirului, va trece nepăsător de la un avatar la altul, va trăi în numele,
mereu altul, al cuiva sau chiar a ceva, în aşteptarea uimită, de sorginte
experimentală, deci demonică, a
desfundării întâmplătoare a izvoarelor poeziei. Atras de peripeţiile
întrupărilor şi posedat de demonul experimental, el îşi va încorda la dorinţă
fibra vizionară, oricare ar fi faptul, personajul, ideea, cuvântul care îi
excită asociativitatea. În foamea lui de
idei stimulative, se va lăsa înrâurit mereu de alte şi alte elemente de ordin
cognitiv (rareori existenţial) şi nu se va da în lături de la nimic pentru a primi puterile imaginaţiei lirice.
Această extraordinară
labilitate, care duce la imposibilitatea delimitării unor toposuri recurente, a precipitat ambiţiile interpretative
ale comentatorilor, iritaţi de neputinţa de a decupa un univers poetic conturat
şi mai ales stabil.
După
cum se va vedea, Mircea Ciobanu nu-şi va jertfi sensul sacru în schimbul
proteismului şi, riscând să rămână la un număr limitat de motive de ordin
existenţial şi să ofere comentatorilor un univers codificabil, nu va recurge decât la ipostazele care consună cu
o anumită zonă a sufletului său, singurele în măsură să-i stârnează o percepţie
sensibilă. Revelator şi pentru felul cum procedează el, poemul Praguri din volumul Etica (Albatros, 1971) adevereşte faptul că percepţia devine într-adevăr sensibilă, tocmai
pentru că trăirea stării, gradul de implicare sunt extraordinare: „Acelui ins
de ceară dat la răni, / domn casei sale arse
şi mulţimii / de fii ucişi, acelui ins cu stoluri / de strigi în jurul frunţii
i-au promis / tăişul umed, cleştele şi sarea. // Trezeşte-l, Doamne, inima i-o
umple / cu numere de foc, învaţă-l pânda / şi goana până-la porţi — iar mie lasă-mi / o zi măcar
înfăţişarea lui (s. n.). // Să fie frig, să cearnă, să se-nşire / convoaie
trase de cai orbi şi turnul / să le strecoare fără vamă fuga. / Ci eu la
praguri, cu plămânii-n gură, / s-apuc doar lanţul, praful de rugină, /
amestecat în sunetul verigii, / negarea şi-n timpane urma stinsă.”
A
cui să fie înfăţişarea râvnită pentru o zi măcar de cel ce strigă aici cu
mare glas de căinţă, ca un nou Petru, după cel pierdut şi înşelat? A unui alt
Iov, „domn casei sale şi mulţimii / de fii ucişi”, a vreunui martir anume din
nesfârşitul număr al celor care au cunoscut „tăişul umed, cleştele şi sarea”, a
lui Bruno, a însuşi fiului celui negat şi jinduit. Este a fiecăruia şi a
tuturor, a tuturor celor ce-şi umplu sufletul de umilinţă, a tuturor năpăstuiţilor
lumii, a căror
nevinovăţie înjunghiată ne arată în toată nevrednicia noastră. De altfel, în
întregul lui, volumul din care am ales această poezie ne lasă să înţelegem
faptul că nu neapărat martiriul în numele credinţei e ipostaza îmbrăţişată, năzuită şi aptă să stârnească reverberaţii
imaginative, ci orice suferinţă din inocenţă, fie ea născută în sfera relaţiilor
sociale, de zi cu zi: a fi vizitat în lipsă de oameni ce nu se tem de lumină şi
îţi profanează pâinea şi apa; a fi trădat, ponegrit, abandonat, dat la
încheieturi cu sare, sub fluturii fără saţ ai nimicirii, uitat în varul câmpiei,
ca într-o arenă; a fi atins în însăşi demnitatea fiinţei prin violarea intimităţii şi rănirea sufletului,
neputincios de a mai reacţiona; a fi
ales (ca unul din apostoli) să treci prin uşi mereu mai strâmte-n umeri, să te dezici de armura grea, să te preschimbi
pentru ca „cu glasul
meu de-acum să geamă
Domnul”; a fi prins în ochiurile plasei, adăugind noduri „nodurilor sfinte”, sugrumat de „spornicul lor număr”, agăţat de scara unui cal rătăcitor; a fi pe o insulă, printre crabi, în grota
plină de zvonuri, din care strigătul vine înapoi,
ca o veste de moarte; a fi supus arderii pe rug şi a-ţi încredinţa semenului,
fratelui palid, urna cenuşii; a fi spânzurat în piaţa oraşului, sub ploaia de
lemn a tobelor, sau sub privirea mulţimii cumpărate, sfâşiat de păsările şi de
dulăii cetăţi; fi prins de grila porţilor, sub canatul care picură sânge, orb şi surd, bând „lacrimă de zid”; a fi ultim supravieţuitor pe întinderea vie, în
văile pline de carne şi sânge ale unei bătălii uriaşe, căutând urmele celor
pierduţi; a fi cu rana deschisă, căutată de roiuri flămânde; a fi întins pe
spate, căzut pe scut, învăluit în ceaţă, în „pâlnia cu
maluri”, căutat de jivine şi auzind ocolul de
potcoave al cailor duşmanului; a fi lovit în coastă, mut, „rob
lespezii şi bun de veghe”; a fi în armură de împrumut
„ofrandă plăcilor încinse”, ajuns de sori, preschimbat în abur
şi auzind „paşii cui mă lasă singur”; a fi dus pe trepte
măcinate, pe poduri în clătinare, lapidat fără martori, sub streşini, cerând dreptate zadarnic „cuvântului”, uitându-l şi reîncepând, fără speranţă, „în mâluri
scrisa numelor cu talpa”. Poemele consemnează mai cu seamă
consecinţele părăsirii, ale abandonării, ale trădării, încât e de înţeles că
nu atât trupul e cel supus martirizării, torturii, silniciilor de tot felul.
Mai mult, cu cât sunt mai teribile formele agresării lui, cu atât ne înlesnesc
ele raportarea, prin analogie, la suflet. Iar sufletul, ales el, se înăbuşe,
se ofileşte, piere fără reazem, strigă înfricoşat din armura lui de-mprumut,
sprijinul lui părelnic: „Prea largă
zarea şi sudoarea verde – / aud lumina răscolind metalul / şi paşii cui mă lasă
singur? Doamne, / am fost plecat şi l-am găsit pe spate-n / armură de-mprumut,
era mai tânăr / dar când din nou am vrut să-l chem albise, / şi cuşca lui foşnea
şi ce-ntuneric / era-n aramă când i-am scos pieptarul.” (Zale) Există, indiscutabil, toposuri predilecte şi
o revenire, deloc întâmplătoare, la cuvinte aparţinând
unor câmpuri semantice bine individualizate şi care invită la o analiză
stilistică centrală pe virtuţile unui simbol focalizant. N. Manolescu a şi făcut din armură un asemenea „motiv
central iradiant”. Totuşi nu un obiect (simbol tutelar) poate da cheia interpretării
unei astfel de poezii, ci atitudinea, starea.
O stare care-şi găseşte gesturile, posturile, simbolurile, motivele, semnele,
culorile, materiile, care e lacomă nu de un
obiect, ci de o mulţime, ea însăşi neliniştitoare, de astfel de obiecte
sugestive, de întâmplări, de fenomene bizare şi aluzive. Începând cu
volumul Cele ce sunt (Eminescu,
1974), Mircea Ciobanu va miza, într-o mai
mare măsură, pe câteva asemenea elemente în stare ca, printr-o cantitate şi o dispunere
orientată, să pună în mişcare mecanismul aluziei, şi fără a mai descrie mai
întâi, ca pe ale lui, suferinţele trupului
supus silniciilor. Remarcăm, aşadar, o anumită simplificare a gândirii
producătoare, care funcţionează mai economic, dar şi mai eficace.
Din punct de vedere strict
tehnic, cele mai multe poeme se constituiau, până acum, din descrierea minuţioasă
a consecinţelor unor atitudini, ipostaze, ale
unor posturi însuşite, imaginate, înfiate de eul poetic într-un elan
de identificare. Ipostazele adoptate nefiind niciodată numite direct, concret,
ci doar descrise, se naşte de la sine o senzaţie complexă de aluzie multiplă. E vorba de puterea
misterioasă de reverberare a descripţiei minuţioase, „fotografice”, pe care o relevă şi unele pânze olandeze
din secolul al XVII-lea. Fiindcă nu sunt
numite, deducem că nu ar putea fi numite, că la mijloc e o interdicţie sau, mai
adânc, un tabu. Şi, pentru că le închipuim astfel, incitate de cele câteva
elemente lăsate abil la vedere, forţele curiozităţii noastre vor cădea pradă
impulsului de descifrare. Stimulate de această forţă obscură, fatală,
valuri de supoziţii vor fi proiectate asupra poemelor, pentru a înţelege cum
se explică astfel de consecinţe. Aluziile se vor multiplica, de la sine, prin
ecouri reciproce, ca într-o vale cu pereţi apropiaţi. Ca poet de tip metonimic,
poet al consecinţelor fără cauze, Mircea Ciobanu
îşi va perfecţiona, cum spuneam, tehnica. Cu dificultate, e adevărat, dar
reuşeam până la urmă ca, în majoritatea poemelor, să deducem
măcar în ce fel au loc atrocităţile. Şi
aceasta pentru că poetul însuşi se arăta a fi persoana care le suportă, care de
pildă, trece înot prin undele uleioase, cu suflarea îndoită; care zace înzăuat sub ploi, în şesul putred, chemând pe cineva uitat
în amurguri nesfârşite; care, ispitit de somn, pândeşte de trei nopţi să se
arate, „celălalt”, în flăcările focului, fără
să poată chema, fără să poată auzi cuvântul ce „geme departe”; care e trădat de cel ce trebuia să fie de strajă; care caută zadarnic,
prin hale pustii, o fiinţă pierdută,
petrecută la cer de roiuri de fluturi de devoratori; care caută cu patimă urmele, în lutul cald, ale
unei fiinţe presimţite doar „ca fiu al dovezilor sale”; care, aflat pe un ţărm, constată
închegarea mării, împietrirea nisipului şi singurătatea „fără sămânţă de lacrimă”.
Am
rezumat mai sus câteva din situaţiile închipuite, şi, ca să spunem aşa,
încercate în poemele din Cele ce sunt. Deşi mai greu de pătruns, sub armonia pentametrului dactilic,
acestea sunt scrise totuşi în tehnica cu care ne-a deprins. În alte câteva
poeme din acelaşi volum are loc o abia perceptibilă înnoire. Vocea care relatează are aerul
a-şi pune în seama altcuiva suferinţele: cineva stă în răspântia mare,
clătinându-se cu ochii la rana încă deschisă sau zace în prăpastia caldă, unde crinii „preling
duhoarea” peste
pantele umede; un înger ostatic suie şi coboară treptele unui turn putrezit şi,
înfricoşat de gol, îşi închipuie căderea unor păsări bătrâne în apele veştede ale
unei fântâni; un orb şovăitor caută, sub arşiţa secetei, pe traversele dospite
ale unui pod metalic, urmele unei fiinţe;
cineva e luat, cu luntre cu tot, de ape, prin ceaţă şi frig şi, prins între
gheţuri, strigă zadarnic spre „zarea
zidită cu nouă-ntreite ecouri”. Schimbarea persoanei care suportă urgia
unui destin neodihnit în rele, separarea vocii martorului de cea a martirului
decrispează procesul producerii. Poetul va obţine, acum aceleaşi efecte
misterioase prin simpla descriere a unor obiecte, întâmplări, locuri, fenomene
ce sunt în afara lui sau par la prima, ca şi la a doua vedere, a fi. De altfel,
inteligenţa sa artistică abia aşa îşi dă adevărata măsură. Priveliştea unei
coline bizare, loc săpat de vânt, ocolit de turme, părăsit până şi de soboli,
va fi descrisă cu asemenea meşteşug ai echivocului, cu o asemenea
coordonare aluzivă a conotaţiilor, încât cititorul va fi tot timpul pe punctul să admită că i se evocă,
în fond, goliciunea uriaşă, dezolantă a unei
femei blestemate să-şi suporte sterpiciunea: „Goală e-ntinsă,
de-a latul albitelor drumuri; / şira cu mal i s-a ros de cât umblet şi-nclină / rară priveliştea; doarme sub
ceruri învinse, / însăşi învinsă, cu scrumul şi pietrele-n pântec (...). / Vântul o
sapă şi-i caută-n dâre leşia, / praful ales de cu zori o petrece la ziduri; /
pânze fierbinţi, dezvelind-o, aud cum astupă / treapta sub care amân de mânie
solară, /şeasă va fi până mâine! în coapsa ei mare / rodnicul spin a-nlemnit şi
seminţele-n cârduri / n-au mai ajuns, de departe, să-i rumege carnea; / palidă
umbra de lapte a turmei o teme, / trece pe-alături cu tremur – sobolii o lasă,
/ vin înspre mine şi-i duc rădăcinile-n gură.” (Stearpa)
Tot astfel, intrarea unei
peşteri e înfăţişată ca o enormă gură omenească, o gură paraginită, bântuită de
viscole, de miazmele surpării şi de gemetele „cuvântului” ce îşi rosteşte cu spaimă pieirea, înecat
de îngânarea devoratoare a ecourilor. Sub luminile
schimbătoare ale aceluiaşi stil amfibologic, vedem, în Lepădarea de
umbră, fie cea ce spune – în chip
el însuşi aluziv – titlul, fie biblica lepădare la câini a roabei din naştere,
femeia cu gleznele legate şi căreia nu i se îngăduie maternitatea. De
fiecare dată, în evocarea acestor
făpturi hăituite, lovite de destin şi chinuite de legile omeneşti,
răzbate atâta cutremurată, mişcătoare înţelegere încât nu
se poate înlătura gândul că scriitorul leagă
o superioară părtăşie cu aceste fiinţe, că se regăseşte în aceste făpturi ale
disperării. Trecerea, pe care o remarcam mai sus, de la indentificare la
paralelism, e mai curând formală, căci descrierea acestor fiinţe e calea aleasă de poet pentru a sugera
însăşi ideea de suferinţă de care se
simte legat, în chip fatal, împreună cu toţi semenii săi. E din ce în
ce mai important pentru poet, în faza în care se află nu ce, ci, mai ales, cum descrie, câtă
putere de sugestie pune în detalii, câte consecinţe teribile e capabil să întrevadă în simpla prezenţă a lucrurilor şi
fiinţelor din preajmă. Dacă va iscodi „lucrarea” cariului, detalierea va fi, prin precizie
şi cantitate, fabuloasă, încât minuscula,
umila făptură va deveni agentul degradării universale: ea cerne „pulbere
pentru pâinile morţii” şi dă măsura pieirii noastre (Marele scrib). Dacă îi va cădea privirea
desferecătoare de semne înfricoşătoare asupra clopotului, bătaia lui, creşterea monstruoasă, endemică
a sunetului de bronz peste întinderi de pămvnt şi bulboane de apă i se vor părea
pricinile unui cutremur uriaş care face sau va face să se zbată şi norii între
funiile cerului (Turnuri). E adevărat că poetul e mânat de un instinct
fără greş în alegerea lucrurilor,
fiinţelor, gesturilor, momentelor, locurilor cu potenţial apocaliptic. Am zice că nici nu face un efort neobişnuit în
descoperirea unor astfel de elemente:
ce există pe lume să nu amintească de moarte, ce nu este pe lume parte a
morţii, a destrămării noastre? Cum viaţa însăşi e o metonimie a morţii, totul poate
trimite la stingere, la încetare, la fiinţa precară, fără speranţă, a omului, căci totul, nu-i aşa, e aluziv!
În toiul amiezii, vulturii
hoitari, în pânda lor deasupra pietrelor albe, par veniţi din „hrubele morţii”. Şi închipuirea semănătoare
de spaime a poetului nu se poate opri, să nu vadă cum
pietrele albe nasc, în dezmăţul amiezii, pentru foamea lor nepotolită de leşuri, şiruri nesfârşite de prunci, cum
cresc într-un număr copleşitor, ca un
avertisment, leşurile „pruncilor
morţi ai dumbrăvii”. Şarpele, ca şi hoitarul, e de la sine o creatură de coşmar. Înfiorează
prin simpla lui prezenţă. Să aduni însă la un
loc mii şi mii de şerpi bătrâni, să închipui oribila, grozava lor încolăcire în
creuzetul unei văi neştiute e ca şi cum ai provoca o teribilă vibraţie imaginaţiei
tale gata să atingă, astfel, starea de teroare, născătoare de vedenii.
Priceperea
lui Mircea Ciobanu de a umple lumea de şerpii neliniştii, de a chema răcoarea
tenebrelor, de a semăna spaima şi umbra iminenţei este acum atât de mare, încât
ar fi în măsură să creeze starea de teroare – o teroare a aşteptării – şi să
insinueze senzaţia ameninţării fără nume prin apelul la câteva,
întâmplătoare chiar, elemente din infailibilul său sistem al relelor prevestiri. Îi spunem astfel întrucât componentele pasajelor descriptive
aşezate la începutul poemelor pentru a pregăti o atmosferă şi a potenţa
efectul de ansamblu au sporit, cu vremea, şi s-au distilat într-atât încât nu
ar mai avea nevoie de nimic altceva pentru a
atinge aceleaşi efecte ha- lucinatorii. Există, evident, un cadru stabil al imaginarului
lui Mircea Ciobanu. Dacă se va decide să-şi închipuie un loc anume al
pedepsei, îi va veni în minte imediat o formă
de relief sau o amenajare umană în care e implicată primejdia (albii părăsite, falii, lagune, clinuri, diguri,
maluri, vii, râpi, guri de canale, lacuri scurse
prin pietre, hale pustii, strâmtori, guri de prăpăstii, margini de râpi) sau aşteptarea (răspântii, prunduri, şine, răscruci). Momentul ales va fi amurgul cu soarele lui „greu de
otrăvi”,
înnoptarea, seara, miezul nopţii, dar şi „miaza de
zi” cu soarele ei blestemat, buimăcitor. Oriunde va privi în jur va zări
reziduuri ale materiei (sudorile, cenuşile, luturile, inurile arse, oasele,
scrumul, sarea sudorii, pulberile, lemnul ars, spuma,
cărbunii de rug, spuza, mâlurile, zgura). Ele sunt consecinţele
îmbolnăvirii materiei şi îşi asociază calificative întregitoare ce
trădează aceeaşi obsesie: veştede, lâncede, mâloase etc.
Aproape toate sunt, ca şi
substantivele determinate, la plural, un plural al cantităţilor care
intimidează. Toate acestea, cum spuneam, formează partea stabilă a imaginarului
său. Chiar dacă aceasta indică o dominantă psihică de speţă saturniană, el nu individualizează în măsura în care o face inventivitatea
cu care poetul scoate, de peste tot, semne ale catastrofei, construind cu ele.
Poetul este un erudit al relelor prevestiri care lucrează sistematic. Căutând
avid în cartea naturii ca în cărţile profeţilor – semne – el nu are cum să nu
le întâlnească. Ochiul său are, în această
privinţă, fecunditate masoretică, hărnicia imaginativă a marilor posedaţi, pândind, aşteptând de peste tot semnele sfârşitului. Şi, dacă observăm bine, chiar şi
voluptatea thanatică a acestora.
Agenţi necunoscuţi ai disoluţiei
universale pregătesc regresiunea fizică a materiei, dezagregarea biologică,
pierderea entităţii, şi a coerenţei cosmice. Sunt semne, foarte multe semne: „o întindere
de lut plutind opac deasupra mării”, „marea sună a sol arat”, „sitarii sorb din locul mării, lut / şi negru unt şi miez de rădăcină”, „cad faliile în lung cu vuiet ca de spadă”, „balta scade roşie spre glezne”, „suie din
mări bolnave ape”, „sorii seacă
şi pier spre noi”, „scăpat din
chingi pământul îşi trimite / berbecii lâncezi, turmele miloase”, „bolţi se dezbină. Un foşnet al deselor ape / vine de sus cum iasma
surpării”, „Lume de lume desparte şi surpă
amurgul / marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii / vreme i-asmute asupra”, „şi gustul apei stă-n leşia ei”. Calendarul cosmic suferă dereglări bizare,
funcţionează besmetic. Anotimpurile întârzie să se schimbe, bezna să lase loc
luminii. Tulburările meteorologice iau
proporţii şi forme stranii şi, vai, totul anunţă seceta sau potopul: „vin porunci de secetă”, „ninsori de
sare, vinete, ninsori / voi nori
fierbinţi şi viscole de mare”, „cerul
pierde grindină”, „nori lângă
nori se încheie şi abur de abur / umbra de umbră cum negura negură-nalţă”, „s-auzi / oraşul alb cum apa-l părăseşte”, „un rest de ploaie suie zid şi poartă / oraşul e arat şi cară oase,
cărbuni de rug”, „beznă afară era şi tot beznă în gura prăpăstiei”. Ceasornicul biologic merge
năuc şi sunt destule indicii că speciile se degradează: „specii moarte / se-ncheagă-n mări”, caii au cositor la glezne şi „somn de
moarte caldă în artere”, „păsări cu oase de lemn s-au
desprins”, „streşini fără cuib”. Lacoma înmulţire a unora din ele este de rău augur, întrucât
ruperea echilibrului natural e matca marilor invazii: „foşnesc a pururi trează forfotă de carii”, „unde cad ele cu stoluri amişună iarba / ceaţa le mână sătulă pe lanuri le-abate, / zidul
descreşte cu vuiet se-acoperă lemnul”, „laur se-ntinde şi până la râu pălămida”, „pe când auzeam cum zvâcnesc de
pe margini / târâtoare de mâl, de nisip şi de apă”. De piază rea e, desigur,
şi tot ce se întâmplă în afara legilor fizicii: „scheletul mierlei vine din apus / ca sloi de var plutind
şi nu mai cade”. Prin păsări, mai ales prin păsări, ni se vesteşte nu numai sfârşitul zilelor faste, ci însuşi sfârşitul: „păsări mari presară cenuşă”, „şi iar prin
frig vin păsări de apus”, „păsări care
plâng deasupra hulei”, „o pasăre
foarte bătrână cu oasele grele / cu creştetul gol, o pasăre prevestitoare / nu
de zbor, ci de frig şi de vuiet de apă / Laudă acestei făpturi bătrâne am
strigat / (...) Laudă / purtătoarei de veşti / Zburătoarei cu ţipăt de om care
piere sub ape”.
Să
remarcăm că nu numai celui ce se rosteşte cu gravitate în versuri i se întâmplă
lucruri inexplicabile, nu numai eul suportă consecinţele unor hotărâri nedesluşite,
ci întregul cosmos. Tot ce îi e dat lui să vadă în jur, tot ce i se arată
poartă parcă pecetea iminenţei, a irevocabilului. Senzaţia ce ni se transmite
prin acest cod misterios e adâncită de dicţia oraculară şi de aspectul
iniţiatic al limbajului. Cu o voce gravă, sacerdotală, şi într-o limbă somptuoasă ce apelează
la „jocul savant de aluzii” şi la toate tehnicile ezoterice şi
de sugestionare imaginabile, Mircea Ciobanu pare a se găsi tot timpul în
imposibilitatea de a comunica, direct şi explicit, o taină aflată sub o
teribilă interdicţie. E aceasta, de
fapt, regula limbajului ocult, care, după cum se ştie, incită tot timpul imaginaţia fără a o satisface
vreodată pe deplin, şi care ne stârneşte, chiar prin acest fapt, la căutarea
neostenită a unor profunzimi. Nu există însă în literatura română un
poet care să fi exploatat resursele lirice ale unui asemenea limbaj în măsura în
care a făcut-o Mircea Ciobanu; el pare să aibă, după expresia inspirată a unui
comentator (Dorin Teodorescu), „aşchii de mituri în carne”. În alcătuirea versurilor
sale obsesiv monotone intră: – simboluri şi secvenţe simbolice aparţinând
unui vechi fond cultural ezoteric sau dezvoltate din paradigmele sacre („potirul” sau „umbra de
potir”, „liberele Urse”, „de solzii şarpelui sonor / cu
vină să-mi aduc aminte”, „o, stirpea inorogilor”, „sicrie de cristal curat / cu negri vulturi între laturi”, grâul, „ceara neagră”, „uleiul”, „cere fum de jertfă”, „chivot”, „unghia vestită ce nume a deşirat pe tencuială”, „vestitul deget, numărând spre varniţi aleşii tineri”, „se-alătură la mal promişii
vulturi”, „cerul cu numele cupei-de-sus e-n
rotire”, „dar numele celuilalt n-are /
nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe”, „prinşi între cheiuri mânam cu povara de smirnă / cai aurii; după dârele
viperei sfinte / drum alegeam, după undele ei înţelepte / tălpile noastre
călcau din lumină-n lumină”, „taina de
cupă şi spin e la mine fierbinte, / sângeră cercul pecetei şi scapă din deget”, „Sus, între suliţi, la
vama de fier, unde gheara / Urselor sfâşie-n lung”, „seve de plumb, brumă de amar hidrargir”); – o onomastică şi o toponimie care
trezesc ecouri nedesluşite în straturile memoriei noastre; „Uraeus, marele arcan”, „maica Lot a
stâlpului de sare”, „locul zis
Al Tragerii la sorţi”, „sub
Trapezunt”, „rugii mută-i cuvintele sub Ursa-n agonie”, „s-adorm,
Uran”, „Ţara mirată Chedar am pierdut-o
sub ape”; — numere fatidice apte, oricâtă simulare ar denota, să provoace nedesminţitul, inexplicabilul lor efect: „şapte-ntoarceri de clepsidră”, „Rămân aici
la miezul celor patru / ieşiri spre larg”, „suma celor
patru / călătorii spre cheile cupolei”, „nisipul
se-afundă / de patru ori”, „pe şapte
arii clătinate, seva”, „şi trei
eram pe clinuri”, „de şapte ori
cernută”, „când adânca
vale / a treia strajă-nvăluie cu fum”, „prin şase uşi mereu mai strâmte”, „locul va întoarce / de patru
ori ecou şi-o dată umblet”, „nu mi se arată în foc şi mă biruie / miezul nopţii
a treia de pândă”, „nouă coloane şi una, la mijloc, de pară”, „... şi rămân unde piere
vederea / porţilor trei care spun de hotarul Efratei”, „zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri”; – formule interdictive: „Să nu adormi!”, „nu spune”, „Teme-te, nu le urni...”, „n-o dezlega cu suflarea
şi-atingerea mâinii”, „Să nu bei vin şi ceară / să nu aduci la trepte”; – profeţii („Oaspe al meu, am strigat, – este vremea”; „timpul, iată e timpul”, „ziua
vestită a tuturor zilelor vine”); – invocaţii magice: „Arată-mi-te-n văile culcate”.
În
fine, cum totul aspiră la starea mitică, în această ambianţă capătă un sunet
oracular şi par să aparţină unui cifru iniţiatic mai toate denominaţiile
metaforice ale poetului: „ziua
tecilor deşarte”, „valea unde
spinii mor”, „alerg de ieri în ţara răsturnată”, „avare domn
al dunelor”, „se-alătură
la mal promişii vulturi”, „Noima-i
ajunge şi fără de noima-l încearcă”, „unde au
dus-o e soră cu fluturii veşnici”, „pietriş pentru marea clepsidră”, „pentru
vremea dulgherilor, scrise”, „făptura cu solzi, răpitoarea”, „patru sunt
casele vântului”, „piatra
soboarelor”, „valea
mulţimii lui Saturn”, „cetatea cu
şase ziduri tăioase a uitării de sine”, „leagănul apei”, „Sugrumătorul mare de Saba”, „zburătoarea femeie”. Iată deci că scriitorul foloseşte atât de
bine starea semisimbolică a cuvintelor
limbii (după secole de cultură), le împleteşte cu atâta pricepere o reţea de sunete invizibile încât expresia
poetică devine un ciudat instrument vibratil care, în oricare loc ar fi atins,
produce un răsunet aluziv, asupritor. Nu
mai e nevoie să precizăm în ce cheie lucrează
acest instrument complex de încifrare. Faldurile limbajului ocult împiedică funcţionarea prea eficace, în felul
soneriilor de avertizare, a „sistemului
relelor prevestiri”, temperează, adică, descifrarea semnelor primejdiei, dar potenţează
prin chiar acest fapt aluzia la ea, transformând-o în conţinutul difuz al unei destăinuiri
grave. Pentru că senzaţia unui pericol inevitabil
răzbate de peste tot din aceste texte, cititorul nu se poate opri să nu se
întrebe cărui factor alienant şi cărei hotărâri nefaste li se datorează această iminenţă anunţată printr-un cod misterios, ce a dus la starea de dizgraţie a lumii, şi de ce strigă în deşert cel ce
strigă „după reazim deasupra cuptorului veşnic”. Şi, în iscodirea noastră fără, deocamdată,
răspuns, ajungem să dăm, contrariaţi, copleşiţi, peste versuri în care
întrevezi, tresărind, încuviinţarea semnelor rău prevestitoare şi agenţilor
coroziunii lumii: „Dar mijloceşte, lasă pentru sine
/ cuvânt la cer, să-ncline pentru noapte / şi dealul aplecat să fie panta / pe
care sfera lumii-n asfinţire / să piardă-n văi cu tot ce duce umbra.” (Spun apei); „Galbenă
frunza pădurii să tremure, soră, / vântul cu fiere de sus când o fluieră-n
dungă, / cariul să urce-n meandrele sale, să cearnă / pulberea caldă de lemn pentru
pâinile morţii.”(Marele scrib) Pentru cel ce se rosteşte aici primejdia este mai mult
decât inevitabilă. într-un sens particular, ea pare a fi necesară şi, din
această pricină, demnă de celebrare: „Laudă-acestei bătrâne
făpturi! am strigat, / Laudă naşterii ei pentru un singur / ceas de plutire-n văzduh! / astfel gemeam adormind, adormind /
deasupra prăpastiei – Laudă / purtătoarei de veşti / zburătoarei cu ţipăt de om
care piere sub ape.”
Oricâtă suferinţă stârneşte
sentimentul damnării, versurile nu nutresc vreo
năzuinţă a izbăvirii. Mai curând intuim un elan de dispariţie, poate ca
treaptă obligatorie a unui rit de purificare în vederea unei împliniri târzii.
E o voluptate sumbră, nu cu mult deosebită de bucuria orgolioasă încercată de
credincioşii evului mediu la căderea ultimelor resturi de carne
blestemată şi la arătarea semnelor vremii de apoi. Dar, mulţumindu-ne, ca la o piesă muzicală, cu senzaţia
orchestrală de ansamblu, cu vuietul de pe urmă al timpanelor, să renunţăm a mai
încerca cu pedanterie o traducere a unui limbaj în fond ireductibil. Resursele de ambiguitate ale acestor
poeme fiind inepuizabile, nu are sens să acordăm o însemnătate prea mare unei anume interpretări în detrimentul alteia sau să
sondăm mai adânc decât se cuvine,
când ştim că, oricum, va exista acolo o zonă mâloasă, de-a pururi enigmatică. Nici
problema situării poeziei lui Mircea Ciobanu – în privinţa căreia şi-au
încercat puterile toţi comentatorii – nu ni se pare absorbantă sau, în orice caz, nu este atât de însemnată ca problema
actualităţii ei. Dacă, de pildă, vedem în poezia aceasta, împreună cu
câţiva critici remarcabili, numai o pură
retorică incantatorie, iar în autorul ei „un caligraf impersonal”, dacă socotim că „ceremonialul abstract egalează
însuşi semnificatul” şi că expresia lirică devine scop
în sine, îi stabilim poetului o ascendenţă mallarmeană şi o întreagă
linie de înrudire. Dar pentru a ne satisface apetitul genealogist, merită oare
să simplificăm o identitate stilistică şi să consimţim, în fond, a vorbi cu
deferenţă despre o frumuseţe pură şi
inactuală? Or, Mircea Ciobanu nu e numai un „mod al spunerii” care reclamă o iniţiere.
E
adevărat că nu accidentul psihologic îi ocupă discursul poetic şi că se resimte
o năzuinţă de depăşire a graniţelor subiectivităţii. Însă nu spre a ne face „martorii unei absenţe a
persoanei” (G. Grigurcu) ori spre a impune versului impersonalitatea şi transcendenţa. Ci, dimpotrivă, pentru a universaliza
o stare particulară (accidentul
psihologic, dacă vrem), pentru a face să ne simţim părtaşi acesteia, pentru a
ne determina să înţelegem, dincolo de iluzii, că aparţinem acestei nelinişti.
Literatura e plină de scriitori care exprimă, chiar în imaginile lor întunecate,
sănătate şi echilibru.
La
Mircea Ciobanu, până şi relaţia existentă dintre geometria formelor şi climatul sensurilor
trădează o stare conflictuală. Ea se constituie ca o amplificare ironică,
semnificativă, aluzivă şi ea, a incertitudinii, întrucât calchiază la nivelul
structurilor comportamentul unei umanităţi care se preface, cultivându-şi
necontenit formele, că nu ştie spre ce merge.
În felul lui şi pe căile
obsesiei lui, acest poet se numără printre puţinii cu adevărat atinşi de aripa
deznădejdii acestui sfârşit de mileniu. Din acest motiv el este un poet actual şi nu e deloc exclus ca
istoria însăşi să-i îndreptăţească premoniţiile.
Prof. univ. dr. Eugen NEGRICI