Dorin TUDORAN – Ştefan Aug. DOINAŞ

 INTERVIU [1]: Dorin TUDORAN – Ştefan Aug. DOINAŞ

(„CU FELUL SĂU DE-A PĂREA, SE APĂRA ÎMPOTRIVA FELULUI SĂU DE-A FI”)

         „Pentru noi, Lovinescu nu a constituit niciodată

o trambulină, o rampă de lansare în «viaţa literară».”

Dorin TUDORAN

Ştefan Aug. DOINAŞ

1. REFRACTAR LA BLAGA, BACOVIA, CARAGIALE!

– Am convingerea că, pentru reuşita oricărui inter­viu, a oricărei convorbiri destinate tiparului, este nevoie de sinceritatea intervievatului, cât şi (mai ales!) de cea a reporterului, de buna lui credinţă. De aceea, stimate Ştefan Aug. Doinaş, mă simt obligat să încep nu direct cu o întrebare, ci cu o mărturisire care să o anunţe. Până acum, ori de câte ori m-am pregătit pentru realizarea unui interviu, am avut cuvenitele emoţii, dar niciodată n-am simţit chingile crispării. Acum însă, da. M-am întrebat de ce. Două mi se par motivele. Pe unul vi-l spun imediat, pe celălalt – spre sfârşitul convorbirii noastre. Aşadar, mai întâi ar fi faptul că, în urmă cu şapte-opt ani, i-aţi aplicat o foarte aspră corecţie unui „băiat de interviuri”. Am înţeles atunci că aveaţi, în bună măsură, dreptate. Mi-aţi apărut drept un om mai degrabă aspru, decât tolerant, faţă de încercările de a se afla ceva despre dumneavoastră de la dumneavoastră. Am simţit că există un spaţiu intim, în care curiozitatea reporterului e bine să nu-şi încerce sondele. Acum însă, zarurile fiind aruncate – cu o anumită precauţie, sper! – ajung şi la prima întrebare. Credeţi, stimate Ştefan Aug. Doinaş, că, în cazul dumnea­voastră, aducerea în prim-plan a unor elemente, ţinând cont de biografia primelor vârste, ne-ar fi de folos?

         – O seamă de teorii susţin posibilitatea de a explica unele date fundamentale ale operei literare prin investigaţii în straturile copilăriei, prin sondarea vârstei naive a creatorului. S-ar putea ca, în parte, asemenea cercetări de ordin biografic să arunce o oarecare lumină asupra unor aspecte ale creaţiei. În ceea ce mă priveşte, cred că această zonă a biografiei mele nu poate să fie deosebit de revelatoare, deoarece formarea mea a început foarte târziu. Abia de la o anumită vârstă – cea a liceului şi facultăţii – pot să spun că au intervenit nişte determinări care au lăsat urme. Cu alte cuvinte, sunt foarte îndatorat, mai ales, perioadei de studenţie, pentru deschiderea spre cultură, începută încă din anii liceului, care s-a desăvârşit în anii mei de studiu sistematic.

         – Ce vă amintiţi despre liceanul ce vă purta numele?

         – Eram un băiat venit de la ţară, foarte timid, un adolescent care se cunoştea prea puţin pe sine, şi prea puţine lucruri din jurul său. De-abia acolo, la Arad, am început să văd cât de deficitar este gustul meu literar, iar faptul acesta l-am resimţit destul de intens, destul de dureros, devenind un adevărat complex al culturii.

         – Pentru cei care azi văd în dumneavoastră un poet dublat de un rafinat om de cultură, această mărturisire poate însemna mult. Dar, lăsându-i să savureze în linişte acest „cadou”, v-aş ruga să-mi spuneţi pe ce se „funda­menta” acest complex cultural?

             – În primul rând, pe un foarte redus volum de cunoştinţe culturale cu care veneam la Arad. În al doilea rând, pe neformarea gustului meu estetic: mai ales în ceea ce priveşte poezia. Eu, ca orice copil venit dintr-un sat ardelenesc, aveam o mare admiraţie sentimentală pentru Bolintineanu, Goga şi Coşbuc. Cred că pentru orice ţăran ardelean poezia adevărată trebuie să se apropie de sentimen­talismul doinei şi de epicul baladei populare; de aici, preferinţa mea pentru poeţii amintiţi.

         – M-am întrebat de câteva ori de ce spuneţi dumnea­voastră „noi, ardelenii”, când s-ar părea că sunteţi, mai degrabă, bănăţean?

         – Nu. Deşi Mureşul nu e un râu prea lat, el desparte aproape două mentalităţi diferite. În regiunea mea, nici un „crişan” nu va admite că e „bănăţean”, dar nu dintr-un plus, ci dintr-un minus de conştiinţă regionalistă; el se va afilia doar unui concept mai larg, acela de „ardelean”.

         – Care ar fi caracteristicile acelei zone mărginaşe a Transilvaniei? Mă gândesc la cele pe care le-aţi observat imediat strămutându-vă la oraş.

         – Cu regret trebuie s-o spun, mă jenau două lucruri: portul popular foarte corupt şi limba stricată. Cu privire la cel de-al doilea fapt, vă pot relata o întâmplare semnificativă. Prietenul nostru, profesorul de franceză de la Sibiu şi Cluj, eminentul om de cultură Henri Jacquier, care ştia destul de bine româneşte când a venit din Franţa, mi-a povestit că, trecând cu trenul de la Arad spre Satu Mare şi ascultând atent cum vorbeau oamenii din jurul său, nu a reuşit să înţeleagă aproape nimic din graiul ţărănesc. Mai înclinat spre pitorescul lexical, poate că un alt scriitor, în locul meu, ar fi putut profita în opera sa de anumite valori ale acestei limbi alterate. Eu însă am fost de la început fascinat de puritatea limbii literare, ca de o condiţie absolut necesară a poeziei.

         - Revenind la elevul atât de legat de poezia lui Goga şi Coşbuc, aş vrea să-mi spuneţi care au fost primele conflicte de gust cu colegii de la Arad?

         - Încă din clasa a şaptea de liceu, nu am înţeles de ce le place unora dintre colegii mei poezia lui Blaga! Mai târziu, la Sibiu, în cadrul „Cercului literar”, marea mea surpriză a fost gustul prietenilor mei pentru Bacovia! Cum s-ar spune, nu aveam „organ” pentru a recepta valorile lirice ale celor doi poeţi. Era, desigur, un semnal de alarmă, şi nu unul uşor de neglijat.

         – Aţi simţit vreodată repercutându-se în poezia dum­neavoastră admiraţia pentru poezia lui Goga ori Coşbuc?

         – Da. Până în perioada „baladelor” sibiene, m-am simţit adeseori „alunecând” spre acest gen de poezie. Iar răceala de care e acuzată poezia mea...

         – Şi pentru care, uneori, sunteţi invidiat...

         – ... a apărut încă de pe atunci, ca o reacţie, con­trolată, împotriva unei lirici sentimentale, împotriva poeziei pur confesive. Acest gen de lirică mi se părea de o mare indiscreţie, şi nu i-o iertam decât lui Eminescu, care mă cutremura. Bineînţeles, acum nu mai gândesc aşa. Dar, practic, atunci când scriu poezie, această autocenzură intrevine mereu.

         – Cât a durat acea perioadă de inhibaţie?

         – Până pe la 30 de ani!

         – N-aş vrea să părăsim Aradul în favoarea Sibiului, fără a vă întreba ce amintiri purtaţi profesorilor dumnea­voastră din perioada liceului?

         – Deşi am mari datorii morale faţă de cel puţin doi dintre profesorii mei de la Arad, nu pot să spun că vreunul din dascălii acelor ani a avut o influenţă foarte mare asupra mea, ca poet.

         – Dacă ar fi să „decupăm” măcar o singură figură de dascăl, la care dintre profesori v-aţi opri?

         – La Alecu Constantinescu, profesorul de română din clasele a 5-a şi a 6-a, dirigintele meu, care era tatăl lui Paul Everac. Mă gândesc şi azi ce lucru important a făcut pentru noi acest profesor, distant, dar inteligent şi cult, abonându-ne pe toţi elevii clasei la trei dintre cele mai bune reviste literare ale timpului: „Jurnal literar”, „Viaţa Românească” şi „Revista Fundaţiilor Regale”.

         – Ce preţuiaţi la fiecare dintre aceste reviste? În ce consta marea lor personalitate?

         – În ciuda caracterului ei cam electic, revista „Jurnal literar” mă fascina, în primul rând, prin scrisul lui G. Călinescu. Articolele sale despre poeţi – în fond, fişele pentru marea „Istorie” ce urma să apară – mi se păreau magistrale. Apoi, revista respira un aer tineresc. Prin tot ce a făcut la „Jurnalul literar” – şi nu numai acolo – Călinescu a confir­mat faptul că, dacă geniul nu are urmaşi, el poate totuşi să întreţină un climat de superioară cultură, deosebit de rodnic. „Viaţa Românescă” mă atrăgea prin semnăturile lui Sadoveanu, Philippide, Ralea şi I.D. Suchianu, mai cu seamă prin materialele referitoare la literaturile străine. „Revista Fundaţiilor Regale” îmi oferea, cu fiecare număr, un regal de critică literară. Semnau aici toţi „cei mari”. Adică: G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu.

         – Lăsându-l la o parte pe Călinescu – şi asta numai din motivul genialităţii –v-aş ruga să-mi spuneţi, poate chiar într-o ordine sentimentală, ce preţuiaţi la marii critici ai acelui moment?

         – Vladimir Streinu mi-a plăcut foarte mult pentru excelentele analize ale poeziei. Deşi puţintel preţios, el era întotdeauna foarte exact şi nuanţat, şi dovedea o mare apli­caţie la text. Şerban Cioculescu, aş putea spune, mi-a făcut un mare bine: m-a ajutat să-l descopăr pe Caragiale, autor la care eram încă refractar. Prin structura mea ardelenească – preferând organic proza unui Rebreanu sau Slavici – lumea lui Caragiale nu-mi plăcea (ceea ce era firesc); nu-mi plăcea însă nici scriitorul – ceea ce nu mai era deloc firesc. Pompiliu Constantinescu îmi impunea prin tonul său ponderat, în care eu vedeam o marcă a siguranţei; descifram o anume temeinicie a opiniei. Şi, în sfârşit, începeam să simt anvergura perso­nalităţii de gânditor a lui Tudor Vianu, fară să bănuiesc atunci că studiile mele se vor îndrepta chiar spre estetică şi filosofie.

2. ERAM PUŢIN CAM ASTRALI, VICIAŢI DE CULTURĂ

         – Stimate Ştefan Aug. Doinaş, oricât de rece v-aţi propune să rămâneţi faţă de curiozitatea reporterului, îmi fac iluzia că există totuşi o întrebare „minunată”, care, sub o formă sau alta, vă face plăcere, vă „readuce” în atmosfera unor ani foarte frumoşi. Deci: ce-mi puteţi spune despre Sibiu, despre „Cercul literar”?

         – Minunată a fost, aş zice eu, întâmplarea că ne-am întâlnit, că ne-am nimerit în acelaşi loc atâţia oameni tineri interesaţi de literatură, care, cu toate asemănările şi deo­sebirile dintre ei, au izbutit să se închege într-un grup literar omogen, să realizeze o anume stare de spirit faţă de pro­blemele eterne ale culturii şi faţă de datele vieţii literare ale acelui moment istoric.

         – În ce credeţi că a constat forţa acestui grup de tineri, care, cel puţin pentru mine, a devenit şi a rămas exemplar pentru ceea ce înseamnă, cu adevărat, o „familie de spirite”? Vă întreb acest lucru, nu numai din curiozitate, ci şi cu tristeţea de a nu vedea posibilitatea ca astăzi tineri aspiranţi la gloria literară să fuzioneze într-o astfel de familie?

         – Cred că, mai presus de toate, forţa care ne-a adunat laolaltă avea o dublă rădăcină: pe de o parte, capacitatea de a institui un climat intelectual deschis, îndreptat exclusiv spre studiu, spre cultură; pe de altă parte, un fel de presentiment, un instinct – devenit cu timpul conştient – că şansa de-a ne afirma ca scriitori stă şi în coeziunea grupului nostru, în ţinuta lui spirituală şi morală unitară. Sub herbul acestui gând s-au cimentat – nu fără ezitări –prietenii durabile, precum şi o stare de mare emulaţie frăţească. Aşa am ajuns în interminabile dispute, să ne delimităm, dar şi să ne ajutăm unii pe alţii.

         – Daţi-mi, vă rog, un exemplu prin care să pot înţe­lege mai exact natura acestui ajutor.

         – Iată. Despre Ion Negoiţescu nu se poate spune că ar avea vocaţie pedagogică. Dar, datorită faptului că, atunci, la Sibiu, în primii ani de studenţie, acest tânăr ne întrecea pe toţi – cu excepţia lui Radu Stanca – în ceea ce priveşte setea de lectură, interesul pentru problematica literară, gustul pentru poezie etc. – el a exercitat atunci o mare influenţă asupra tuturora: ne obliga să citim anumite cărţi, ne punea la curent cu gusturile sale, ne propunea spre discuţie cele mai diverse probleme, le susţinea cu pasiune şi ostentaţie chiar, ne obliga – moralmente – să ni le asumăm.

         – Dar Radu Stanca?

         – Era, mai întâi, un spirit matur, cu o temeinică cul­tură estetică. Paradoxal şi strălucitor în formulări, de o dezinvoltură elegantă a ideii, ele era totdeauna un adevărat izvor de sugestii în probleme de teoria artei, de estetică, deşi ironic şi analitic, el avea în acelaşi timp capacitatea de a contura imediat o teorie, o explicaţie de ordin general. Cu toate că ironia şi autoironia nu-l părăseau niciodată, cred că era, în fond, un mare sentimental. Cu felul său de-a părea, se apăra împotriva felului său de-a fi.

         – Deşi am mai întrebat „în stânga” şi-n „ dreapta”, n-am aflat prea multe lucruri despre Ioanichie Olteanu, tânărul student de la Sibiu.

         – Să ştiţi că şi pentru noi Ioanichie Olteanu a fost o apariţie destul de enigmatică. Alăturarea lui la „Cerc” a fost neaşteptată, dar definitivă în esenţă.

         – Cum s-a produs această adeziune la „Cerc”?

         – Datorită unor poezii care, deşi balade, erau de un rafinament modern, surprinzător, care nu se prea potrivea cu puţinul pe care-l ştiam despre el. Nu se potrivea, întâi de toate, cu fizionomia lui! „Cercul” a fost vizibil impresionat de detaşarea ironică, de truculenţa verbală a baladelor sale, care confereau o nouă dimensiune micului nostru grup de poeţi.

         – Trecând la alt membru al „Cercului”, aş vrea să mă opresc la Nicolae Balotă. Despre Domnia Sa aş vrea să vă spun un lucru la care meditez de mai multă vreme. Şi vi-l spun, pentru a-mi confrunta acest gând cu o opinie mai „avizată”. Iată despre ce e vorba. Mi se pare că Nicolae Balotă, excelentul om de cultură de la care nu numai noi, cei mai tineri, avem multe de învăţat, trăieşte drama unei iluzii. Şi anume,    că nişte ani pierduţi, în care din motive necu­noscute nu a putut scrie şi publica, pot fi recuperaţi. Eu cred însă că un tren odată pierdut e bun pierdut. Aştepţi altul şi ajungi tot în acelaşi loc, poate chiar cu foloase mai mari. Dar, bineînţeles, e vorba de o structură sau alta. Ba, mai mult chiar, s-ar putea obiecta că numai într-o cultură mică se pot ridica întrebări de genul „De ce scrie aşa mult?”, „De ce scrie aşa puţin?”. Şi totuşi, orice întrebare se poate pune.

         – Aţi ridicat o problemă la care nu mă încumet să răspund, şi asta pentru că, în primul rând, nu văd ce drept aş avea s-o fac. Vă pot spune însă câteva lucruri despre Nicolae Balotă din anii Sibiului, aşa cum am făcut-o şi în cazul celorlalţi. Prezenţa lui Balotă la „Cerc” a fost meteorică. A înce­put şi a sfârşit, cred, printr-un articol publicat în primul număr al revistei noastre. Apoi, ceva ne-a despărţit.

         – Ce anume?

         – N. Balotă era un student eminent la franceză şi psi­hologie, cu mari preocupări în aceste direcţii. Noi, ceilalţi, nu eram deloc preocupaţi de psihologie. Obsesiile noastre erau cu totul altele: filosofia generală, îndeosebi fenomenologia, estetica, mai ales teoria valorilor, şi filosofia culturii. Noi toţi ne-am reîntâlnit cu Balotă mai târziu, datorită lui Negoiţescu, care din 1948 până 1954, la Cluj, regăsise un alt Nicolae Balotă, aşa cum îl cunoaşteţi şi dumneavoastră, cei mai tineri şi aşa cum l-am cunoscut şi apreciat şi noi, de atunci: un critic şi un eseist deosebit, poate chiar un mare erudit.

– Ce însemna în „Cercul literar” de la Sibiu actualul cronicar al „Vieţii Româneşti”?

         – Dacă spiritul însemna Radu Stanca, dacă Ion Negoiţescu era cel care ne dăscălea, Cornel Regman a exercitat asupra noastră o dulce tiranie. Mai mult acid decât nihilist, spiritual, sceptic şi sarcastic – ascunzând astfel slăbiciunile unui sentimental, Regman nu era, de fapt, decât un bonom sfătos. Ca şi azi, „răutatea” lui era una mai mult verbală. Are, cum se spune, o limbă ageră şi despicată.

         – Să vă mai spun două nume: Ovidiu Cotruş şi Radu Enescu.

– Cu ei ne-am întâlnit în 1945. Au adus în „Cerc”patetismul şi gravitatea ideilor filosofice. Excelenta lor cultură filosofică, raţionalismul lor, voluptatea de a împinge speculaţia pură până în zonele cele mai greu accesibile au făcut din ei un adevărat şi preţios „nou val” al „Cercului”.

         – Din cele pe care mi le-aţi spus până aici, m-aţi lăsat, parcă, să înţeleg că membrii „Cercului” trăiau o viaţă aparte. Asta îmi aminteşte de ce-mi spunea Al. Piru: „Nu ne despărţea (de „Cercul literar” - n.n.) decât pretenţia lor de a fi „aparte”, deşi Negoiţescu e cel mai călinescian şi dintre ei şi dintre noi, prin imagism, figuraţia expresiei, gustul pentru poezie şi mai ales pentru analiza ei”. Şi mai departe: „Ruptura pornise, de fapt, de la „Istoria literaturii” lui Călinescu, unde Lovinescu nu era prezentat în culori prea roze. Oricum, lupta era pierdută, fiindcă Eugen Lovinescu nu era important, dat fiind faptul că activitatea lui critică se situa în urmă, adică rămânea pe undeva pe la 1937. Or, cei de la Sibiu îşi căutau un steag şi-l găsiseră în Lovinescu. Dar, Negoiţescu era, cum ţi-am spus, cel mai călinescian, Regman mergea spre un scientism, rigoare documentară – gen Dimitrie Popovici”.

         – Să le luăm pe rând: 1. Nu aveam numai „pretenţia” de a fi „aparte”, ci chiar duceam o existenţă aparte. Mai întâi era locul, Sibiul, un oraş mic, în care ne întâlneam zilnic, cel puţin de două ori. Asta ne dădea o saturaţie a intimităţii şi, de aceea, probabil, nu ne interesa viaţa particulară a celor din jur. Pentru noi nu omul ca atare era important, ci ceea ce aducea el cu sine, acel să-i spunem, corp astral al culturii sale. Cred că aici îşi aveau explicaţia şi relaţiile dintre noi şi iluştrii noştri profesori – Lucian Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu, Nicolae Mărgineanu, Victor Iancu. Când te întâlneai cu Blaga şi te întreba „Ce mai faci?” înţelegeai că nu despre cum trăieşti, cum îţi merge cu sănătatea etc. te chestiona; ci despre ceea ce ai citit, la ce meditezi, ce probleme poţi propune într-o discuţie despre filosofie. Era un fel de-a ne invita şi incita continuu în planul ideilor. Poate că eram, cu adevărat, puţin cam astrali, viciaţi de cultură. Noi, o spun în deplină sinceritate, nu eram legaţi de „viaţa literară”, ci ne interesau „problemele” literaturii.

         – Nu vă interesa, de pildă, nici măcar mişcarea lite­rară din Bucureşti?

         – Nu. Ştiam, desigur, de existenţa grupului „Albatros”. Dar asta nu însemna mare lucru; cel mult – nişte relaţii încordat-amicale. Dar nici ei, nici noi nu ne-am pronunţat unii asupra altora. Aveam preocupări mult prea diferite. Şi pe urmă, acest mic Sibiu, cu atmosfera lui, cu profesorii lui, cu cărţile lui – toate acestea constituiau pentru noi un univers suficient sieşi.

         2. În ceea ce priveşte călinescianul nostru, Al. Piru are dreptate. Chiar şi „portretul” lui Negoiţescu mi se pare destul de exact. Atitudinea noastră faţă de Călinescu se constituia din două poziţii la fel de ferme şi constante, prelungindu-se până azi. Pe de o parte, îl admiram pe criticul genial; pentru intuiţia lui, viziunea lui, expresia lui vie şi colorată. Pe de altă parte, nu eram de acord cu teribilismul lui. Noi, ca ardeleni, mai metodici, nu-i gustam deloc excesele. Citindu-l – de pildă în Istoria... – eram încântaţi de străfulgerările spiritului său, de afirmaţiile teoretice ale unui paragraf ori altul, ne uimeau asociaţiile sale în planul literaturii universale; dar, în acelaşi timp, nu ne sfiam să forţăm rezerve faţă de unele gusturi ale sale, faţă de unele avântări prea temerare în domeniul speculaţiei filosofice. Aş adăuga aici că pe atunci eram şi la vârsta marilor orgolii, aşa că nu ne stăvileam tendinţele de a ne afirma, delimitându-ne.

         – V-aş ruga să-mi pomeniţi unul din marile orgolii ale acelei perioade.

         – Poate au fost nişte ambiţii deşarte – timpul va decide şi în acest caz –dar noi ne propusesem să devenim un reper cultural serios: visam un „triunghi de aur” alcătuit din „Şcoala Ardeleană”, „Junimea” şi „Cercul literar”. Şi, odată ajunşi aici, să lămurim încă un lucru; al treilea, dacă nu mă înşel, dintre cele sugerate de părerile lui Al. Piru. V-am mai spus că pe noi nu ne interesa „viaţa literară”, aşa că preţuirea pentru Lovinescu nu însemna nimic altceva decât exact ceea ce era. Vreau să spun că, pentru noi, Lovinescu nu a constituit niciodată o trambulină, o rampă de lansare în „viaţa literară”. De altfel, în afara lui Negoiţescu, care participase de câteva ori la Cenaclul „Sburătorul” şi-l cunoştea pe ilustrul critic, nici unul dintre noi nu-l văzusem pe Eugen Lovinescu. De-abia după publicarea scrisorii–manifest către Lovinescu, în „Viaţa”, am avut prilejul (un festival studenţesc), de a ajunge la Bucureşti, şi de a ne prezenta personal criticului, care ne luase în braţe fără să ne cunoască (cu excepţia lui Negoiţescu). Am făcut această vizită ca o datorie morală faţă de Lovinescu.

         – Pentru că tot aţi pomenit despre scrisoarea-manifest a „Cercului” aş vrea să vă spun că, într-o convorbire cu Ioana Postelnicu, Domnia Sa îmi mărturisea: „Port în mine simţământul bun al faptului că «Manifestul Cercului literar» de la Sibiu, omagiu adus de a patra generaţie postmaioresciană, cum îi numea E. Lovinescu pe tinerii înzestraţi ai acestui cerc aflaţi la Sibiu în frunte cu Ion Negoiţescu, se datoreşte şi mie. Adică, venind de la Bucureşti la Sibiu, am povestit cu durere şi patos suferinţele Maestrului, boala ce-l macină, posibila lui dispariţie. În chiar acea noapte, Negoiţescu a redactat faimosul manifest care a apărut pe o pagină întreagă în „Viaţa”, mărturie de credinţă a eternelor valori ale artei, fără oprelişti etnice, principiul de o viaţă a lui E. Lovinescu. Nu pentru a controla spusele Ioanei Postelnicu, ci pentru că această variantă cu privire la naşterea scrisorii-manifest mi se pare a simplifica, aproape neverosimil, un raport între E. Lovinescu şi „Cercul literar”, vă întreb, stimate Ştefan Aug. Doinaş, chiar aşa s-a întâmplat? A fost acel „Manifest”rodul unei întâmplări de o nuanţă atât de sentimentală?

         – Pentru a afla adevărul cu privire la această întâm­plare de „culise”, cel mai bun lucru ar fi să-l întrebaţi chiar pe Ion Negoiţescu. Eu mă limitez la o simplă ipoteză: s-ar putea să fie chiar aşa.

– Adică?

– Prietena „Cercului”, Ioana Postelnicu, vine la Sibiu, îl întâlneşte pe Negoiţescu, îi povesteşte despre boala lui Lovinescu şi despre posibila dispariţie a criticului. Impre­sionat, Negoiţescu se duce acasă şi scrie „Manifestul”. Numai că, ceea ce trebuie reţinut este faptul că veştile aduse de Ioana Postelnicu au constituit doar ocazia, nu cauza naşterii acelei scrisori-manifest. Ea plutea, cum se spune, în aer, îi trebuia doar un prilej ca să se nască.

3. LAURII „LOVINESCU” ÎMI ERAU DE AJUNS

– Aţi debutat în revistă în anul 1939, în paginile „Jurnalului literar”. Vă mai amintiţi acum?

– Tocmai intram în clasa a 7-a de liceu şi am trimis la „Jurnalul literar” câteva poezii. Mi-au publicat una dintre ele, schimbându-i titlul din Scrisoare de tinereţe în Optsprezece ani. Peste ani de zile, George Ivaşcu avea să-mi mărturisească, amuzat, că el operase schimbarea titlului. Trimisesem poezii şi la „Viaţa românească”. La o lună după începerea şcolii, un coleg m-a întrebat dacă mi-am văzut poeziile din „Viaţa românească”. Am cumpărat revista şi am avut bucuria să-mi văd versurile publicate în prima parte a revistei, în vecinătatea unor nume ilustre. Vă imaginaţi, cred, emoţia mea...

         – În anul 1947 vi s-a decernat premiul „Eugen Lovinescu” pentru volumul în manuscris „Alfabet poetic”. Se părea că debutul editorial era foarte apropiat; iminent, aş zice. Dar el a venit abia după 17 ani! Ce s-a întâmplat cu „Alfabet poetic”? Ce s-a întâmplat cu acel debut ce se anunţa firesc, foarte apropiat?

– Când s-a instituit premiul „Eugen Lovinescu” mă aflam la Cluj. Fără insistenţele lui Negoiţescu – membru al juriului – n-aş fi trimis manuscrisul. Am câştigat premiul, la mare concurenţă cu un volum al lui Barbu Cioculescu. Printre laureaţi se mai aflau Radu Stanca, cu Dona Juana, şi Horia Lovinescu – nu cu un volum de teatru. Deşi Negoiţescu se aflase în juriu, şi asta îmi dădea o motivată stânjeneală, pot spune că premiul a însemnat, într-adevăr, ceva deosebit pentru mine. Dar de aici şi până la ce numeaţi dumneavoastră „iminenţa” unui debut editorial, e o mare distanţă; în sensul că nici nu m-am gândit să public, atunci; acel manuscris premiat. Laurii „Lovinescu” îmi erau de ajuns; şi trebuie să mai ştiţi că manuscrisul era foarte cunoscut – circulase în mediile studenţeşti în numeroase exemplare – ceea ce mi se părea suficient. De altfel, nici nu mai ştiu nimic de Alfabet poetic. Doar criticul şi prietenul meu Ion Maxim, de la Timişoara, pretinde că posedă un exemplar complet al manuscrisului! A fost un „debut în paranteză”.

             – După acest debut „în paranteză”, cel adevărat a venit abia în 1964. De ce tocmai atunci? Ce amintiri vă leagă de acest debut „întârziat”, de condiţiile în care s-a produs? Cine a scris despre carte? Şi cum? Există un cronicar sau un recenzent care vi se pare a fi înţeles atunci mai exact cartea?

             – Cartea mareelor e singurul volum pe care regret că l-am tipărit. Dar el a fost absolut necesar pentru... revenirea mea la suprafaţă, după o lungă absenţă din viaţa literară. Compoziţia lui eterogenă (câteva poezii mai vechi, restul – o serie de producţii versificate, în spiritul acelui moment) a fost primită, pe drept cuvânt, cu multe rezerve: născusem un fel de hibrid care –zic eu – nu semăna cu mine decât la... ochi. Încât pot să spun că această carte a fost apreciată exact aşa cum merita.

             – În sfârşit, stimate Ştefan Aug. Doinaş, iată şi cel de-al doilea motiv pentru care, pregătind acest interviu, n-am putut să evit o evidentă crispare: în urmă cu aproape opt ani, după ce manuscrisul unui prim volum de poezii pe care-l încredinţasem unei edituri fusese citit cu entuziasm de câţiva redactori, mi s-a comunicat că, din păcate, editura nu-mi poate publica volumul. Şi asta fiindcă referatul extern, semnat de un prestigios poet, era total negativ. Pentru a nu avea nici o îndoială, unul dintre redactori m-a chemat la editură şi mi-a pus în faţă referatul cu pricina. Sub referatul negativ, deşi întindea argumentele pe trei sferturi de pagină dactilografiată, se afla semnătura poetului Ştefan Aug. Doinaş. Veţi înţelege cam ce am simţit, dacă vă mărturisesc că pentru mine eraţi nu numai un poet pe care-l preţuiam foarte mult, ci şi un critic pe a cărei intuiţie mizam cu mare linişte. Graţie şi referatului cu pricina, n-am reuşit să mă apropii de pragul debutului editorial decât după cinci ani. Şi într-o toamnă nu mult îndepărtată, în sala unde se decernau premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, mi-aţi întins o mână neaşteptat de afectuoasă, felicitându-mă şi spunându-mi că, în calitate de membru al juriului, aţi votat premierea mea cu plăcere. V-am mulţumit, dar descumpănirea mea nu era mică. Volumul premiat era, în foarte mare măsură, cel respins cu ani în urmă la altă editură! Pentru a mă înţelege mai bine, vreau să vă spun că, sunt foarte mulţumit că am debutat numai în anul 1973; pentru multe motive. Dar, aş fi ipocrit dacă nu v-aş măr­turisi că mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă debutam în 1967-68. Şi de aici, cazul meu devine un pretext pentru o întrebare cu caracter mai general: ce poate însemna un debut la „vremea lui” şi un altul amânat, întârziat? Poate un prim eşec să hotărască destinul unui scriitor sau totul depinde de forţa acestuia de a înfrunta nereuşita, suspiciunea, corsetul unei anumite indiferenţe?

– Din păcate pentru mine, ceea ce mi-aţi relatat are darul de a-mi produce o sinceră amărăciune. Nu e plăcut pentru nimeni să-şi lege numele de astfel de întâmplări. Dar, şi iarăşi din păcate, ele se întâmplă. Atâta vreme însă cât greşeşti fără a fi împins de rea-credinţă, lucrurile sunt, dacă nu chiar de înţeles, cel puţin scuzabile. Am scris şi voi continua să scriu despre debutanţi. Dacă din zece nume voi avea dreptate în cinci cazuri, coeficientul poate fi considerat mulţumitor. Dar, altceva mi se pare mai important. Şi anume, crearea unui climat literar generos, curat, în care greşelile de acest fel – ce se includ în riscurile acţiunii de a te pronunţa asupra talentului încă în faza sa incipientă – să fie reparabile. Mă întrebaţi dacă puterea unui tânăr scriitor îl poate ajuta să treacă peste un astfel de eşec nemeritat. Din păcate, nu sunt sigur de valabilitatea unui răspuns pozitiv. Puterea lăuntrică a celui în cauză, şansa de a fi redescoperit de altcineva, care să repare greşeala celui care l-a declarat lipsit de vocaţie, o editură dispusă a trece peste un referat negativ etc. – sunt elemente ale unei ecuaţii care, de cele mai multe ori, nu se rezolvă bine. Cu toate acestea – adică asumându-mi riscurile pe care le ştiu – voi continua să scriu despre debutanţi, cu speranţa că voi greşi din ce în ce mai puţin şi, niciodată, din rea-credinţă. Acum, pentru a vă arăta cât de bine vă înţeleg nu numai starea de crispare de care îmi pomeneaţi, dar şi amărăciunea ce o veţi fi încercat citind acel referat negativ semnat de mine, am să vă povestesc ceva. Înainte de-a ajunge la Sibiu, am trimis, spre publicare, un volum de poezii la Editura „Miron Neagu” din Sighişoara. Nu mi-a fost publicat, ci respins pe baza... unui referat negativ, semnat de poetul Emil Giurgiuca. Nu am mai încercat mulţi ani după aceea un debut editorial, şi vreau să vă spun că eşecul m-a marcat foarte puternic. Mai mult, întâlnind pe holurile facultăţii din Sibiu un tânăr ce semăna leit cu Emil Giurgiuca – de fapt, aşa mi se părea mie, care nu-l ştiam pe poet decât după un portret-desen dintr-o antologie – l-am oprit de câteva ori pe bietul om, cerându-i să „recunoască” a fi Emil Giurgiuca, pentru ca astfel să stabilesc un nou contact, de data aceasta direct. Azi, desigur, îmi dau seama că, respingându-mi acel manuscris cu încercări juvenile, poetul Emil Giurgiuca mi-a făcut un mare serviciu.

Dorin TUDORAN

(Din vol. BIOGRAFIA DEBUTURILOR, 1978)