Eugen NEGRICI – „SPRE UN CURENT READY-MADE DE SPEŢĂ LITERARĂ”
Ne-am putea folosi cam de aceleaşi proceduri – încercate, probate în cazul
obiectelor ready-made – pentru a atribui unor texte
statut beletristic. În fond, trebuie să aflăm căile prin care să schimbăm
funcţia textului, investind imaginativ teritoriul sărac şi străin. Organizând,
fireşte, un nou context de lectură, diferit de contextul originar al enunţării,
vom miza, cu consecvenţă, pe grila beletristicii, dând un parcurs specific
interpretării. Fiind vorba de o refuncţionalizare, de o convertire prin schimbare de
funcţie, ne
cheamă spre ele mai ales textele care ne pot sugera, într-un fel oarecare, analogii cu formele cunoscute, cu tipurile de
redactare, cu modurile de fiinţare acceptate
ca aparţinând vastului spaţiu al beletristicii. Ne simţim împinşi de gândul că
le putem neutraliza uşor alteritatea, că putem - ca să formulez metaforic, nu
şi exact - răsturna vasul vechilor semnificaţii spre a-l umple, relativ repede,
cu semnificaţii de alură literară. Într-un fel, interpretul-coautor e într-o situaţie mai bună decât
în cazul obiectelor ready-made. De astă dată, ne folosim, în
comentariu, de împreunări de cuvinte spre a reorienta sensul altor împreunări de
cuvinte. Când utilizăm cuvântul lectură – nu recurgem la o extrapolare.
De astă dată, este vorba chiar de lectură. Şi mai e vorba de tradiţia incomparabilă,
de prestigiul colosal al scrisului beletristic, care, nu de puţine ori, a
împrumutat forme, procedee retorice, moduri de formulare unor discipline, unor
domenii care s-au folosit de scris spre a consemna şi a păstra, în timp, idei,
experienţe, precepte, teorii. Dacă nu le-au folosit mimetic, le-au împrumutat,
conştient, din raţiuni de elocvenţă sau de expresivitate. Pe câteva dintre ele (descripţia, naraţiunea) cu greu le-ar fi putut evita, câtă vreme aparţin fundamentelor comunicării
umane. Pe de altă parte, şi atunci când parcurgem un mesaj ştiinţific cu
funcţie strict referenţială în aparenţă, ne
va fi imposibil să nu antrenăm, la un moment dat, în proces, amintirea
experienţelor literare trecute. Codurile
noastre, nefiind structurate numai pe o schemă de definiţii logice şi
abstracte, ci, mai ales, pe etajări de dispoziţii emotive, de gusturi şi
obişnuinţe de lectură, de reprezentări subiective (colorate literar), se va
naşte, chiar împotriva voinţei noastre, un val de sugestii fonice confuze, de
asociaţii semantice, de conotaţii incodificabile, arbitrare, amestecate cu
ipoteze asupra aceloraşi conotaţii.
În jurul expresiilor univoc-referenţiale în intenţie, se iveşte un halou de
deschidere, schema de înţelegere se personalizează; emoţii difuze şi complexe
încep să rodească pe un câmp de amintiri şi sentimente, împletindu-se cu
senzaţii de provenienţă incertă şi cu noţiuni derivate şi imprecise. În acest sens, să ne reamintim de celebra propoziţie, atât
de simplă şi atât de complexă, citată în Opera aperta de
Eco: omul acela vine de la Basrah. Eco a demonstrat acolo că nimeni, oricât de precis direcţionat ar
fi enunţul, nu poate să se asigure împotriva unei „dispersiuni” a
câmpului semantic.
Am realizat, nu o
dată, în lecturile noastre, că era suficient ca un singur cuvânt să fie necunoscut într-un text ştiinţific
pentru ca o întreagă reţea de termeni învecinaţi să intre sub o tensiune misterioasă.
Sau o combinaţie de două, trei cuvinte destinate traducerii, în româneşte, din
germană, de pildă, a unui concept
filozofic se dovedeşte aptă să adauge textului subînţelesuri şi conotaţii
neaşteptate. Şi, cu cât mai îndepărtată, ca spirit, e cultura destinatarului, a
lectorului-interpret-coautor,
cu atât mai înfierbântată va fi imaginaţia lui, cu
atât mai fluidă, mai nestatornică va fi reacţia în faţa stimulului care îşi pierde astfel, contururile precise. Avem,
aşadar, numeroase avantaje şi toate motivele să considerăm că nu ne va fi greu
să degustăm ca literatură (şi chiar să le
declarăm literatură)
atâtea scrieri care nu intenţionează, explicit, să fie
eficace sub raport artistic. Va trebui doar ca, renunţând la ideea că putem
„decoda” un text, să intensificăm,
într-un anumit grad, procesul de receptare orientată, transformându-l
în proces de semnificare orientată. Dacă ne opunem obişnuinţelor şi nu ne grăbim să izolăm un sens,
vom fi în măsură să provocăm efecte nebănuite, să umplem cu semnificaţii
complexe orice text. Semnele însele – inclusiv cele deţinute mental de
interpret – se completează reciproc până la schimbarea fizionomiei enunţului. În calitatea
noastră de lectori-coautori,
va trebui să ne hotărâm să antrenăm în tranzacţie memoria experienţelor
trecute şi codurile de referinţe prezente, capabile să
interacţioneze cu semnificaţiile aparent lineare ale mesajului şi să confere o
perspectivă nouă, de alură artistică, ierarhiei stimulilor. Atâtea texte
ignorate sau, pur şi simplu, fără un loc stabil printre obiectele artistice vor
trăi un nou destin prin simplul fapt că decidem să ne situăm dincolo de
convenţionalitatea interpretării obişnuite. Şi vom constata că putem obţine
numeroase efecte de lectură similare cu cele furnizate de beletristică.
Cu puţin noroc, ne va fi dat să intuim acolo caractere, psihologii colective, portrete de „autor”, să decupăm povestiri in nuce, conflicte dramatice, pasaje de o poeticitate uimitoare, să ne lăsăm cuceriţi de umorul
lor involuntar şi în genere de sentimentul reconfortant că, în spatele tuturor
acestor minunăţii, nu se află Forma şi
teroarea ei. Se cuvine să ne reamintim că, la rândul lor, înşişi autorii de
proză şi de poezie nu s-au dat în lături să adopte, din necesităţi expresive, tipuri de enunţ specifice textelor nebeletristice
(administrative, juridice, descriptiv ştiinţifice etc.).
***
Studiul de faţă e preocupat – să nu uităm – de plăcerea pe care ne-ar
putea-o procura schimbarea, prin puterile noastre, a statutului unor texte,
prin regenerarea, refuncţionalizarea, reîncărcarea lor semantică. Mari surprize
vom avea dacă ne vom decide să citim, fără ezitare, ca literatură, texte ştiinţifice, bisericeşti, istorice, administrativ-juridice,
ziaristice. Am putea pune în mişcare polisemia lor latentă şi spre alte
direcţii (ce ţin de psihosociologie, de istoria mentalităţilor etc.), dar confruntarea cu codurile beletristicii
e cu adevărat fecundă. Satisfacţii, şi
nu numai de ordin beletristic, ne oferă mai ales textele nebeletristice, redactate cu veacuri în urmă, căci
lumea căiţilor vechi – cum scriam cândva – e o lume de minuni adormite. Ca
nivel al expresivităţii, avem toate motivele să le acordăm o atenţie specială.
Păşim într-o incitantă aventură a spiritului care divaghează în faţa stimulului
învechit. Gradul de specializare al limbajelor era incomparabil mai mic
decât cel de azi. Şi nimeni nu se codea să facă, de pildă, uz de uneltele
literaturii (sau socotite, acum, ca aparţinând literaturii) pentru a
impresiona, a evidenţia sensibil, pentru a face plauzibilă argumentaţia, descrierea
ori relatarea istorică (ilustrative în acest sens sunt textele filozofice şi
istoriografice ale lui D. Cantemir). Stimulul
avea pe atunci şi complexitate şi un soi fertil de ambiguitate şi suntem
datori, astăzi, să ne bucurăm de norocul unei asemenea oferte. Evitând,
pur şi simplu, în lectură, reacţia pragmatică şi dorinţa decriptării, ne punem
în situaţia să convertim discursul într-o sursă expresivă. Metodologia, însă ridică şi va ridica mereu probleme, întrucât
trebuie să supunem, neîncetat, textele unei receptări orientate, care să le smulgă din indolenţa
lor seculară (şi din polisemia lor latentă) pentru a le atribui o expresivitate de specie artistică.
Mesajul va trebui pus, cu consecvenţă, în contact cu
codurile noastre de referinţă, structurate în sens artistic. Şi e imposibil ca
unele elemente ale acelui mesaj să nu provoace tensiuni, efecte de cunoaştere
(prin simplul fapt că aparţin unui tip de expunere neobişnuit pentru un
literat de azi) sau efecte de recunoaştere,
atunci când ne sugerează analogii uimitoare. Le constatăm, le enunţăm şi,
urmărindu-ne plăcerea, le tălmăcim. Raportându-ne constant la codurile noastre, reperăm
abateri (écart-uri) de la ceea ce considerăm noi - sau ne impune tradiţia – că ar fi un tip de
expunere „normală”, o exprimare consacrată ca atare. Abaterile de la sistemul nostru de aşteptări
devin semnificative din chiar momentul
perceperii lor. Nu avem de ce să nu fim optimişti. Întâi de toate, e imposibil să nu declanşeze tensiune contactul cu
un tip de expunere nefamiliar nouă,
literaţilor, a unor literaţi-interpreţi, deprinşi, zi de zi, să mistuie texte
unde totul e distribuit inteligent şi e
organizat în funcţie de eficacitatea efectului estetic. Căci, printre noi, se
află destui care au ajuns să fie iritaţi de strădania scriitoricească seculară a
alcătuirii unor iscusite ansambluri arhitecturale,
provocatoare de emoţii artistice. Oripilaţi, cum vor fi fiind, de Tirania
seculară a Formei, ei se vor lăsa atraşi tocmai de stângăcia, naivitatea,
directitatea, imaturitatea, dezordinea sau linearitatea discursului. Atraşi,
încântaţi, dar nu surprinşi în chip absolut, fiindcă până şi aceste tipuri de
discurs au fost deja exersate de unii scriitori,
în replică anticalofilă sau din nevoia de autenticitate. Cu toate acestea, un anumit fel de surpriză rămâne.
Pe scurt, cei ce se apropie, cu interes beletristic,
de asemenea texte vechi, descinzând în procesul lecturii marcaţi fiind de sensibilitatea lor
literară dominată de anumite forme consacrate, vor descoperi modalităţi de
expunere atât de „literare” încât nu le putuseră prevedea. E o primă specie de
surpriză, de écart expresiv. Releele
intertextualităţii se conectează instantaneu, animând procesul receptării şi
dându-i un vector.
***
Am recitit, atent, în Istoria... lui Călinescu, capitolele
dedicate celor trei secole de „literatură” care premerg epocii junimiste. La ce recurge Călinescu pentru a face demne de o istorie literară textele
vechi? Are el în vedere artisticitatea lor, calitatea lor literară care
impune criticului momentul fatal al judecăţii de valoare, adică al confruntării
cu modelul lui ideal? Nu, fiindcă, pe de-o parte, cele mai multe texte vechi au
alt mobil decât cel artistic, iar, pe de alta, cele care denotă o intenţie, hai
să spunem, literară, sunt prea stângace, prea marcate de efortul ieşirii din
amorf, de opintirea uriaşă a plămădirii. Ar fi putut să se
refugieze, ca mulţi alţii, în generalităţi filologice şi situative ori să se
străduiască să producă judecăţi estetice neavenite, prefăcându-se că
verifică o presupusă justeţe formală şi obligat, pe deasupra, să aibă, în ce
spune, un aer de indulgenţă.
În loc să-şi chinuie astfel spiritul, criticul preferă
să problematizeze, să sporească, prin simpatie, feţele
înmiite ale lucrurilor. „Impresiile” lui sunt fulguraţii
care învăpăiază intermitent obiectul, îl încarcă de intenţii inexistente. Dată fiind „complicitatea
formativă a literaturii” – cum s-ar spune astăzi – textele cu caracter
bisericesc sau istoriografie capătă, în ochii lui, reflexele artei. Le contemplă sub specie intuitionis,
ca pe un colţ de natură, pe care, pervertit cum eşti de artă, nu ai cum să
nu-l raportezi la un tablou sau la o descripţie de antologie. De altfel,
conştient de statutul de efect involuntar al trăsăturilor „artistice” ale unor asemenea texte naturaliter plastice, Călinescu se simte, câteodată,
împins să-l sublinieze: „În ultimă
analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic
de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului. La drept vorbind,
nici nu trebuie să vorbim de Ureche, ci de limba literară de dialect moldav care apare dintr-o dată. În locul retoricei
comparaţii, mişună metafora bine pitită (...). Acestea nu sunt propriu-zis
figuri, ci noţiuni în clipa aceea când se desfac din concreteţe, când ideile nu
şi-au pierdut pieile.”
Aptitudinea formativă a literaturii nu se exercită numai asupra textelor nebeletristice, provocând, fragmentar, efecte de
„frumos” natural, ci şi, într-un fel mai puţin general, asupra celor
care manifestă o anumită intenţie artistică. Aici acţiunea literaturii
ulterioare este reformativă, căci îl determină pe critic, prin ceea ce astăzi
numim intertextualitate, să decupeze atitudini, similarităţi, coincidenţe de
ton explicabile numai prin starea de rezonanţă a memoriei lui culturale.
Ambiţia criticului este de a mişca, într-un fel oarecare, mecanismul asociativ, prin schimbarea dezinhibată şi continuă
a unghiului perceptiv şi deplasându-se pentru aceasta, în timp, spre
trecut, fără să renunţe la zestrea prezentului
şi, în spaţiu, de la natura (echivalată cu nonintenţionalitatea artistică) la
artă şi invers. A spori, cu orice preţ şi în orice fel plauzibil,
semnificaţiile textului este preocuparea lui, ce pare, la prima vedere, de
ordin artistic şi care este, de fapt, de
ordin expresiv. „În afară de momentul
judecăţii de valoare, orice analiză e o continuă
intelectualizare”, precizează
criticul în paragraful închinat în Istorie... lui M. Ralea.
***
Procese de acelaşi fel şi din aceeaşi speţă analogică pot avea loc şi în cazul abordării unor texte ştiinţifice, juridice
etc. contemporane. Se iluzionează acei teoreticieni care cred în
existenţa unei structuri verbale lipsite total de elemente „retorice" şi
cu neputinţă să ajungă, printr-o interpretare ingenioasă – expresive. E adevărat că, sub impulsul dorinţei de eliberare
de sub autoritatea retoricii emoţionale, de un secol şi mai bine, limbajul
textelor de specialitate a fost epurat de configuraţiile flagrant artistice.
Numai că, aşa cum arăta Northrop Frye, nicio structură construită din
cuvinte nu poate transcende natura şi
condiţiile specifice cuvântului. Şi orice folosire funcţională a cuvintelor
se leagă, implicit, de toate problemele tehnicii verbale şi chiar de problemele
retoricii. Despărţirea de literatură duce tot
la literatură. Şi aceasta e o a doua surpriză, al doilea tip de écart expresiv.
Conştienţi fiind de faptul că, şi la nivelul
microstructurilor verbale, şi la nivelul macrostructurilor compoziţionale,
elemente literare sau de aspect literar
aşteaptă a fi relevate, ce ne rămâne în
fond de făcut? Să vizităm şi să revizităm texte (vechi sau noi), executând decupaje şi parcurgându-le, de această dată,
într-o grilă consecvent beletristică şi
călăuziţi de un jind al înnoirii.
Esenţial e, pe de-o parte, să nu ignorăm nimic din ceea ce, fragmentar,
este sau aduce a literatură şi, pe de altă parte, să punem în mişcare tot ceea
ce catalizează literarizarea, toate procedurile cu putinţă, pornind de la ideea
că există o fatalitate artistică a oricărui enunţ. Lumea slovelor poate arăta
altfel dacă deprindem un alt mod de a o străbate, de a o cutreiera.
Prof. univ. dr.
Eugen NEGRICI
