Ştefan
DINCESCU – Din „CELE DIN URMĂ ELEGII
ALE LUI RAINER MARIA RILKE în traducere
imaginară de ŞTEFAN DINCESCU”
ELEGIA A XIV-A sau „ISTORIA ÎŞI DEMONTEAZĂ LEII?!...”
In memoriam
RAINER MARIA RILKE
I. SUS, LA MIORCANI, AHILE ÎŞI PÂRLEŞTE PORCII…
Dar cât de calp poate să fie calpul
cel cocoţat pe soclurile de Sorbona?
Când rinocerii, în ceainărie, îşi dau în cărţi
umflând schizofrenia, Musaios face
trotuarul, Leyli! Ce ştiţi, prologuri
de zaveră?
İstoria îşi demontează leii?!... Sus, la Miorcani,
Ahile îşi pârleşte porcii, în incunabule arzând.
Fiilor noştri de Canal şi de Aiud stropiţi-le
memoria cu licăriri de fluturi!
Ce bazaconii calde mai încap în ţestele
lupoaicelor pe-Acropole valsând? Încinsă
elegie suptă de râsul unui megafon clonat
în broşuricile unui scapete sculptat
în scaunul papal, cin’ ţi-a cântat pe străzile
Craiovei, porceşte înjurându-şi viitorul,
o, „roză, care, din născare, în răspăr imiţi
o stare-a moleşelii
şi a morţii”? İubirilor
date cu şmirghel, „ne luăm
întruna bun rămas”,
ducându-vă cocoaşele de mână!
Privighetoare, în castelul din Duino marea
fandează în oglindă! Îşi vede stelele şi pescăruşii,
îşi vede peştii, vagile furtuni dialogând cu Rilke,
nu Christoph, stegarul, ci
alchimistul Clarei,
sculptoriţa, poneiul cuvioasei Ruth, jucându-se
sub trandafirii din Raron, pe care-i udă
stropitoarea „Luiza
Gustavovna Salomé”.
„Ucis sub soare de un
trandafir, muri
poetul” în Muzot? Ce nerozii croite de orfevri!
Opaiţ de priveghi, privighetoare, de trişerii
şi de muţenii, poeţii, blânzii, au murit în puşcării!
Unde-ai citit aceste
trăncăneli, colega?
Să fie „moartea un maestru dintr-o germană ţară”,
Sulamita? Se cască în nedemn văzduh sfioasa
neamului fântână. Mai
dă-le, Doamne,
„o fărâmă de
coacere acestor poame
din care ţi-am
gustat nevolnicia”!
Zău, „degetul acesta care astăzi scrie
va mai rămâne la sfârşit doar un cotor”!
„Fiindcă aici, în tinda morţii, nu moartea
o
zăreşti şi-n felul necuvântătorului tu, în afară,
îţi
pironeşti neobosită iscodirea”, condeiule
cu unghii de iconoclast, sătulule
de tiribombele de bâlci, evisceratule
din orice noimă, cu lebedele negre
ţi-ai ginit cărarea în sorbul Akheronului
albastru, dositule din veacuri altor veacuri!
II. CINE ÎŞI BATE PITULICILE CU BICIUL...
Cine renaşte undeva, în lume, mă
naşte
pe mine. Cine casă face-şi undeva, în lume,
o face în mine. Cine îşi bate pitulicile
cu biciul pe mine peste gând mă bate,
nesăbuitul strâns la mână, vedea-l-aş
uşă-n strai de Bălăceanca Veche!...
Cine cântă undeva, în lume, cântă
în mine. Cine pâine fură undeva, în lume,
fură din mine. Cine sărută inorogul
pe mine, coşcovitul, mă sărută!
Cine salută tărăboanţa pe mine,
tizul, mă salută. Dansează-i nopţii
forfotind în mine cine dansează,
Doamne, fragede lupoaice!
„Cine plânge undeva,
în lume,
fără rost plânge în lume, mă
plânge
pe mine.” Cine moare undeva, în
lume,
în mine licăr, demolatul, moare!
III. SUAVUL CLOPOŢEL DE RAZE...
Ce voroveşte vipera Puterii cu danii
decorând odaia? Nu altfel pedalează împăratul?
Decapitează-l, dacă-ţi stă în fire! Ai fost
briceagul unui puşti scobind o trişcă
în răchită? Ai fost
imberbul ghid din
Patmos, dormind, flămând, între jivine,
decorticând tăcerile din ochii veveriţei?
Parcă ai fost terţet într-un sonet, strunindu-şi
peanul Guy de Vere. Parcă ai fost balonul de săpun
suflat din paiul piciului desculţ: suavul clopoţel
de raze legat c-un şnur de vis la brâul maicii tale,
spice strângând pe o mirişte într-un amurg
scuipat în anevrism. Poate ai fost
un şuietar
concupiscent în
fiecare noapte răsfoind
„Sonetele mâniei”, ediţia din
Gurahonţ.
Poate „mă simt acasă între zi şi vis”.
Poate sărace „lucrurile cărora mă dau,
devin bogate
şi mă cheltuiesc”.
Când numele ţi l-am vânat pe la răspântii,
uitaseşi să te
naşti de-o primăvară?! De-a lungul
epocii siflante
nici Desnăţuiul n-a clocit păunii-şi.
„Rămâi în
prag!” Cine ordonă? „Seminţele
se murdăresc, amarnic, de bolile intrărilor în
lume.”
Oh, nebunia de a fi cântând: sânge şi oase, nervi
şi carne,
vorbire şi închipuire! Oh, nebunia de a fi bocind:
psaltire implorându-şi
rugul, o ciutură trecând din mână-n
mână până ce
Domnul o răstoarnă-n vârtejurile chiuind
în febra acestui
curcubeu sălbăticit, molâu turtit
într-o senilă primăvară!
IV. VA VENI OPERA ŞI VA AVEA OCHII NOŞTRI
Va veni fulgerul şi va avea ochii tăi.
Vor veni furtunile şi vor avea ochii voştri.
Va veni privighetoarea şi va avea ochii tăi.
Vor veni sicofanţii şi vor avea ochii voştri.
Va veni sitarul şi va avea ochii tăi.
Vor veni vânătorii şi vor avea ochii voştri.
„Va veni moartea şi va avea ochii noştri!”
Va veni cuvântul şi va avea ochii mei.
Vor veni drumurile şi vor avea ochii tăi.
Va veni rugul şi va avea ochii mei.
Vor
veni colindele şi vor avea ochii noştri.
Va veni amnarul şi va avea ochii tăi.
Va veni şaraşka şi va avea ochii
voştri.
„Va veni îngheţul şi va avea condeiele noastre!”
Va
veni zbilţul şi va avea ochii lor.
Va veni ploaia şi va avea ochii tăi.
Va veni râul şi va avea ochii mei.
Va
veni fluviul şi va avea ochii tăi.
Va veni marea şi va avea ochii mei.
Va veni Ahab şi va avea
faima noastră.
„Va veni poemul şi va avea ochii noştri!”
Vor veni ţambalagiii şi vor avea ochii
voştri.
Va veni gazelul şi va avea ochii mei.
Va veni casida şi va avea ochii tăi.
Va
veni haiku-ul şi va avea ochii mei.
Va veni rondelul şi va avea ochii tăi.
Va veni sonetul şi va avea ochii mei.
„Va veni opera şi va avea ochii noştri!”
„Vor
veni tălmacii şi vor avea ochii lor!”
Vor
veni iernile şi vor avea ochii voştri.
Va veni greaţa şi va avea ochii tăi.
Va veni anonimatul şi va avea ochii mei.
Va
veni uitarea şi va avea ochii noştri.
Va veni recviemul şi va avea ochii tăi.
Va veni epitaful şi va avea ochii mei.
„Vor veni cititorii şi vom avea ochii tăi!”
„Vor veni coautorii şi vom avea ochii lor!”
ELEGIA A XIX-A sau „LAMPA CELUI MAI PĂRELNIC SUFI”
Lui GHEORGHE IORGA
Fiindcă „trebuie să alergi până la capătul existenţei”,
deoarece „trebuie să ajungi la încrucişarea arborelui
cu
Dumnezeu”, pentru că trebuie „să lăsăm
sentimentul
să ia aer”, din pricină că „trebuie
să ne
spălăm ochii şi să privim altfel”,
din moment ce „nu ne dorim
ca
leopardul să dispară din creaţie”,
tu, doctore în chirurgii
verbale, tu,
alchimistul recoltând eternul din păpădii
şi din baloane de săpun, eliberează-ne
din oligantele poveşti!
De la Bacău pân’ la Kāşān, de la Kāşān la Nişāpur,
din Nişāpur la Bābā Bāghi, să repezim o caravană
haidem, cu porumbeii dibăcindu-i steagul!
Grimându-şi acrobaţii de pe sârmă,
n-auzi inexistenţa răbufnind din triburi?
„Ce mici gladiatori într-o arenă mică, mică!
Alergători spre uşa altor temple,
ochi călărind pe melcii
îngâmfaţi, răstălmăcind ceaslovul
morţii pe limba oii
secerând scaieţii acelui epitaf
bubos, îmbrăţişându-ne
cuvântul şi dezghiocându-ne prăsila
proastă până
îi sare vipera cotcodăcind din gură!”
„Toate lăptucile se cred toreadori.”
Să punem cheile sub
covoraşul de la uşă,
să strângem mezelicuri, de-ale sorţii, în slabele
trăistuţe peticite, să înşfăcăm toiegele de marş,
căci drumurile noastre cer sudoare picioarelor
stâlcite de porunci trăsnite. Să văcsuim ardoarea
ciuboţelelor de sărbătoare, căci vom dansa-n
bazaruri şi-n geamii, în bâlciuri, în taverne
şi în pieţe, plătindu-ne ulcelele cu vin
şi străchinile cu orez.
„Adio, prietenă,
adio!”, să-i zicem călimării noastre
şi penelor borţoase, de credinţe, să le gătim sertare
grijulii! „O rezistenţă prin
cultură?!” „Purifică
şi întregeşte?!” Gogleze iar! Mai fi-vor dumnealor
vreodată amantele jucându-ne lăptoase vedenii
imature pe genunchi? „Adio, flecăreţilor, adio!”,
să-i zicem mascaradei de Găgeşti,
de Bârca şi de Butimanu.
Să azvârlim la groapa de
gunoi suflaiul micilor
cuvinte şi lampa celui mai părelnic sufi! „Adio,
viscoliţilor, adio!” „Din lumea cea de sus îmi
vine sufletul, îmi vine, aşa că mă gândesc
s-o şterg spre-acolo. Haideţi!”
„Adio, sora mea,
adio!”, îi zis-am clipei
îmbufnate, care trecu prin noi, balcâza,
cu fierul înroşit în foc! Cine mi-a smuls
din ochi grădina bolborosindu-ne păuni
şi sălcăriţe, zefir, miresme şi culori?
Cine mi-a dus cuvintele în târg
şi le-a vândut pe ciori, pe cucuvele?
Cine mi-a pus Pleiadele la creştet
şi mi-a legat, la degetul cel mic,
luceafărul de răsplătit plutirea
de-a lungul degetelor lui İsus?
„Adio, fraţii mei, adio! La jilţul Judecăţii de Apoi –
că
poposirăm în tavernă, la Nişāpur, tăifăsuind
c-un străbunic chirpic,
lăsându-se, cândva, zălog
la cârciumar pe rubiniu şi pe
orez, podeaua
cu mustaţa
măturând-o în chicote de ignoranţi
– cui
da-vom socoteală, frăţioare, şi de ce?”
Hei, Dumnezeul nostru, te-ai prostit?
De ce ne baţi la tălpi, cu reteveiul,
când îndrăznim să fim ce fiecare este
din pântecele sfânt al
maicii sale?
Mă doare-n cot de
pravila satrapilor de sus, de jos!
De când zburară lumile
din lume secând-o
de esenţe şi de nume?
Jurând pe temelia
neamurilor, Doamne,
cine-ar depune mărturie
c-am fost condeiul
Maicii Lot, trecut
printr-o găluşcă din
Sodoma? Nu flăcările
îşi rodeau rizomii? Nu
grota îşi striga incestul
prin zece naiuri
zdruncinate?
De când ne-ai călărit cu „demonii şi
proştii”,
Doamne, şi ne-ai ţinut pe-o vatră cu cărbuni
aprinşi, bătându-ţi toba, fluierându-ţi
ritmul? Nu astfel procedau ursarii
când învăţau puiganii să danseze?
De ce bodogăneşti, liliputană ficţiune?!
„Mereu ajungem prea târziu.”
„Nu ştim nici să murim în pace.”
„Nu vreau oceanul viselor visate.”
„Eu nu-s vioara celor fără vlagă.”
„Hei, domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă
cu cei ce poartă coasa, căci vara e de jar.”
„Poporul dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?”
De ce rânjeşti, schiloadă ficţiune?!
Într-un mehrãb prin care se iţeşte
buruianul, când sufletele-şi fac bezele,
ce fredonează uguisu?
„Dacă veniţi să ne vedeţi, veniţi încet,
înceţişor,
să nu crăpaţi suavul porţelan:
singurătatea
noastră-nchisă
în
cerul nostru auriu.”
Când o mierlişi, uscată ficţiune?!
ELEGIA A XXIX-A sau „ÎNEACĂ-MĂ-N TIPAR
AIDOMA ŢIE!...”
In memoriam
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
„Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator.”
O vorbă goală? Bine! Bună
de dus cu preşul
pe cei fraieri, ajunşi,
necârtitorii, la chindie,
când soarele scăderea-şi
fulardează
prin recile poeme de
explozii poliflore.
De ce mi-e frică să rodesc între oglinzi,
Marie? Orice triplare:
semnele împotrivirii noastre
la imnul mâzgălit de-o
existenţă
care îşi varsă icrele
albastre
în toate colţurile zilei
trădătoare?
Revino, Maică,-n uşa coliviei noastre,
de unde te salută
inorogul cel chel, cel ştirb!
Pe unde, hei, îşi face
veacul satârul măcelarului,
privighetoare? Pe unde
nebunia cea borţoasă
îşi poartă fătul cu
mândrie, proasto?!
Pe unde, vămuit, cezarul îşi cheltuieşte
vrednica fărâmă din omenia
sa livid stresată?
Pe unde auriga dă cu biciul
în preotesele
acelei glorii cu cârlionţi,
cu dinţişori de lapte?
„Şi Te surprind întruna punând piedici,
Doamne, în
spiţele-alergării mele! Dar nu
spre
Tine-alerg întruna? Şi nu de focul Tău
îmi ard
vederea”, nesăbuitule, prea
pofticios
de sânge, de prapori şi de tămâieri?
Cărările ţi le-am bătut, o,
Doamne, de când
fusei o slută ghicitoare cărând lumină cu
urciorul
în pântecele maicii mele, punându-şi cânepile
la topit în scocurile Desnăţuiului cel iute.
Dar, Doamne, care-mi fu
răsplata
acelor dăruiri şi arderi
cu miile de afluenţi
rotindu-se în estuare? Un blid cu jir?!
Ce greaţă, Doamne! Şi ce mânie expandată!
„Născându-mă, m-aş fi dorit ca pruncul ieşind
din baie,
curăţat de toate”, Marie Preacurată, însă,
iată, venind în toiul fiinţei sale turbează viul
din păcate,
iar penitenţa, rugile-s decor, ipocrizie fătătoare
de alte guri muşcând desfrâul, delirul
pomădându-şi pe lovele grase,
când ele,
vechi altare, scriu
autografe pe filele unui deşert
irecuzabil. Îneacă-mă-n tipar aidoma Ţie,
leprosul din periferie, Doamne, scuipând
în panaceele pe care le
bişniţează fiii tăi cu fustă!
Din teatrul Carpenului, „Doamne, vino
să batem
amândoi această ţară de jale şi de cântece”
înfuriate! „Pe
jos, băiete?” „Sigur, Doamne!”
Din „Turnul
cel mai strâmt” mă strigă cine,
Marie, jertfă priincioasă? Îmi dă
în clocot spaima
de târâşul prin Valea Umbrelor, maică? O ţin
în colţi acele fiare cu
nume neştiute, nevânate,
săgeţile fugind de ele.
Pe unde umblă nenorocul
cu haitele-şi de
epigoni, Marie? Pe unde arde
cântec din caiele
bătute-n sânge cu toporul
din mâinile cezarului,
Marie? „Nu l-au
mâncat hoitarii-ntr-o cazarmă, când pe la
uşi roiau colindătorii cu păleaţa?” „Ave!”
O strigă-mi strigă sufletul prin vaduri: „Fără
valtrap, fără
căpăstru, copile,-ncalecă-ţi destinul!
«Doar nouă, oamenilor, numai nouă oglinda
ne aruncă-n faţă chipul schimonosit», Marie
scămoşată? «Mai lasă-mă o zi de toamnă»
(nu astfel se rugase duinezul cel fără casă,
fără lampă?) «să mi se coacă fructele
pe crengi, oh, Doamne!»”
De mierea-ntoarcerii la nefiindul cel spornic
şi acrit de aşteptare să mă
satur aidoma golănaşului
flămând, retras la vatră,
acolo unde în clondire
vinul cântă aşa cum cântă
cerşetorul în răspântii,
când ploile-i îndeasă, fără
preget, puţina carne
pe ciolanele trudite,
scârbite de venitul-dusul
printre speranţele
mucegăite, care-au mierlit-o
în padocul umplut cu
greierei, cu levănţică.
N-auzi cum ţârâie,-n urcioare, anii? N-auzi,
bolborosind în alambicuri,
cleioase memele durate
de trist năravul de-a fi
psalmistul Demiurgului
cel rău din tribul cel învăţat cu înjosirea,
cu datul peste ceafă, peste deşte?
„Născut în cer, dar exilat de Tine
pe-acest
pământ
de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea
să fac”, preabunule ostatic al crimelor
vuind în vadurile
şagrinate?
Ţinându-mi vulturii în teacă, mă
întrerupi
fără să-mi iei credinţa, paharnice jucând
pe-o mână moartă, fără să-mparţi cine-i
învinsul şi cine-nvingătorul, frăţioare!
Mai lasă-mă o primăvară, Doamne,
să versuiesc între ortaci
şi rubedenii,
să aţipesc sub aripa
privighetorii
ce bagă luncile în balamuc,
cântându-le
sub pălăria unui înger pe care,
Dumnezeule, îl dai cu spray pe gânduri!
ELEGIA A XXXI-A sau „SĂ-MI VINĂ FRACUL MORTULUI:
MĂNUŞĂ!...”
Celui mai iubit dintre pământeni,
fiului meu Florin Daniel DINCĂ
Veni-va, fiule, şi ceasul? A şi venit, copile?
De ce
tremuri? Hai, stinge-mi, mâţâitule, făclia!
Azi barcagiul
intră-mi pe fereastră, azi bocitoarele s-au
strâns în uşă.
Azi scăldătoarele îmbobocesc pe vatră, azi
şnaidării
măsoară şi măsoară, să-mi vină fracul
mortului:
mănuşă!... Azi din brădan măieştrii îmi
improvizează
o colivie-n care intră
(muşca-l-ar reveriile!)
ghepardul trecând prin
gămălia acului
prin care nici ieri
scatiul nu-şi filtrase naiul.
Firavule, închide-mi ochii! Apasă-mi nuferii
în gură! Cine-mi comandă grivii emigrării,
Doamne?
Cine-mi deschide
pragurile dintre neguri? Şi zidurile
cin’ le schimbă pe filele
brânduşilor de toamnă?
Azi trece-mi rana rănilor
prin toate (oh, ziduri
putrede, oh, ziduri
scelerate!) ca aburii prin nările
de miel jucându-se cu
mâţele şi cu groşteii,
cu picherii şi cu brabeţii. Întoarce-m-aş,
copilărie, la farurile scărmănate de brizele
pe care pescăruşii ouă, pe care fulgerele-şi
tipăresc
diata, încercănată „soră mare”! Ce primăvară
mă atârnă de insomnia
clopotului mare?
Ce trăsurică poartă-mi
plodul renaşterilor
la azil? Ce bătrânică lacerată
scânceşte
într-o iconiţă?
Se
strică apele pe la cişmele, pe unde se adapă
cocoşata-mi umbră, de
care intră-n sperieţi dulăii,
pe unde, Dumnezeule, ar
fi să curgă belşugul
bulbucind, nu snaga sărăciei! N-o
protejează
retiarii cezarului cel
prizărit, pe care-l inserează
moartea în pomelnic,
într-un decembrie
cu piţărăi la uşă?
Notează, scribule,
cedează, strunindu-ţi
pana împroşcând cu sânge!
De unde-ncepe deşirarea vocii? De unde-ncepe
văzul să bolească pe riviera dintre zi şi
noapte, pe liziera
dintre mare şi furtuna
mare, pe soclul dintre asasini
şi genii? De
unde-ncepe-auzul să audă cum fătul
chirăie în turnul maicii
sparte şi cum foşnesc
regretele strămoşilor
cusuţi în piatră?
De unde-ncepe să
ghicească pipăitul cum
stelele se polimesc în
Hathor, cum haturile
vremii haşurate se
prăvălesc prin alte frontiere,
cum spaţiile îşi înghit
buricul, prâsnel,
sărind în borta altor spaţii fugitive?
Aici nu-s anotimpuri, nici izvoare, nici
inorogi
şi nici mârţoage, doar un pământ răsturmentat
de forme ilicite, de răstigniri, de faceri
fără ziceri,
pe când tăcerile fac ţurţuri, când graiul îşi
reneagă
condeierii, când gloata îşi lăţeşte somnul,
când
legea-şi linciureşte ciorăpeii-n stradă,
când lerfele şmotresc călugării în schituri,
când mahării, la mititica, dictează
evanghelia hoţiei,
când
„de la Nistru pân’ la Tisa” roiesc
marfarele cu plagiate,
când combinatele-şi
dublează exporturile de
păduchi, când
Ghilgameş şi Enkidu vând
gogonelele
în Piaţa Amzei, când
Penelopa şi Ulise İtaca
şi-o închiriază pe o
sticloanţă de rachiu, când
gloria îşi ostentează
criza cu şapte sexe în blazon,
când face mucegai imaginarul, legându-şi
epigonii la cutia milei pe
care o sfinţiră
hăndrălăii cu patrafirul prins
în sodomiile pârgave.
Chiştoc
mi-e, Doamne, cerul arătării tale!
Zgârcitule, prin ce ne-ai păcălit? Nu
divorţarăm
din tiparele primordiale? Nu am ajuns colegi
de haită cu mâţele, prigorile şi câinii, cu
şuiţele
şi cu hoitarii? Spăla-m-aş, Dumnezeule,
de toate nu cu regrete, nu cu greaţă,
ci, uite-aşa, cum ciocârliile îşi uită de ele
însele când zboară,
ci, uite-aşa, cum
fluviile-şi uită pâraiele când se proptesc
în mare, când se aud
secundele
lovind în spumă aidoma
clopotului de la Putna
lovind timpanele
uscându-se într-o
mansardă!
Acolo revenim? Acolo unde incendiile
au rărit recruţii, acolo unde taurii-şi ţinură
cuţitele-n borcane cu formol, acolo unde
„Bălălăul
maichii” ne fost-a imn naţional,
acolo unde mestecarăm pingelele unui tiran
tembel, acolo unde ne
scăldarăm în chiseliţa
de la Sfânta Secu, acolo
unde şi-au halit
bojocii aezii cu săpun în
gură, acolo unde
morţii hotărâră să
fie-nghesuiţi în cimitire,
mai drepţi ca santinelele
pe meterezele
Sucevei,
acolo unde decreţeii dresau
nu şoimi, ci papagali,
acolo unde inspiraţia
se adăpa cu nechezol,
acolo unde juzii
îşi uitară perucile în
balamuc, acolo unde
fraţii îşi ciordiră
silabele din epitafuri!
Pojghiţă-i,
Doamne, pacea biruinţei noastre?!
Prin care bolgii turma
ne-ai răznit-o? De unde curg
luminile acestea cu epiderma lor multicoloră,
de-ai
crede că demenţa unor pictori sări cu
cizmele-n
culorile rebele?! Înfige-mi-te, inspiratule,
în suflet!
Ferestrele îndoaie-mi-le, Doamne! İeri cerul
îşi spărgea avutul, ieri solipsiştii tropăiau
la cină.
Sub poftele acelor gioarse, de ce-aş fi
încolţit,
mărite? În pitele cu smalţ de ouă – suspinele
dezacordate! Dă-mi mâna,
fiule! Afumă-ţi
spaima! Tot ce muşcăm
nici nu există,
tot ce grăim nu fi-va niciodată.
De-aici vom naviga peste borţoase ape.
Ce mama dracului
(pardon!) se ştie?
