 |
|
ŢARA
Hotarele mele
sunt numai o rană
Ş-adânc
sfârtecate zac toate în sânge!...
Lipsesc
nestemate din vechea-mi coroană:
Azi Leul Băniei
în lanţuri se plânge,
Iar falnicul
Vultur, sărac, fără hrană,
De cuşca robiei
aripile-şi frânge.
Şi-n mrejele
morţii ce-ntins-au străinii
Se zbat fără
pace şi ţipă Delfinii.
Rămâne doar
Boul... nenfrânta-i cerbice
Abia de
se-ndoaie sub palmele vremei...
Rămâne la
pluguri, sub jug şi sub bice,
El singur, din
toate podoabele stemei...
Dar azi el e
zimbrul sălbatic şi tare
Şi vremile
stinse par iar să se-ntoarne,
Căci oaste de
zimbri stând azi la hotare
Puhoiul de
haite îl zvârle din coarne.
VASILE
VOICULESCU
|
 |
ŢARĂ
Pe dealuri se-nalţă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.
Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până la cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas –
peste câmp şi oier.
Fluturând în veşminte
de culoarea şofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.
LUCIAN BLAGA
|
 |
|
FRUNZĂ
VERDE...
Frunză şi iar
frunză tânără şi verde,
Te-a cântat de
veacuri dornic un popor...
Astăzi el stă-n
cumpeni – şi, dacă se pierde,
Cine să-ţi mai
cânte, să te mai dezmierde?!
Frunză şi iar
frunză tânără şi verde,
Nu vezi la
tulpină aprigul topor?...
Cum primişi la
umbră tocmai tu duşmanii,
Frunză şi iar
frunză verde de brădet?
Frunză din
stejarii codrilor Tismanii,
Frunză din
Sinaia, cum umbriţi Germanii?
Cum primirăţi
toate bucuros duşmanii,
De-am rămas cu
plopii rari de pe Siret?!
Frunză şi iar
frunză stearpă de negară,
Ce mănânci
ogorul unde asudăm,
Au intrat
duşmanii val-vârtej în ţară...
Astăzi ca
strămoşii băjenirăm iară!...
Frunză
blestemată, frunză de negară,
Am rămas cu
tine doar să te cântăm?!
Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă,
Ce te-ntinzi pe
holde, grea, ca un blestem,
Astăzi ţara toată plină-i de omidă,
De-a lăsat ţărâna stearpă – cărămidă!
Frunză otrăvită, ţepi de pălămidă,
Am rămas cu tine să ne mângâiem?!...
VASILE
VOICULESCU
|
 |
|
ŢĂRII MELE
Deprins de veci
cu nori şi vijelie
Stă pururi
trainic muntele de stâncă.
Ce-i pasă lui
că-n aspra-i temelie
Şivoaie rod şi
ape iuţi mănâncă!
Ştiţi voi ce fac în
cremenea bătrână
Atâtea ploi, cu munca
lor grozavă?
O spală doar de
clisă şi ţărână,
Dar lasă-ntreg
străvechiul cheag de lavă.
În van puhoiul
spumegă şi creşte
Scobind
prăpăstii fără de hotare:
Pe cât la poale
râpa s-adânceşte,
Pe-atât
se-nalţă muntele mai tare.
– O,
ţara mea, tu, culme-ncremenită,
De-atâta
sânge roasă şi brăzdată,
Azi din
adâncuri, grea şi neclintită,
Te-nalţi în
slăvi mai sus ca niciodată!
VASILE
VOICULESCU
|
 |
|
O, ŢARĂ
Acolo-n văi, pe
Prahova – bogata –
Pe Jiu, pe Olt,
pe Argeş şi Buzău,
Pe Bărăgan, în
care spicu-i gata,
În Bucureşti...
pe-ntreg cuprinsul tău,
E numai jale,
capete plecate,
Ochi stinşi, ce
cată pururi în pământ,
Sunt buze mute, braţe ferecate,
Şi oase,
oase fără de mormânt!...
Noi ştim
de-aici prăpastia durerii
În care zaci...
Aşteaptă, că venim,
Tu nu cunoşti
izvoarele puterii
În care azi din
nou ne plămădim.
E dorul tău, atâta ne mai ţine...
De la Oituz, din Putna şi Siret
Bat toate inimile pentru tine...
Duşmanii înşişi te aud încet...
Aşteaptă-ne...
nimic n-o să rămână!...
De-ar fi să
trecem toţi prin foc şi iad,
Ca David
lua-vom praştia în mână
Şi vom
zdrobi de veci pe Goliad!
Răzbunători ne vom întoarce iară,
Cum ne-am legat cu aspru jurământ...
Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară,
Cum cazi,
plângând, pe lespezi de mormânt.
VASILE
VOICULESCU
|
 |
ARDEALUL
Ardealul
este fântână de aur,
Ardealul este
mătase.
Ardealul este
lacrămi pe pâne,
Ardealul este
dulce ca mierea.
Ardealul este
ciobanul cu câne.
Ardealul este
al copiilor balaur.
Ardealul este
apa care curge.
Ardealul este
şi foc şi sânge.
Ardealul este
mama ce plânge,
Ardealul este
copilul ce zâmbeşte
Şi floarea ce creşte.
El este visul
fără deşteptare.
Nemărginit îi
este hotarul.
Ardealul este
Isus şi Calvarul,
Ardealul este
lanţul ce se sfarmă,
El este a
păsărilor larmă,
Este sânul de mamă şi oţelul tare,
Este flutur
alb şi Muntele Mare.
Ardealule,
Ardealule, Ardealule,
Orice plâns şi cântec
din tine porneşte.
Ardealule,
frumosule, mai frumos eşti
Ca Luceafărul
din lumile cereşti.
Tu m-ai învăţat
să plâng şi să cânt,
Eşti fântână
de aur
Şi de aur ai
găleată,
Şi piatra ta
noaptea scânteiază
Şi veşnicia
te-a luat în pază.
Al meu eşti, al
nostru eşti,
Povestea cea
mai frumoasă dintre poveşti.
EMIL ISAC
|
 |
|
GINTA
LATINĂ
Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi
Şi-n codri urşi şi vii nenumărate
Şi râurile vin spre Miazăzi
Şi lasă-n urmă ţara de bucate
Grâu şi secară şi mălai şi orz
Şi floarea-soarelui şi pe coline
E-atâta aur în livezi vărsat
C-abia-l pot toamna crengile susţine
Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi
La pruncii mulţi în fiecare casă
Şi moldovenii-s oameni răbdători
Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă
Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni
Şi prin păduri până la marea roată
I-a tot lucrat prin miile de ani
Icoana-nţelepciunii preacurată
Şi-n jurul ei a înflorit un schit
Şi crinu-a dat în turn de mănăstire
Şi clopotul a uns dintre ţărani
Mereu un domn curat întru mărire
Şi veacurile-n matcă i-a păstrat
Şi au crescut şi ţara este plină
De-o seminţie dreaptă pe pământ
Ce ţine-aprinsă candela latină
IOAN ALEXANDRU
|
 |
|
STRĂMOŞII
Oricât le era vatra de
săracă
Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor Lângă părinţi o viaţă să trăiască Şi încă una lângă pruncii lor. După ce întreaga moştenire Se ştia ajunsă-n locul sfânt Sătui de zile şi de fericire Plecau strămoşii de aici cântând. După ce-aşezau pe îndelete Pentru suflet ce era mai greu Întorşi senini cu faţa la perete Se strămutau la bunul Dumnezeu. Nu puteau muri fără să-şi lase Întreaga avuţie celor vii; Matusalemi cu bărbi evlavioase Încap într-un mileniu doi sau trei. Ce-i mai de preţ să nu se risipească Frumuseţea lumilor de la-nceput, Câteva făpturi s-o tăinuiască Prin care focul veşnic a trecut, Să nu se uite, să nu-l bage-n seamă Cuvântul stă în veac nemuritor Ca limba într-un clopot de aramă Cu cât îl bate-i mai răsunător Unde sunt mulţi e gata să se piardă În graba mare ce avem mai sfânt. Era de-ajuns luceferii se ardă
Să se străvadă celălalt pământ.
IOAN ALEXANDRU
|
 |
|
MAMA ROMA
Roma e sacră pentru neamul meu
Şi s-o ridic în imne se cuvine,
De două mii de ani neîntrerupt
Vorbesc pe limba şaptelor coline
Focul în vatră şi casa-ntre păduri,
Plugul şi oaia, masa pentru pâine,
Viţa de vie nobilă pe deal
Şi drumul ţării pururi printre grâne,
Lumina lină-n candela dintâi,
Când steaua serii-n lacrimă străluce
Şi-n ţintirim biserica de lemn
Ridică satu-n glorie pe cruce.
Stejar îmi spune luna de pe cer
Argint clipind în ramurile mele,
Rumoarea Romei, rouă de pe rai,
Rugul nestins roieşte printre stele.
Numai vocale lacuri între munţi,
Străfulgerate de statornicie;
Pe fluiere păstorii din Carpaţi
Tot limpezesc pământul ce-o să vie.
Roma, mamă, sora mea, copil,
Patria părinţilor, părinte,
Pajura-mpăratului păstor
Sigilează crinul pe morminte.
IOAN ALEXANDRU
|
