Petre ISACHI – „CINE-ŢI DICTEAZĂ,
ŢAFANDACHE, VERSUL?”
(ALTERNATIVE CRITICE: „UN
POSIBIL DIALOG CU UN GRUP
DE CITITORI SAU «RESTUL DE VEŞNICIE» AL POETULUI”)
(Notă: Grupul de
cititori se comportă ca şi cum ar fi Unul. Sunt intrigaţi de o epistolă
adresată de Ştefan Dincescu profesorului său Eugen Negrici, în care Autorul
susţine, de la înălţimea condorului, că ne oferă o „carte pe care nu am scris-o eu…”. Locul în care s-a desfăşurat
dialogul: un amfiteatru anonim. Fondul muzical era din Carmina Burana!
Nu-mi cereţi orchestra, dirijorul. Nu ştiu
dacă interlocutorii mei auzeau acea muzică zeiască… Dezbaterea a avut loc după
ce toţi cei prezenţi au citit, în manuscris, volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de
Ştefan Dincescu. Personal
am citit doar două din variantele Manuscrisului. Probabil, ultimele…, dar cum o
carte nu se termină niciodată…, aşteptăm la…)
– Ar trebui să fie o carte de suflet,
îmi spune o frumuseţe din grup, probabil, lider de opinie, desigur, pentru a
vedea în ce ape mă scald...
–
De ce, întreb eu, cu elanul proorocului Daniil din groapa cu lei, întrerupând-o
nepoliticos, spre nemulţumirea evidentă a celorlalţi.
–
Pentru că este dedicată „Profesorului meu Eugen NEGRICI” şi „Fiului
meu Florin Daniel DINCĂ”, îmi răspunde aceeaşi Doamnă/ Domnişoară, cu siguranţa unicornului
adormit în poala unei fecioare care nu-i lasă nici pe zei să vieţuiască
liniştiţi. Aţi reţinut: Profesorul şi apoi Fiul!
Dacă nu aş fi ştiut că atât Rainer
Maria Rilke, cât şi Lucian Blaga – intertextualizaţi de Ştefan Dincescu în Cele
din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan
Dincescu – au transfigurat motivul/ tema licornului, nu mi-aş fi amintit
poate că Aristotel credea în existenţa reală a unicornului, iar în Istoria ieroglifică Dimitrie Cantemir
şi-a ales inorogul drept simbol. Dacă mai adaug că, în Evul Mediu, cornul
acestuia era socotit drept sabia lui Dumnezeu... Surprinzându-mă „suflând în diegeze”, am reintrat ceva
mai ferm în dialog cu frumoasa cititoare ce reprezenta, pentru început, grupul
tot mai neliniştit şi mai agresiv critic.
– Nu poţi
eticheta o carte dincesciană doar cu epitetul calificativ „de suflet”, deşi acest atribut substantival prepoziţional aruncă
elegiile – poetic vorbind – într-un mister
divin... Şi deja aţi observat: misterul misterului rămâne Poezia – „creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara
ei” (Odysseas Elytis), unde o
căutăm noi, profanii. Totuşi începe să-mi placă opinia voastră, aruncată
aşa, parcă la întâmplare, deşi, recunosc, ştiu puţine lucruri despre suflet.
Ştiu că nu poate fi gândit, este veşnic, nenăscut, perpetuu, nu provine din
nimic, nu poate fi omorât, nu poate fi găsit nicăieri, nu poate fi înţeles, îi
cheamă pe oameni în lumea lui: „Ştiu!
Sufletul îmi vine din lumea de sus./ Aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo” – Moulavi.
Iată cum intertextualizează cel ce se pretinde „scris” de carte ideea lui Moulavi: „Oh, «Doamne, tu mă
chemi» de-acasă, «dar cum să plec» acasă, Doamne?” (ELEGIA A XI-A
sau „ACEASTĂ VRAIŞTE DE
GÂNGĂVELI TARDIVE!...”)
– Vă rugăm, opriţi-vă! Daţi-ne şi
nouă şansa să spunem ceva! Într-adevăr e greu de înţeles…, admite, conciliant, frumoasa
cititoare. (Pare să fie o reîncarnare a Ioanei Olaru, iubită şi muză ce
a „şters-o într-acolo”, când Ştefan
Dincescu era zeu.) Mi-am notat şi eu pe o fişă ce
spun Upanişadele... Ne citeşte cu dicţie convingătoare şi caldă, de viitoare
actriţă sau poate profesoară: „De cine-i
pusă în mişcare, de cine-i trimisă mintea, când aleargă spre activitatea ei?
Cine dă poruncă primei vieţi, de porneşte? De cine-i pusă în mişcare vorba,
când e vorbită? Cine dă ochiului şi
urechii menirea?”..., încât mi se pare firesc să se întrebe Autorul: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”
– Din triunghiul misterios:
corp, suflet, spirit, sufletul pare să dicteze „mistica
imanenţei”, în care sunt înscrise atât „căderea”
tragică, cât şi inevitabilul vector al iluziei
creatoare. Da! Nu aţi gândit deloc rău. Este o carte „de suflet”! Ştefan Dincescu este, în primul rând, un artist! Este şi profesor, pentru
„păcatele” sale! Artistul e interpretul tainelor sufletului şi
ale timpului său. Deşi îşi imaginează că vorbeşte doar din el însuşi şi pentru
el însuşi, vocea poetului exprimă în mod fatal spiritul timpului..., veacul de
singurătate. Rămâne singurătatea
fondul ultim al condiţiei umane? Spuneţi-mi, pentru că tot am ajuns aici, aţi constatat la Ştefan Dincescu o
alunecare în însingurare, adică o despărţire de cel care a fost şi o cufundare
în ceea ce va fi, un viitor veşnic „străin”...?
De aici să se ivească
elegiaca stare care-i străbate scriitura?!
– Domnule profesor, – sunt
interpelat, de această dată, de un tânăr din Craioviţa (după accent?) – nu ne
aruncaţi în „moarte onirică”,
spuneţi-ne exact ce-i spune însinguratul d-voastră d-lui prof. univ. dr. Eugen
Negrici, am înţeles, mentorul poetului. Ca şi cum un scriitor ar avea un
singur...
–
Înţelegi prin „moarte onirică”,
probabil, toate defulările amânate?... Nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă.
Înseamnă că m-a înţeles!? Am intuit întrebarea, încât am, la mine, epistola din
1. 11. 2018, Bacău. Daţi-mi voie să citez: „În privinţa Celor din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în
traducere imaginară, ce să spun dintr-o rotire de condei? Ele se încăpăţânează să fie
considerate o carte de poezie,
carte pe care nu am scris-o eu, fiindcă ea m-a scris pe mine, prin urmare să se
descurce Dumneaei cu Cititorul, eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să
şi-l urzească”...
– Diabolic! Libertate totală
– cititorilor!, explodează euforic Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor... În
spiritul lui Macedonski, pe care-l implică în ELEGIA A XXX-A: „Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi
dulce n-a murit.” Autonomie absolută Cărţii! Cu aceeaşi iluzie borgesiană: „Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele,/ Emirii mă caută pentru
a mă acoperi de aur”, pe care o intertextualizează în
ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...” („îşi dispută versurile mele bibliotecile din Orient”, „mă caută cu saci de
aur”), dar în ideea lui Paul
Valéry: „versul îşi ascultă propriul
cititor”, şi, nu întâmplător, a lui Ion Pillat din
celebrele Poeme într-un vers: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.”
Îi convine lui Ţafandache?! Se refugiază în „Cine-ţi
dictează (...).” „Descurcaţi-vă!”, ne-o spune cu libertatea şi aroganţa lui Ştefan
Aug. Doinaş: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi atât de-adânc acest hazliu coşmar...” încă din „Această
vraişte de gângăveli tardive” (ELEGIA A XI-A). Daţi-mi voie să reamintesc – şi cu asta închei: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi
adânc, adânc / acest hazliu coşmar!...”. „Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură.
Aplauzele bubuie Imperiul.” Coşmar tragic şi absurd! Mă scuzaţi, dar nu mă
pot abţine!
– Intervenţie admirabilă! Începi să-l
înţelegi pe Poet! Mi se pare corectă neutralitatea lui în ceea ce priveşte
procesul receptării operei, deşi simulează mefistofelic,
atunci când îi spune Profesorului: „eu nu
mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”! Tot aşa a procedat
şi Umberto Eco, în capodopera Insula
din ziua de ieri. Ascultaţi: „Romanele se scriu adesea singure şi ajung
unde vor ele”! Poetul simte şi interpretează,
simfonic, spiritul timpului alături de un cor de consacraţi ai literaturii şi
ai filosofiei lumii. Merită reţinuţi, credeţi-mă! Dacă nici aceste spirite numite Sylvia Plath, Esenin, Rainer Maria Rilke,
Ted Hughes, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ady Endre, Dorin Tudoran,
Macedonski, François Villon, Ştefan Augustin Doinaş, Juvenal, Arghezi, Kant,
Mircea Ciobanu, Jean-Paul Sartre, Octavian Goga, Salvador Dali, Jean-Pierre Schlunegger, Nicolae Labiş, Jules Renard,
Sohrãb Sepehri, Moulavi, Marina Ţvetaeva, Lucian Blaga, Paul Celan,
George Bacovia, Borges, Elytis, Ion Pillat, Paul Valéry, Eugen Negrici, Romulus Dianu, Rubén
Darío, Miguel Hernandez, Apollinaire, Barbu
Fundoianu nu i-au dictat Cele din
urmă elegii ale (...), atunci cine?! L-am uitat pe Gh. Iorga, un alt mare
prieten al lui R. M. Rilke.
– Bănuiesc că Ştefan Dincescu se
consideră dirijor şi prim-solist în acest cor al consacraţilor pe care-i
transformă în scriitori fără domiciliu, pe care şi-i asociază – iluzoriu, estetic, creator – îmbrăcându-i cu propria-i piele.
Erotismul intertextual mi se pare
admirabil! Concurează poate cu cel al lui Mircea Cărtărescu din Levantul,
glosează, parcă, mulţumită de cele spuse, Frumoasa grupului din Ficţiunea Ficţiunii.
– Inimitabil şi singular mi se pare
stilul. Stil orchestral, polifonic, stil care „sugrumă” cititorul. Ştim, autorul este
primul cititor al Operei de care este (de)scris, înscris, prescris! Aşa-mi explic
de ce Jules Renard se lamenta ca o femeie îndrăgostită: „Stilul meu mă sugrumă.” Aceeaşi
presiune – fatală, se pare – îl bântuie şi pe Ştefan de Craioviţa, de-a lungul şi de-a
latul întregii scriituri autoreferenţiale, care nu-şi uită însă, niciodată, „Poporul, acest rege trândav” (acelaşi
Jules Renard). Iată-l pe autorul Celor
din urmă elegii ale (…) cum se lamentează de tirania stilului (adică de El
însuşi!) în ultima strofă din ELEGIA A XXI-A sau „NIMICUL N-A SCULPTAT DECÂT NIMICURI…”
Revolta şi indignarea Aedului de Craioviţa Veche îmi aminteşte de
Eminescu cel din „Împărat şi Proletar”. Stilul rămâne, în opinia mea, un dar al lui Dumnezeu, el dă măsura talentului unui scriitor: „«O, nu
sicarii mă sugrumă, ci stilul, domnul meu! Da,/ stilul!» Nu limba noastră amorţeşte în limbile
atâtor naţii? Nu/ dorul nostru joacă zaruri
în toate pieţele din lume? Nu boala/ noastră zace boala cezarului castrându-şi plozii? Nu cântul/
nostru cântă-şi Marseilléza
zdrenţarilor vuind în catacombe?/ Imperiile-şi dau duhul din
osânză, din slugoşenii, din putinţă./ Şi cine moare din iubire
iubindu-şi umbra patimilor satinate?” Observaţi funcţia poetică a interogaţiei retorice..., coerenţa internă şi
caracterul de necesitate al acestor false elegii şi totuşi ultimele... Să fie
oare elegii politice?
– Nu, stilul nu
este „însuşi omul” (Buffon), ci „mişcare a sufletului” (Jules Michelet),
intervine, foarte grăbit, un băiat cu figură dostoievskiană. De aceea este o
carte de suflet, cum a caracterizat-o într-o sintagmă Dalila (= aceeaşi cu
Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunii). Îmi daţi voie, pentru că tot aţi citit din „DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE
ROUĂ!...”, să vă amintesc cum I.L. Caragiale
definea sufletul în „Câteva păreri”: „bob de rouă; o infinită oglindă sferică cu conştiinţa
absurdei adâncimi proprii – în afară-i şi înainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru şi de-a-ndărătelea, infinitul mic.” De fapt, nu poţi fi aproape de marele suflet decât prin toate
iluziile vieţii! O cheie de lectură ne oferă primele două interogaţii din
incipitul cărţii: „Cine m-a dat de-a
berbeleacul/ de la speranţă până la
revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?”
– Se vede că nu ai citit cea de-a doua variantă a
Manuscrisului! Acolo, subtitlul „DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE
ROUĂ!...” este înlocuit cu „ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE...”.
Schimbarea spune multe şi ascunde şi mai multe! Paradoxal, ne aflăm mai aproape de
suflet, prin limbă, cel mai mare poem al unui neam, expresie a spiritului
despre care Esop susţinea că
este „cel mai bun şi cel mai rău dintre
lucruri”! Admirabil mi se pare definită limba, într-un
proverb arab. Nici de această dată, sapienţialitatea Orientului nu se dezminte: „leu
care, ţinut în lanţuri, te păzeşte; scăpat, te mănâncă!” Ce ziceţi, leul/ leopardul lui Ştefan Dincescu este
încă „în lanţuri”?, ne întreabă
interlocutoarea, o fată cu ochii negri luminaţi blagian, parcă împrumutaţi din
tablourile lui Grigorescu sau Tonitza.
– În opinia mea, Ştefan de
Craioviţa Veche/ Nouă îşi ţine bine
leul „în lanţuri”. Doar dintr-o
diplomaţie estetico-poetică îşi întreabă, în spiritul lui Barbu Fundoianu, poporul de cititori, „acest
rege trândav” (J. Renard): „Care-s
cuvintele de care-aveţi nevoie?/ Ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi?”
În realitate, volumul are o supratemă
generică: condiţia umană. Concepte precum: libertate, demnitate,
alegere, conştiinţă sunt subsumate prezenţei omului în eveniment (să zicem „rezistenţei
prin cultură”). Astfel „omul-contingenţă”
(Sartre) este asociat cu ideea de hazard, aleatoriu, accident, absurd,
tragic, fatal, şi este subsumat demonilor
Puterii. Omul-contingenţă transfigurat de „poama
dracului Dincescu”, ce îşi trăieşte viaţa sub semnul surprizei şi al
violenţei, debusolat de propria sa înţelegere şi de agresiunea Istoriei.
– Alunecăm
în filosofie!, remarcă o voce alintată, de fată recent îndrăgostită de Poet. Nu
am reuşit să o identific...
– Suntem obligaţi de aceeaşi carte,
care, de data aceasta, ne (în)scrie, rescrie, prescrie şi pe noi. Nu mă
îndoiesc că aţi observat în ambele variante ale
Manuscrisului: omniprezenţa tezei antiplatoniciene, potrivit căreia existenţa
precede esenţa. Aşa se explică noutatea faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi
egal cu tine însuţi”, „a te manifesta
coerent” nu mai sunt văzute de „privighetoare” în spectacolul Lumii
oferit, pe rând, de comunism, de
postcomunism şi de fenomenul globalizării. Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce ajungi la capătul
experienţelor. Dar există un capăt al (post)comunismului, al gobalizării?
– Aşa-mi explic (sub)titlul „Această vraişte de gângăveli tardive”. Daţi-mi voie să citez chiar din această elegie, impactul
asupra scriitorului: „O, «rezistenţă prin cultură»! Poete «deprimat de-un/
trandafir», n-auzi «Păcatul» fermentând sub gheaţă?/ Pe unde, tu, «Captiva»
mea, pe unde se murdăreşte/ somnul noduros? «O altă naştere» a mea, se
ponoseşte/ fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!” ... intervine, convingător, fata cu vocea alintată.
Să-i mai zicem încă elegie, adaugă ea, parcă mai mult pentru sine!
– Implicarea lui Sohrãb
Sepehri („deprimat de-un trandafir”) şi
a lui Forugh Farrokhzãd („Păcatul”,
Captivă”, „O altă naştere”) trădează, dacă mai era nevoie să o spun, o
viziune postmodernistă asupra relaţiei dintre viaţa trăită (= „Opera minţii şi voinţei
noastre” – De Sanctis), pornind de la individ, actor al propriei fiinţări,
şi existenţa în care el, Poetul, este călătorul înstrăinat de destin, cel care
simte „că momentu-i restul meu de
veşnicie”. Povestindu-se pe sine,
Ţafandache ne revelă, în subsidiar, înstrăinarea de sine şi de lume. Poate şi
de aici furtivele crize de nervi tălmăcite în „limba poezească”, pe care le întâlnim de-a lungul întregului
volum... Poate aşa ne-am putea explica acest
„marş funebru” bacovian ce străbate subteran
o autobiografie (im)posibilă... grefată pe o eternă „eră a ticăloşilor”...
– Să
fie oare – vrem să vă încurcăm, D-le profesor! – această carte „testamentul rablagitului Dincescu, tanagră
de Bacău”? Oare acelaşi cu cel ce retrăieşte nostalgic atmosfera
bodegilor „Cocoşul vesel” şi „Găina spânzurată”, care cred că se
laudă când susţine: „zaruri jucam în
gogoşarii studentelor suicidare”, mă întrerupe o voce de fată, cu un accent
fermecător, din Ardealul lui George Coşbuc şi
Octavian Goga, sau este permanent trădat de „ce
n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub combinezonul atâtor faceri/
suzerane”? Să fie un testament configurat într-o epopee a unui Eu
bacovianizat şi corupt de paradoxalul Turn Babel al consacraţilor pe care i-aţi
enumerat mai sus?!
– Mulţumesc
de întrebare! Ca şi cum nu m-ar fi încurcat suficient acest „tanagră” (antiteza lui viagră!?) de Bacău. Veţi fi
observat deja schimbat – în varianta a II-a – (sub)titlul şi la
ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE
LA SĂNDĂLUŢE...” (în varianta I a Manuscrisului: „ÎNEACĂ-MĂ ÎN OCHII TĂI,
LUMINĂ CÂRTITOARE!”). Desigur, orice Operă va avea „ochii noştri” (Dorin Tudoran). Nici scriitura lui Ştefan nu face
excepţie! Condiţia ar fi să înţelegem paradoxul exprimat de Marina Ţvetaeva: „poetul e stăpân deplin pe limbă/ şi-i pe
de-a întregul stăpânit de limbă”! Să fi intuit cumva fostul cenaclist
chilug din Bănie că în acest Testament argheziano-cioranian, pe care ni-l
oferă, e „pe de-a întregul stăpânit de
limbă”, încât să-i declare mentorului Eugen Negrici: ea (cartea) m-a scris pe mine? Dar ca să-i răspund frumoasei
noastre ardelence („icoană într-un altar
s-o pui/ la închinat”) : da, este un Testament atipic (de aici aura
elegiacă eseniano-rilkeiană!), dar nu doar al autorului, ci şi al (post)comunismului,
când s-a impus definitiv teroarea post-adevărului. Pentru a se salva de
presiunea prezentului, poetul alunecă cu graţia filosofilor elegiaci „în reveriile oltencelor scriind, pe deal,
Petrarca”, deşi ştie de la
Apollinaire că „amintirea-i/
corn de vânătoare al cărui zvon se stinge-n vânt”. Eruditul poet – un rara avis,
azi – intenţionează să ne inoculeze (cred eu!) ideea lui Gérard Genette: „sensul cărţilor e înaintea, nu în urma lor. El e în noi”, poate şi
reflecţia lui Sofocle: „Nicio minciună nu
ajunge să îmbătrânească.” Cu atât
mai sigur, nu va îmbătrâni augusta minciună a Literaturii... Ce să mai vorbim
de minciuna politică!
– Cheia de
lectură a acestei „cărţi de suflet” (a
acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc) – aţi intuit deja cine a
intervenit în dezbatere, Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor, arhitect în viaţa
de zi cu zi, – este, D-le profesor, „privighetoarea”.
Nu însă cea macedonskiană din „Noapte de
mai”! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin
enigme şi parabole. Ce are o personalitate proteică: nu este niciodată „împotriva pleşcarei ficţiuni”, este
tăbăcită „în bâzdâcuri” – of, limba
oltenească! –, are „zgărdiţă de luceferi”,
pare desprinsă din „Biblia furtunii”,
este interogativă, traduce bine „pandaliile”
Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă
amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea
să le ia. „Albastra mea privighetoare”
pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune
de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate –
pedeapsă... Nu mă gândesc la justiţia prezentului. Sigur se află printre noi
cel puţin unul care a terminat Dreptul şi l-aş supăra, fără să vreau.
– Ai
dreptate, felicitări ţie şi profesorilor tăi! Se vede că eşti un artist!
Stăpâneşti bine diegeza critică. Nu întotdeauna şi nu oriunde şcoala este
mormântul originalităţii... Aşadar să încercăm să interpretăm proteismul privighetorii
în/ din cele 22 de (pseudo)elegii.
Ştefan Dincescu se include prin acest motiv într-o selectă familie de spirite.
Pe moment îmi amintesc de capodopera lui
Shakespeare, Romeo şi Julieta, în
care cei doi îndrăgostiţi, atâta timp cât ascultă de îndemnul privighetorii,
rămân împreună, dar cu riscul fatalităţii morţii. John Keats, în „Odă unei privighetori”, remarcă
apariţia fatidică a soarelui ce provoacă
întreruperea cântecului fermecător, fragil, melancolic şi elegiac. Nu
întâmplător, J. L. Borges exclamă în „Cartea
de nisip”: „Atât de mult au exaltat-o
poeţii, încât a devenit aproape ireală! Mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul”... Această proteică „privighetoare” naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici
narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze.
Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate...
Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii, în fapt, tranzacţii spre ireal,
compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în
literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică...
– Înrudirea „cu îngerul” nu mi se pare
întâmplătoare, intervine ardeleanca. În folclorul românesc, „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul
îi este din rai”. Să ne sugereze Ţafandache că
versul îi este dictat de însuşi Dumnezeu?! O
fi îndrăgostit? Dumneavoastră, Criticul, trebuie să ştiţi tot... „Incendiază-mă,
privighetoare, în cortul ţâţelor cazone!...” Provocatoare şi ardelencele,
nu doar oltencele...
– Interpretarea ta mi se pare
interesantă, dacă nu uităm că în lirica populară
de dragoste pasărea înrudită cu îngerul este „o solitară al cărei cântec trist, duios parcă se răsfrânge numai către
sine”... În principiu, un poet trebuie să fie toată viaţa îndrăgostit.
Răsfrângerea către sine a lirismului lui Ştefan Dincescu este indiscutabilă,
tocmai pentru că îşi are izvorul „înlăuntrul
limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis). Ce credeţi că vor să spună
interogaţiile: „Cine m-a dat de-a
berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul/ până la
criza ficţiunii?” Nu mă îndoiesc că cel „dus
cu zăhărelul” îl invidiază – stare obligatorie pentru toţi poeţii Lumii –
pe R. M. Rilke (din Elegiile duineze)
nu atât pentru extraordinara lui capacitate de metaforizare, cât pentru
fascinanta muzicalitate a celor 10 Elegii
la care a lucrat 10 ani! Între 1912-1922. Ştiu un tip care în 10 ani a scris 20
şi ceva de cărţi...
– Şi totuşi, Ştefan Dincescu continuă
cele 10 Elegii ale scriitorului austriac – modelul: Vasile Voiculescu, „Ultimele sonete...” – fără să fi locuit
în castelul Duino, de lângă Triest, adică fără să audă cum se lamentau
interogativ stâncile, cu o voce pe care norocosul R. M. Rilke o eternizează în primul vers al „Elegiei
întâi”. Îmi daţi voie să le citez din memorie: „Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?” Ei bine,
această interogaţie pare să fie
laitmotivul celor 22 de elegii pe care le scrie peste un secol poetul din
Craioviţa, exilat în Bacăul (non)literar, împărăţit de Vasile Alecsandri şi de
Bacovia, ne spune un tânăr profesor de
matematică aflat, probabil, nu din întâmplare, sub privirile admirative ale
fetelor.
– Aşa se pare! Ca un blestem, nimeni
nu-l aude pe Celălalt... Sau, dacă-l aude, nu-l înţelege! Şi mai grav, nu ne
auzim nici pe noi înşine... Simulăm comunicarea. Trăim într-un simulacru
generalizat! Nu mi se pare o simplă interogaţie retorică: „De când/ clamasem cine, doamnă, îşi «cântă cântece/ artificiale şi fată-şi plozii naturali»?” Implicând-o,
prin intertext, pe Forugh Farrokhzãd („cântă
cântece artificiale şi face copii naturali”), poetul bacăuano-craiovean sugerează fatalitatea orânduielii în care „erezia acelei buruieni contamină grădina” –
„şi se gândeşte că erezia unei buruieni a contaminat grădina” (Farrokhzãd).
Se ştie: nu există grădină fără „buruieni”...
Cred că este momentul să reamintesc că Roland Barthes, în Moartea autorului, ne sugerează adevărul
(in)discutabil că scriitorul – este şi cazul lui Ştefan Dincescu – se naşte în
acelaşi timp cu Textul său! Să fie oare acelaşi Text pe care-l receptăm noi,
cititorii?...
– Aveţi perfectă dreptate! Ca
matematician, am urmărit de câte ori revine în volum motivul privighetorii,
emblema lui Thamyras, bardul Traciei antice
(după Platon). Revine
explicit de 25 de ori. Dacă nu am greşit la numărătoare… Asta înseamnă tot atâtea
măşti lirico-epice ale poetului convins că „pe pragul fiecărui secol
poporul îşi aşteaptă cântăreţii” (vezi „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...”) şi care ne spune, împreună cu Miguel Hernandez, că „influenţa lămâiului din curte asupra operei mele e mai importantă
decât aceea a tuturor poeţilor laolaltă”/ „influenţa lămâiului din curte asupra
operei mai importantă-i decât a tuturor
poeţilor”. Prin urmare, d-le
profesor, „arborii şi buruienile” din
grădina (post) comunismului/ post-adevărului
sunt mult mai importante pentru lirismul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în
traducere imaginară de Ştefan Dincescu decât corul de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii..., decât
un Gheorghe Iorga, alt rilkeian. Să nu-l uităm nici pe Nichita cu ale sale 11 Elegii..., ca şi cum Eminescu, cu elegiile sale filosofice, ar putea fi uitat!
– Văd că nu
doar poezia este o „prelungire a
geometriei”, ci şi discursul critic. Ai dreptate! Întreaga scriitură
confirmă „influenţa lămâiului”, dar
familia de spirite a poeţilor vorbeşte în aceeaşi limbă „poezească”, încât poeţii, genul „profeţilor iritabili”, cum îi numea Horaţiu, se îmbolnăvesc toţi,
oriunde s-ar afla, „de putrezitul aer”, toţi
visează „o altă naştere”, toţi
grăit-au „fumul jertfei pentru ei, iar
pentru noi al faimei fum, amin”. Miguel Hernandez intuieşte ce cataclism
s-ar întâmpla dacă privighetoarea nu ar mai cânta (= dacă poeţii/ poezia ar muri!?): „Când dispare un poet, întreaga fire se
simte rănită în adâncul sufletului şi muribundă”! Dar să ne întoarcem la
sufletul „preschimbat în harpă/ Cu negrăit extaz” (John Keats), adică la cele 25 de ipostaze-priviri ale
privighetorii care-l incendiază pe Ştefan Dincescu, tot mai convins de distanţa
infinită dintre condiţia dată – condiţia
dorită: „Ce-am vrea să fim se vede ca o mare privită din acvariu”... Îmi daţi
voie să vă reamintesc şi opinia lui Lucian Blaga,
un frate de cruce al Autorului Celor din
urmă elegii ale (...), pentru a lămuri rolul „consacraţilor” în cel mai mare Fluviu al Lumii – Poezia: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt/ Un
singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor”...
– Nu vreţi să ne rămâneţi dator! Profundul mi se
pare prima particularitate a lirismului din vol. Cele din urmă
elegii ale (...), intervine de undeva, din ultimele rânduri, o fată cu ochi
albaştri ca marea ce vine „tot pescuind”.
Un „profund”
ca acela teoretizat de Valéry în Tel
quel: „ceea ce e îndepărtat de cunoaştere
/.../ Obscuritatea e profundă, zice Ochiul. Profundă e tăcerea, zice Urechea. Ceea ce nu este – e profundul a ceea ce
este.” Pentru a nu fi imediat contrazisă, am să citez o strofă revelatoare din ELEGIA A XII-A: „Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul/ morţii,
să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse!/ Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră/ de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii
tăi!/ Din cataclism
renaşte-mă, privighetoare, într-o tavernă/ proletară, în care «barbar, cânta muierea aia». «Nu/ vorbele, tăcerea dă cântecului glas», glumeaţo?!”
– Începând cu ELEGIA A XII-A, privighetoarea, „lumină
cârtitoare”, „stelară pumă”, „rumenă
speranţă”, „taciturnă”, „velina veacului”, „cenuşăreasă la
graniţele de imperiu”, „asasin
celest”, privighetoarea, „cu zgărdiţă
de luceferi”, „beznă aspră”, „imn din Biblia furtunii”, „dejivrată”, „de Bacău” etc. se identifică cu
poezia/ muzica existenţei –
imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii
dincesciene au „culoarea înecului”...,
iar poetul parcă transfigurează o „descompunere
măreaţă şi funebră a gândului”, cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi
Poet – poate doar epigon –, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis…
– Mă întreb, d-le profesor, dacă noi citim, totuşi, „o carte de poezie”?! (Este intervenţia sociologului, prezent şi la
această dezbatere!) Nu mi se pare gratuită fraza din elocventa epistolă
adresată Mentorului, din 1.11.2018: „Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de
poezie...”. Considerate de cine?
Oricum, lumea nu poate fi trăită decât poetic! Mie mi se pare, mai curând, o „istorie
ieroglifică” a tiraniei totalitarismului de la origini până în prezent. Nu credeţi? Proprie sistemelor totalitare mi se
pare acţiunea de înjosire şi degradare a sufletelor. Este ceea ce analizează
şi psihanalizează Autorul cu acribie
de psihosociolog. Transfigurează, desigur, în opinia mea, mefistofelica
lege a conservării Răului. Ce ziceţi?
–
Am ajuns, fără să vrem, la Alexandr Soljeniţîn (autorul trilogiei Arhipelagul
Gulag) care era convins că soluţia la
problema Răului nu este una politică, ci
una morală, spirituală. Scriitura transfigurează, într-o viziune subiectivă, conflictul ireconciliabil cu teroarea
unei istorii babilonice, dominată de
alienare, sex, voinţă de putere, ce exersează veşnic dictatura, în numele
poporului, afişându-i o aparentă schimbare. Poetul reiterează, în spiritul
duplicităţii bufonilor din tragediile shakespeariene, o „etică a neuitării” (Monica Lovinescu), sugerându-ne în context că
nu suntem decât ceea ce alegem. I.D. Sîrbu, un scriitor de referinţă din
aceeaşi familie de spirite cu Ştefan
Dincescu, era convins că „nu păşim de
două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei; nu există decât trecere şi
schimbare neschimbătoare, fără de sfârşit”. Istoria neasumată, absurdă, labirintică şi infinită, dar şi propria-i
soartă îi determină, probabil, scriitorului din Bacău, dorinţa de a evada,
asemenea lui Isus, în pustiu: „Aprinde-mi
lămpile, privighetoare! Ia-mă de mână,/ du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi
imprimă sexul/ pe uşile bobiţelor de rouă! Vom adormi sub troiţa / păcătuirii tale, uitându-ne condeiul,
făpturile şi fariseii.” (ELEGIA A
XIII-A sau „STELARĂ PUMĂ JECMĂNIND SALCÂMUL!...”)
– Mă iertaţi, d-le
profesor! (Acesta este, cu siguranţă,
poetul Theodor George Calcan, care nu lipseşte de la nicio polemică literară!)
Spuneaţi mai înainte, sau poate altcineva din amfiteatru, că scriitorul se
naşte în acelaşi timp cu
Textul său. Să înţeleg că nu există un alt timp decât cel al enunţării? Ce
facem cu timpul istoric, timpul operei, timpul când este receptat Textul? Cum am putea percepe – în ce „timp” – finalul ELEGIEI A XXXII-A sau „SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!”. Daţi-mi voie să citez: „Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n pământ/ pe numele unor urcioare pântecoase, din care Taliarhul/ slobozi falernul. «Culesul vieţii s-a vădit cam scurt./ Mă-mbună
moartea cu mai multe daruri.» Vom reveni/ aici,
jelind pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?” Mi se pare tragic...
– Dragul nostru poet
G.T.C., nu ştiu cine a observat primul, poate Cioran, poate alt gânditor, dar o „societate fără tragic se intoxică”! Nu
tragicul guvernează Lumea, paradoxal, ci absurdul! O
operă literar-artistică trăieşte sub umbrela
prezentului etern. Celelalte faţete ale Timpului (după Platon = imagine a eternităţii, iar după Seneca: ultima
înmormântare a tuturor lucrurilor) ne ajută să dăm viaţă/ să însufleţim Textul (= viaţa şi
moartea ce ne sunt date!) aici-acum-aşa, dar „în joc de zaruri şi de haruri”.
Acelaşi Timp (fluiditate fără masă, îl
definea Novalis) îl va fi determinat pe nonconformistul poet să transfigureze
în arhipelagul pseudo-elegiilor
Rilke-Dincescu – care se retrăiesc de lector sub triunghiul coincidenţei,
paradoxului şi inclasificabilului – Omul (nu doar românul sau austriacul!) în războiul său ireconciliabil cu „geniul morţii” (Eminescu).
Admirabilă mi se pare în cele trei părţi ale ELEGIEI A XXXII-A intertextualitatea, adică modul firesc în care poetul Olteniei implică în
scriitură neîntreruptul popor de poeţi de la Esenin, Maiakovski, Forugh
Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady
Endre... De fapt, prietenul nostru, Ştefan Dincescu, ne invită să privim
în Eul-pâlnie – poetic prin excelenţă – nu trăitul însuşi, ci o elegie meditativo-satirică a trăitului... Desigur, în
scriitură important nu este timpul
cronologic independent de subiectivitatea noastră, cel care stăpâneşte curba
fatidică a tuturor existenţelor, ci timpul psihologic, cel ce ne amplifică singurătatea, aşteptarea, sentimentul
de orice fel, catastrofa care ne cuprinde etc. Te asigur, George, că timpul din
această Epopee a Eului este cel psihologic, un timp subiectiv, căruia arta
scriitorului îi dă aparenţa obiectivităţii.
– Dragii mei, ni se
adresează, cu tandreţe de fecioară botticelliană, Dalila, mi-am amintit de autorul Florilor răului, care recomanda, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, celor de nebunia noastră: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului,
îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul!” Vă mărturisesc, suntem totuşi o familie, avem acelaşi
viciu – lectura –, am căutat toate aceste „leacuri” recomandate de Ch. Baudelaire.
Vinul – pentru că este spiritul pământului, de aceea intră în împărtăşanie
(spunea G. Călinescu – mi-ar fi plăcut să am un asemenea Profesor!), virtutea –
pentru că este însăşi sănătatea sufletului, iar poezia – pentru că este
misterul misterului. Rămâne oare vinul cel
mai bun sfetnic? Ştim cu toţii: „In vino
veritas”! Mă gândesc, D-le
Amfitrion, să ne permiteţi o pauză de ţigară, vă amintiţi, şi autorul acestei
Istorii despre „fiii noştri de Canal şi
de Aiud”, Istorie ce îşi „demontează
leii”, fuma ţigară după ţigară...
–
Exact la aceeaşi pauză mă gândeam şi eu! Telepatia funcţionează... continuu eu să mint, cu
tupeul unui critic postmodernist, francez, deşi în mintea-mi răsare brusc, din Scrisoarea V, versul ce încheie celebrul
poem: „De ai inimă şi minte – feri în
lături, e Dalila!” Brusc am rămas singur... Au ieşit, deşi nu-i ştiu fumători, şi prietenii Adrian
Lungu, romancier (care nu a intervenit până
acum?), şi Theodor George Calcan, poet cu rădăcini în mitologia şarpelui Glycon. Au ieşit atraşi, probabil, de
luciditatea şi cerebralitatea Lolitelor şi Penelopelor, care – se ştie – asigură
eternitatea literaturii şi „mântuirea
trupului”, îmi spunea, nu ştiu când, acelaşi Adrian Lungu, într-o discuţie
despre imaginarul poetic în literatură!
Mă întreb dacă nu trebuia să fiu mai
didactic! Să le fi spus că
proteismul estetico-filosofic al scriitorului
bacăuano-craiovean este prima lui calitate! Măştile poetului sunt de
fiecare dată altele cu fiecare nou volum apărut de la Străjer, 1988;
Turnir cu Demostene, 1991; Viaţă în
pielea goală, 1993; Lancea lui Ahile, 2002; Cel de pe urmă Laocoon, 2003;
Ultimele
rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere
imaginară de Ştefan Dincescu, 2004;
Ieşirea din cetate, 2005; Decesul trompetei, 2005; Fiu
al Maicii Lot, 2005; Pandaliile
fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóţele
Şeherezadei, 2009; Fiii
alambicului, 2009; Jelind
mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, 2010; Adio, Mister
Bashô!, 2010; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii
din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015; despre vocaţia lui (egalată, poate, de Ion
Pillat) de a se înstrăina într-un limbaj inimitabil şi-ntr-o suprapunere de genealogii
şi semnificaţii, în orice tip de gândire poetică.
Bine că am insistat pe „ne-mpărţitul şi neîntreruptul popor de
poeţi”. Eul-pâlnie, postmodern exacerbat expresionist, cameleonic,
interogativo-exclamativ îi permite să transfigureze, simfonic, o problematică
etern-umană: iubirea, moartea, ratarea, eşecul, greaţa existenţială, iluzia,
conservarea Răului, prostituţia
intelectuală, delaţiunea, condiţia artistului, senectutea, aspiraţia spre nemurire, trădarea, istoria,
provincialismul, complexele de superioritate/ inferioritate, speranţa, resemnarea,
dezrădăcinarea, înstrăinarea, prietenia etc.
Istoria
transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de R. M. Rilke, apoi să
se întâlnească cu Cele din
urmă elegii ale [...]) este, în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu, un
univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă,
absenţă, diferenţă şi indiferenţă/ distanţă.
Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o
pluralitate de măşti sub care se ascunde
candid un suflet de artist. Olteanul „nărăvaş
şi abrupt” (E. Negrici),
cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună,
parafrazându-l pe autorul capodoperei „Luceafărul”, „Eu rămân ce-am
fost: Dincescu.” Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui
scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea,
filosofia de viaţă, personalitatea, valorile.
Se întorc fumătorii... Veseli, cu o lumină
lăuntrică, inefabilă, parcă mai conectaţi la Cele din urmă elegii ale lui
Rainer Maria Rilke în traducere imaginară
de Ştefan Dincescu. Decişi!
Primul a intrat romancierul Adrian Lungu, deschis şi gata să-i asculte şi să-i
înţeleagă pe ceilalţi, nu şi pe sine. Ultimul revine poetul Th. G. Calcan,
protejând-o din priviri pe Dalila. O fi şi ea poetă?! De ce o fi
proscris totuşi Platon, Poeţii? Sunt curios cine intră primul în această (a
doua) dezbatere-dialog, polivalentă, interminabilă, tranziţie permanentă spre ireal, compensaţie
sufletească rilkeiano-dincesciană ce ne ajută
să jucăm idei pe marginea prăpastiei, sfidând căderea... „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele!” Nimic din ce-i ascunde Opera. Adică, sufletul! Na! Am ajuns şi eu la spusa Dalilei...
Petre ISACHI
JOI, 22 NOIEMBRIE
2018, BACĂU
(Din vol.
ALTERNATIVE CRITICE)
