VALERY
LARBAUD
(1881 –
1957)
1. Fermina Márquez, 1911
2. A. O. Barnabooth, 1913
3. Îndrăgostiţi, fericiţi îndrăgostiţi, 1923
4. Acest viciu nepedepsit, lectura, 1925–1941
5. Jurnal, 1912 –1935
„Poezia
lui e un imn închinat Europei înfloritoare, dar şi o diatribă indirectă
împotriva tuturor viciilor născute în sânul acestei civilizaţii, mereu mai bătrână,
mai obosită, mai ameninţată de virtualitatea ei arheologică. Şi în plin
alexandrinism, când poezia europeană – şi cea franceză îndeosebi – pierde puterea asupra cuvântului
şi se exilează într-un labirint convenţional sigilat de canoane tot mai
tiranice, când bântuie ca o epidemie formulele, şi neputinţa de a crea inculcă
poetului o psihologie aprehensivă tradusă nu o dată prin acte de neurastenie
terminologică sau de modest delir conceptual, poate că a-l reciti pe Larbaud nu
e cu totul inutil.“
(A.E.
BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
ODĂ
Împrumută-mi
vuietul tău, mare, alura ta mare şi-atât de gingaşă,
Alunecarea
ta nocturnă de-a lungul Europei iluminate,
O, tren de
lux! şi angoasanta muzică
Vuind de-a
lungul culoarelor tale de piele aurită,
În timp ce
îndărătul uşilor lăcuite, cu grele clanţe de bronz,
Dorm
milionarii.
Parcurg
fredonând culoarele tale
Şi drumul
tău îl urmez spre Viena şi Budapesta,
Amestecându-mi
vocea cu cele o mie de voci ale tale,
O,
Harmonika-Zug!
Am simţit
prima oară întreaga dulceaţă a vieţii
Într-o
cabină din Nord-Express, între Wirballen şi Pskow.
Lunecam
de-a lungul stepelor unde păstorii,
La
marginea pilcurilor de arbori enormi, asemenea unor dealuri,
Erau
înveşmântaţi în piei de oaie murdare şi fioroase...
(Orele opt
dimineaţa, în toamnă, şi frumoasa cântăreaţă
Cu ochi
violeţi – cânta în cabina vecină.)
Şi voi,
mari geamuri prin care-am văzut trecând
Siberia şi
Munţii din Samnium,
Castilia
aspră şi fără flori, şi marea de Marmara sub o ploaie caldă!
Împrumutaţi-mi,
o, Orient-Express, Sud-Brenner-Bahn,
Împrumutaţi-mi
Miraculoasele
voastre vuiete surde şi
Vibrantele
voastre glasuri de strună subţire;
Împrumutaţi-mi
respiraţia uşoară şi lină
A
locomotivelor înalte şi zvelte, cu mişcări
Atât de
libere, locomotivele rapidelor,
Precedând
fără efort patru vagoane galbene cu litere aurii
În
solititudinea montană a Serbiei,
Şi, mai
departe, de-a lungul Bulgariei plină de roze...
Ah!
trebuie ca aceste vuiete şi aceasta mişcare
Să intre
în poemele mele rostind
Pentru
mine viaţa mea ce nu poate fi spusă, viaţa mea
De copil
ce nu vrea să ştie nimic, ci doar
Să spere
etern la lucruri vagi.
MUZICĂ
DUPĂ LECTURĂ
Sătul de
cuvinte! Sătul de fraze! o, viaţă reală,
Fără artă
şi fără metafore, fii a mea.
Vino în
braţele mele, pe genunchii mei,
Vino în
inimă, vino în versuri, viaţă a mea.
Te văd
înaintea mea, deschisă, interminabilă,
Ca o
stradă din Sudul binecuvîntat, îngustă şi caldă,
Şi
întortocheată printre case foarte înalte, cu vârfurile
Muiate în
cerul serii, lovite de zborul liliecilor moi;
Stradă ca
un lung coridor parfumat
Al unui Barrio del Mar căruia marea îi e vecină,
Şi unde în
pacea nopţii, adineaori se auziră
Los serenos, psalmodiind orele.
Dar viaţa
mea e mereu aceeaşi stradă în ajunul
Zilei Sfântului
Iosif, când muzicanţii
Cu ghitare
sub mantii dau serenade:
Vei auzi,
până-n pragul somnului dulce, sunetul,
Mai dulce
chiar decât somnul, al corzilor şi al lemnului,
Atât de
tremurător, de vesel, înduioşător şi de timid,
Încât
de-aş cânta numai,
Toate Pepitele ar dansa în paturile lor.
Dar nu!
Cântecul
meu întretăiat de strigăte, cântec al meu!
(Nu eşti
tu, Americă, tu, cu pădurile şi cascadele tale
Unde
freamătă venirea primăverii, nu eşti tu
Mare tăcere
a Anzilor prodigioşi şi singuratici,
Nu voi sunteţi
cei ce umpleţi această inimă
De o
armonie indescriptibilă, unde se amestecă
O bucurie
feroce şi plânsete de orgoliu!)...
Oh, să mă
duc prin ţinuturi nelocuite, departe de cărţi,
Şi-acolo
să las în voie să râdă şi să urle
Fiara
lirică, bestia ce se zbate în pieptul meu!
DĂRUIREA
DE SINE
Mă ofer
fiecăruia ca o recompensă a lui;
V-o dau
chiar înainte de-a fi fost meritată de voi.
Este ceva
în mine,
În adâncul meu, în centrul meu,
Ceva
infinit de arid
Ca piscul
celor mai înalţi munţi;
Ceva
comparabil cu punctul mort al retinei,
Şi fără
ecou,
Şi care
totuşi vede şi aude;
O fiinţă
avându-şi
viaţa proprie, şi care totuşi
Trăieşte
întreaga mea viaţă, ascultând, impasibilă,
Toată
vorbăria conştiinţei mele.
O fiinţă
făcută din neant, dacă-ar putea fi posibil,
Insensibilă
la suferinţele mele fizice,
Care nu plânge când eu plâng,
Care nu râde când eu râd,
Care nu roşeşte
când eu fac
o faptă ruşinoasă
Şi nu geme
când inima
mea e rănită;
Care stă
nemişcată şi nu dă sfaturi,
Ci pare a
spune mereu:
„Sunt aici, nepăsător la toate“.
E poate
vid cum e vidul,
Dar atât de mare
că Binele şi Răul împreună
Nu-l pot
umplea.
Ura acolo
moare asfixiată
Şi cea mai
mare iubire niciodată nu poate pătrunde.
Luaţi-mi
deci totul: sensul acestor poeme,
Nu ceea ce
e scris, ci tot ce transpare fără voia mea;
Luaţi,
luaţi, voi n-aveţi nimic.
Şi-oriunde
m-aş duce în întreg universul,
Întâlnesc
pretutindenea,
În mine ca
şi-n afara mea,
Vidul de
neumplut,
Nimicul de
necucerit.
MASCA
Scriu
totdeauna cu o mască pe faţă;
Da, o
mască după vechea modă a Veneţiei,
Largă, cu
fruntea abătută,
Asemenea
unui mare bot de satin alb.
Stând la masa
mea şi ridicându-mi
capul,
Mă
contemplu în oglindă, din faţă,
Şi,
răsucindu-mă, din trei sferturi, şi-mi văd în ea
Acest
profil copilăresc şi bestial care mi-e drag.
O, un cititor,
frate al meu, căruia îi vorbesc
Prin
această mască strălucitoare şi palidă,
De-ar pune
un sărut încet şi greu
Pe-această
frunte abătută şi pe-acest obraz atât de palid,
Ca să-mi
apese mai tare pe faţă
Această
altă faţă goală şi parfumată!
NEVERMORE...
Nevermore!
... şi-apoi, ducă-se dracului!
Simt
influenţe astrale în jurul meu.
Stau
nemişcat într-o cameră de hotel
Plină de
lumină electrică nemişcată...
Aş vrea să
rătăcesc, în zorii galbeni, printr-un parc
Vast şi
ceţos, plin de liliac alb.
Mi-e
groază să n-am coşmare oribile;
Şi-mi pare
că mi-e frig atât e de
clar totul.
Poate că
mi-o fi foame de lucruri necunoscute?
Ah, daţi-mi
vântul de
seară prin câmpuri,
Şi
mireasma de fân proaspăt
cosit, ca în Bavaria,
Într-o
seară, după ploaie, pe lacul Starnberg,
Sau poate
şi sentimentele pe care le-aveam acum un an,
Privind de
pe puntea yachtului meu
Cum se
deschide, trandafiriu şi verde, micul golf de la Gravosa.
